Şerveţelul cu care s-a şters la gură Picasso

Un arhitect din New York, familiarizat cu piaţa operelor de artă, voia să dea, în 1992, o mie de dolari pe o lucrare "mică, oricât de mică" de Corneliu Baba. "Orice", a zis el, "un tablouaş de o palmă sau un desen, numai să aibă semnătura lui Baba". De regulă, când cumperi o lucrare din atelierul unui artist, o alegi şi întrebi cât ar costa. Unii procedează invers: vin la artist cu nişte bani şi-l întreabă ce le-ar putea oferi de acei bani.

În 1992, aveam trei motive să nu-i onorez fostului meu coleg doleanţa. Nu mă preocupa comerţul de artă, nu eram într-atât de îngăduit în atelierul maestrului încât s-o fac pe samsarul, iar trecerea peste graniţă a unui tablou presupunea o mulţime de plictiseli administrative. I-am adus totuşi amicului "ceva cu semnătura lui Baba".

Pe coridorul de la etaj, unde Baba avea atelierul, se găsea încă prinsă în ţinte de şasiu o fâşie îngustă, laterală dintr-un tablou pe care artistul l-a voit mai puţin lat şi a renunţat la zece centimeri din dreapta pânzei. Banda de pânză, purtând pe ea culoarea brun-roşcată de fond şi lungă de un metru şi jumătate, avea la bază semnătura Baba. Amicul s-a amuzat când i-am dus rotogolul având, e adevărat, semnătura de mâna lui Baba şi chiar a vrut să-i facă o ramă, ca să-şi stârnească la rândul lui prietenii. Din vorbă în vorbă, am aflat că o casă de licitaţii din New York tocmai vânduse colecţia de suveniruri Picasso a unui chelner care-l slujise la masă, în restaurantul preferat al acestuia, pe celebrul pictor. Între altele, şi un şerveţel de hârtie, pe care Picasso schiţase în fugă o imagine şi pe care, la cererea chelnerului, îl semnase cu menţiunea: "E şerveţelul cu care m-am şters la gură la data de... orele..., eu, Pablo Picasso".

Relicva obţinuse un preţ pe care comentatorii din presă ai licitaţiei îl socoteau "interesant". Fiind vorba de un artist, de comerţul de artă şi de o tranzacţie într-un context în care se vânduseră o mulţime de tablouri cu semnături mari şi la preţuri respectabile, întrebarea care ne vizitează e "Cum se pune problema valorii artistice, în cazul şerveţelului?".

Cu imaginaţia ne putem duce mai departe, încercând să ghicim câţi bani se pot scoate pe lucrurile de toată mâna atinse, folosite, îmbrăcate şi multe aruncate de oamenii celebri? Nu-s puţini cei care ar vrea să se laude că au în casă, în colecţie, într-o casă de bani zidită în perete, şerveţelul acela al lui Picasso. Mare diferenţă nu este între aceştia şi dreptcredincioşii care se calcă în picioare ca să pupe geamul sub care se găsesc moaştele unei sfinte.

Piaţa de artă pune în circulaţie, în regim de valori spirituale, tot felul de moaşte. Fiindcă moaşte sunt şi lucrările neterminate, recuzate de artist sau socotite prea slabe ca să iasă cu ele în lume. Cel mai special colecţionar pe care l-am cunoscut era re­numit pentru pasiunea sa pentru falsuri. Dar falsuri cu o poveste incitantă. Se spunea că piesa cea mai preţioasă din colecţia lui de contrafaceri era un fals Courbet, cu care un negustor a vrut să-l păcălească vânzându-i-l drept un Courbet autentic. Şi nu era decât un fals, semnat Courbet, al unei copii foarte proaste executate în tinereţe de Van Gogh!!!

Şi atunci, cum se pune chestiunea valorii în cazul celor mai proaste tablouri ale pictorilor cu faimă mondială? Ce se plăteşte de fapt e valoarea de apartenenţă. Într-o bună zi, o să privim cu evlavie într-un muzeu pantofii pe care i-a refuzat într-un magazin Marc Chagall. E ceva, nu, să porţi nişte pantofi la care s-a uitat un minut Marc Chagall?!

P.S. Anul trecut, în octombrie, la o licitaţie din Paris, o bancnotă obişnuită de un dolar, semnată pe toată lungime ei de Andy Warhol, s-a vândut cu 1.500 de euro. Altfel spus, orice ar fi semnat americanul îşi înmulţea preţul de 1.500 de ori!!!