Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
MOTO:
"O palmă!... Ce-ai îndreptat cu o palmă?..."
Duiliu Zamfirescu
Traian Voievod nu-şi pierduse tronul, deşi ditamai liota, disperată şi înverşunată, uneltise să-l dea la o parte. Parcă niciodată un domnitor neaoş nu sculase împotriva-i cogeamitea oştiri, ba politice, ba mediatice, ba financiare.
Felul său slobod de a se purta şi firea nestatornică îi veniseră aproape de hac, de nu s-ar fi găsit tagma bejenarilor şi calicilor să-l proptească în Deal. La mijloc ar fi fost, zice-se, şi niscaiva voturi prefăcute, despre care norodul sporovăia fără fereală, în obiceiul veşnicit al locului mereu surpat de cleveteală. Dar cine să ducă până la capăt zvonul vinovat, fiindcă aici nimic nu se împlinea pe de-a-ntregul? Fiecare gând se oprea, obosit şi sfârtecat de nelecuita resemnare, undeva nu departe de urnire. Vasăzică, fusese numai vrerea Ălui de Sus şi-a arnăuţilor de jos să-l mai păsuiască la Palat o vreme. Victoria asta şchioapă şi bârfită în toate zările îl mâhni cum nu-şi închipuise vreodată. Suferise îndelung de frica mazilirii şi de aceea îşi revenea anevoie din tremurul nevricos. Se şi văzuse hăituit şi aruncat în afundul temniţelor igrasioase pentru daraveri vechi, dar nu îndestul de vechi cât să le prăfuiască uitarea. Ori încolţit de duşmanii cărora le stricase rosturile şi conturile, cu o pornire atinsă de otrava răzbunării. Vedeniile rele îl străbătuseră ceas de ceas şi mare minune că nu-i slăbiseră minţile. De n-ar fi rămas încă jupân suprem, soarta îi era pecetluită cu vărsare de fiere întrandafirată. Colindase, petrecut de spaimele nălucirilor, pe la fel de fel de tălmăcitori de vise şi vrăjitori, iar la sfârşit pricepuse că dezlegarea electorală e în urne. Iar de atunci se hotărâse să-şi trimită de veghe vătafii de încredere, cu loialitatea neştirbită, şi-i învesti cu puteri sporite. Izbânda sosise când deja nu se mai aştepta, şi încordarea dinapoi îl secătuise de forţe. Sleit şi ostenit, se retrase în tihna geroasă a Cotrocenilor, îndărătul flăcării metafizice şi-a licorilor întremătoare. Lumea îl zărea arar şi tocmai d-aia îi păru că stăpânul se gălbejise şi se pipernicise la trup. Începuse să umble vorba că ar fi bolnav, beteşug nimicitor cică, nebiruit de doctori sau vraci. Şi bârfa circula cu iuţeală la români, aşa încât Traian Voievod se posomorî şi mai abitir. Îşi împrăştie iscoadele în teritoriu şi află lucruri grave, care îl înfuriară cu asupra de măsură. Cică boierii de judeţ s-au aşternut pe chiolhanuri şi o ţin landra cu petrecerile şi berbantlâcurile, nesinchisindu-se de criza dintre hotarele sărăcite. Câţiva se cam lepădaseră de el şi se lăudau pretutindeni că ei, şi nu alţii, îl căftăniseră de Sf. Nicolae. Ei, cu gologanii şi slujitorii lor, cu voturile cumpărate în bordeie şi cătune, în sate şi târguri, ceea ce-i îndreptăţea să nu se mai supună ca-nainte. Nici nevoia de el nu se întrezărea ca altădată, întrucât domnia i se isprăvea în curând şi asta îi îmboldea să cate alături. Înspre postelnicii ce se arătau interesaţi să-i urmeze la scaunul princiar.
Cotropit de griji neguroase, îşi chemă cihodarii şi-i muştrului aspru, speriindu-i cu scurtarea de cap. Ca boierii să-l creadă şi să se teamă în continuare, îl vârî la zdup pe un ispravnic de Vâlcea, iar pe Banul Craiovei îl azvârli la carcera zabetului. Ce mai tura-vura, prostimea trebuia să-l ştie neşovăielnic şi neclintit, nu cârpă! Poporul îl porecli cu tâlc Traian cel Crud, gâdilându-i trufia purulentă. Vestea se răspândi cu iuţeală în ţinuturile naramzate, unde "domnea moliciunea amestecată cu umilirea şi depravaţiunea". Mulţi bojogari prinseră grabnic înţelesul faptelor domneşti şi trecură în tabăra vornicilor abia fugiţi din taraful scăpătatului Geoană. Curtea se îngroşa întruna, la cheremul lui Vodă, iar cine refuza era băgat la beci, ca pilda aceasta să le fie de învăţătură altora. Prin independenţii năimiţi îşi dorea şi să potolească setea de dregătorii a ungurilor, care cereau, cu obrăznicie nemaipomenită, jilţuri, deconcentrate şi autonomie teritorială. Traian Voievod se folosise de şleahta portocalie a spătarilor şi gata, se lepăda de toţi care îi nesocoteau porunca ori îl încurcau! Pofta i se schimbase de o lună, două şi nu-l părăsi cât timp nu-şi numi curteni din potlogarii trădători. Zapciii de odinioară fură îndepărtaţi pe rând şi, înghesuiţi la ocnă, simţeau pe obrazul plesnit usturimea palmei domneşti. De parcă ei, şi nu băieţandrul din mahalaua Ploieştilor, ar fi primit pălitura Voievodului Traian...
