Am vazut, la un teatru interactiv, o piesa contemporana in care actorii faceau ca toti dracii.
Chiar suta la suta interactiva piesa nu era, deoarece spectatorii nu raspundeau la randu-le cu aceeasi moneda. Nu urlau la actori, nu dadeau buzna in scena si nu topaiau in scaune ca loviti de streche. In programul spectacolului, regizorul isi marturisea plin de sine crezul artistic: teatrul modern trebuia sa-l zguduie pe spectator, sa-l faca partas la actiune si sa-l rasuceasca in jurul proprie-i constiinte ca un vrej. Cand s-au aprins luminile, am vazut mai multi spectatori rasuciti rau de tot in jurul propriei constiinte. Unii inca mai continuau sa fie coautori la actiune, zbierand, schimonosindu-se, tavalindu-se si dandu-si ghionturi, iar vreo trei, patru aratau atat de zguduiti, ca le trebuia, ca la blocurile lovite de cutremur, bulina rosie. Poate c-as fi rezistat mai bine, daca inainte de a ajunge la reprezentatia aceea interactiva n-as fi intrat intr-o galerie de arta. Si aici, pictorul avea ce avea cu publicul. Explicatiile sale din catalog erau fara echivoc: arta moderna avea obligatia de a-l implica pe privitor, cam in acelasi mod in care masina de tocat implica bucata de carne. Privitorul, ca sa simta si el ca-i emancipat, trebuia tocat, torsionat, macerat, innodat, ghilotinat, burdusit si, in final, rastignit. Din textul pictorului se subintelegeau inca doua idei la fel de imperative, ca acelea exprimate taios in programul expozitiei. Ca persoanele care nu reuseau sa reactioneze la intalnirea cu creatia experimentata, in felul in care socotea pictorul ca o cer tablourile lui intregi nu numai ca nu meritau sa se cheme public, dar si oameni ar fi fost prea mult. A doua idee era ca un maximum de zgaltaire a publicului insemna si un maximum de arta. Arta trebuia sa completeze la om, ceea ce un simplu Parkinson n-ar fi reusit sa termine niciodata.