Piramida muţeniei

După o matură gândire am conchis că avem o piramidă reprezentativă pentru România. Piramidă virtuală, desigur – ce ati fi vrut?! Au egiptenii piramidele lor, au şi francezii una controvesată la Luvru, avem şi piramida alimentară şi, desigur, avem, şi piramida nevoilor a lui Maslow. Pe structura acesteia din urmă am identificat piramida românească a muţeniei. La sat – fundaţia ţării, care coincide cu baza piramidei, oamenii sunt mai limbuţi: spun orice, povestesc orice, îşi înjură conducătorii cu nume şi prenume, vorbesc tare despre amantlâcurile din sat – ale preotului, ale primarului, ale nevestelor lor. Egală cu limbuţia lor este şi toleranţa la violenţă, infracţiuni şi corupţia mică. Primele semne că se mai urcă o treaptă a piramidei apar la şefii administraţiei locale. Primarul ştie deja să vorbească şoptit şi o face de câte ori vrea să-şi dea importanţă, dar nu experimentează încă limbajul mimico-gestual. Un pic mai sus – cam pe la primarii de oraşe mari – se ivesc şi conversaţiile menite să lase fără sens stenogramele procurorilor. Apar poreclele pentru oamenii importanţi, cuvinte-cheie care să înlocuiască banii sau bunurile cerute sau primite de la ”parteneri” şi, tot aici, marcăm şi zorii limbajului din gesturi şi mimică: ochii în sus indică şefii – de la judeţ sau de la Bucureşti, două degete care bat umărul arată tresele ofiţerului de securitate devenit post revoluţie orice om pe care îl bănuieşti că are legătură cu serviciile. Ehe, şi de aici în sus în ierarhia funcţiilor nimeni nu mai are nume şi prenume, nimic nu mai e spus pe şleau şi trebuie să înveţi să citeşti pe buze: toată lumea vorbeşte pe tăcute, arată cine şi ce, joacă mima la întâlniri importante. Am adus totul la nivel de artă şi cred chiar că putem inventa un nou brand de ţară!