Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu 52 de ani în urmă, mai precis în numărul 5 pe anul 1963, revista „Viaţa Românească”, prestigioasa publicaţie a Uniunii Scriitorilor , publica un amplu grupaj consacrat lui Titu Maiorescu. Fapt care marca un moment decisiv pentru reabilitarea mentorului „Junimii”, înscriindu-se în ceea ce limba de lemn a timpului numea „valorificarea critică a moştenirii noastre culturale”.
Odată cu apariţia grupajului menţionat - în care demersul cel temeinic argumentat aparţinea profesorului Liviu Rusu-, Titu Maiorescu înceta să mai fie „ideologul reacţionar al burghezo moşierimii”, aşa cum fusese etichetat de către magiştrii proletkultismului, pentru a i se recunoaşte meritele capitale întru statornicirea unei direcţii noi în literatura şi în cultura noastră.
Cu trei ani înainte, Ov S.Crohmălniceanu, critic şi ideolog cu solidă autoritate la acea vreme, publicase o monografie consacrată poetului şi filosofului Lucian Blaga, pentru ca, în perioada de după apariţia menţionatului număr al „Vieţii Româneşti”, să reintre în circuitul public N.Iorga, Ion Barbu, P. P. Negulescu, C.Rădulescu-Motru, Vasile Pârvan,precum şi alte personalităţi marcante trecute în mod samavolnic pe „lista neagră”.
Tot atunci, reveneau în viaţa publică Nicolae Bagdasar, Constantin. C. Giurescu, C. Noica, Henri H.Stahl, Traian Herseni sau N.Carandino, pentru a da doar câteva nume semnificative. Cât de relativ, în timp şi în intensitate, a fost acest „dezgheţ cultural şi politic”, asta este o chestiune pe care nu o putem contesta.
Desigur, 52 de ani nu însemnă o cifră rotundă, la care, de regulă, aniversăm evenimente sau o personalităţi, dar am ţinut anume să fac această menţiune pentru a pune în evidenţă caracterul profund incorect şi, în nici-un caz, european, modern, al modului în care se încearcă şi, din nefericire se şi reuşeşte!, instituirea unui nou index. De data asta sub egida unei entităţii a mediului ştiinţific, dar şi cu susţinerea publică a unui anumit segment al societăţii civile.
Cunosc, de asemenea, zicala: „Comparaison n*este pas raison”, dar cred că o scurtă punere faţă în faţă a celor două stări de fapte nu strică. Aşadar, la nici 19 ani de la 23 august 1944, re-începeam să vorbim deschis, despre Titu Maiorescu, în schimb, acum după 25 de ani şi mai bine de la instituirea toleranţei în regimul ideilor şi a pluralismului politic, despre Eugen Barbu nu se spune, de regulă, decât că „a fost omul Securităţii”, iar despre Nicolae Labiş nici nu mai ştim dacă mai este sau nu în manuale! Tot în acest timp, Adrian Păunescu a trebuit să se lupte din răsputeri cu cei care îi terfeleau, cu cinism şi neruşinare, opera, fireşte, tot în numele unui justiţiarism, pe cât de zgomotos pe atât de vindicativ, aşa după cum nici Fănuş Neagu nu a avut parte de un tratament mai bun.
Şi iată că, mai nou, Legea nr. 217/2015, promulgată pe repede înainte de către preşedintele Klaus Iohannis, deschide un generos spaţiu de acţiune celor care, din nou, se cred deţinătorii Adevărului Absolut. Persoane sau grupuri care dictează alte excomunicări şi noi sentinţe definitive. Să ne înţelegem: nu contest oportunitatea acestei legi, ci caracterul ei ambiguu, de natură să permită interpretări arbitrare, profund incorecte.
Nu am făcut, nu fac şi nici nu am să fac vreodată măcar un singur gest de aprobare şi cu atât mai puţin de susţinere a ideologiilor şovine sau a intoleranţei de orice natură. Dar asta este una şi cu totul altceva sunt abuzurile auto-proclamaţilor corifei ai puritanismului politic sau ideologic. Personaje care nu fac decât să reia - desigur în alt registru verbal -, mentalităţile şi practicile ideologiei unice, pe care o credeam definitiv apusă.
S-a adus în discuţie , în acest context foarte tensionat, cazul filosofului Petre Ţuţea- „acest Socrate al Bucureştilor”, cum l-a numit Marin Sorescu- , mai ales cu referire la împrejurarea că, dinspre un anumite medii ale lumii academice, s-a emis ucaz că numele său să nu mai figureze ca nume de stradă în localităţi ale scumpei noastre patrii. Cazul „Conului Petrache” (Ţuţea) fiind doar unul dintre cele ce figurează pe listele noii ”congregaţii a indexului”, el putând fi urmat de Mircea Eliade sau C Noica.
Mi s-ar putea obiecta că asemenea demersuri îşi au legitimitatea în nevoia de a sancţiona greşelile mari, dureroase şi chiar crimele trecutului. De acord, dar cum facem treaba asta? Prin alte abuzuri? Cât priveşte pretenţia neo-justiţiarilor de a da dreptate, peste timp, victimelor regimului comunist ţin în mod deosebit să le amintesc cutremurătoarele cuvinte lăsate cu putere de testament, la numai 48 de ani, de către Mircea Vulcănescu:„Să nu ne răzbunaţi!”.
Aş mai dori să le reamintesc ultra-radicalilor puritanismului doar un fapt foarte semnificativ în acelaşi orizont de discuţie. Filosoful Martin Heidegger, a cărui operă nimeni nu a contestat-o vreodată în chip temeinic, a fost , în perioada mai 1933- mai 1945, membru al partidului hitlerist NSDAP,dar după ce a fost supus „de-nazificării” a fost reintegrat în 1950 în viaţa universitară şi culturală a Germaniei de Vest.
Paradoxal, cea mai drastică execuţie, tot pe considerente intolerante - ideologice, i-a fost aplicată de către Georg Lukacs în lucrarea „Distrugerea raţiunii”(1955), deşi acesta însuşi fusese pus, în 1930. când a emigrat la Moscova, să îşi abjure public cartea „Geschichte und Klassenbewustsein” („Istorie şi conştiinţă de clasă”).
Mare atenţie, domnilor justiţiari care, proclamând că vreţi să îndreptaţi greşelile trecutului, sunteţi pe cale să face altele noi. Toate acestea sunt lecţii de viaţă pe care geniul lui N.Iorga le-a încrustat într-o maximă memorabilă: „Cine uită, nu merită!”
