Studenţi "la muncile patriotice"

În timpul regimului comunist, până în 1989, studenţii începeau anul universitar cu un stagiu de două săptămâni de "muncă patriotică", fiind puşi să lucreze la strânsul recoltei, în condiţii de transport, cazare şi masă sub orice critică.

Anul universitar începea la 15 septembrie. Astfel, toţi studenţii erau deja prezenţi în facultăţi şi puteau fi duşi în număr cât mai mare la începutul lunii octombrie la "munci". Aşa numeau tinerii acest stagiu de lucru în agricultură. "Muncile" durau două săptămâni şi nu erau plătite, astfel încât obligativitatea participării la această activitate extraşcolară era o exploatare pe faţă.


MUNCA PATRIOTICĂ
Iniţial, munca neplătită a fost numită "muncă voluntară", dar, cum nimeni nu participa benevol şi lucrul nu era plătit, comuniştii au numit-o ulterior "muncă patriotică". Prin acest nume nou dat exploatării comuniste, activiştii "împuşcau doi iepuri": pe de o parte, aveau justificare pentru neplata muncii prestate, iar pe de altă parte, se asigurau că nimeni nu îndrăznea să refuze participarea pentru a nu risca să fie acuzat de lipsă de patriotism, cu ur­mările politice şi legale de rigoare.

În cel mai fericit caz, absenţa de la "munci" ducea, după caz, la scăderea notei la purtare, picarea la un exa­men, "tăierea" de la prime, de la măriri de salariu, de la promovări, de la bilete de odihnă şi tratament până la criticarea deschisă în şedinţele de pionieri, UTC (Uniunea Tineretului Comunist), sindicat şi partid (comunist), putând culmina cu excluderea din respectiva organizaţie a acelora care erau membri.


EXPLOATARE ŞI UMILIRE
Regimul folosea munca patriotică atât în agricultură, cât şi pe "şantierele patriei", ori la curăţenia oraşului.
La "munci", era convocat "tot natul": copii de şcoală, liceeni, studenţi şi "oameni ai muncii". Armata, mai ales militarii în termen (stagiul militar era obligatoriu), era folosită la drumuri, construcţii şi în agricultură. Copiii de şcoală erau duşi la strânsul fructelor, la culesul plantelor medicinale, iar elevii de liceu şi studenţii, la tot felul de munci agricole: plivitul buruienilor, "irigaţii cu cana" (da, aţi citit bine!) pe timp de secetă, recoltat legume, floa­rea-soarelui ori ştiuleţi de porumb, sortat cartofi/ceapă, cules de struguri, toate cu mâna goală şi fără echipament de protecţie. Recolta trebuia, bineînţeles, transportată până la vreo remorcă, lucru care se făcea cu... cârca.

Atunci când nu erau "mobilizaţi" la munci agricole ori să salute cu urale şi steguleţe vreun oaspete de prin Africa sau ţările "pretine" dictatorului, "oamenii muncii" (adulţii) erau convocaţi duminica pentru a nu fi scoşi din producţie, astfel încât partidul le strica şi singura zi liberă din săp­tămână. Alteori, adulţii (bărbaţi) erau convocaţi noaptea, când erau sco­şi la patrulat cu Miliţia prin oraş în vederea menţinerii ordinii publice.

La cură­ţenia oraşului, erau scoşi îndeosebi intelectuali pentru măturat străzile ori pentru întors zăpada de pe partea mur­dărită pe partea curată, când trecea "Tovarăşul". Şi cum în ultimii ani dictatorul făcea numeroase vizite în Bucureşti pentru a supraveghea şan­tierele din Centrul Civic, de la Casa Poporului, de pe Bulevardul Victoria Socialismului (asupra Bucureştiului, după cum ironizau locuitorii Capitalei), cercetătorii, proiectanţii, ingi­nerii, economiştii, informaticienii erau scoşi tot mai des la măturat străzile.

Văzând aşa o umilire, femeile de la ţară aflate întâmplător prin oraş îşi făceau cruce şi îşi scuipau în sân, mirându-se cu voce tare: "Văleu! Ia! Şi fata mea-i studentă. De ce am mai dat-o la şcoală?". În schimb, ţiganii care nu munceau râdeau cu satisfacţie de măturătorii-intelectuali.
DE LA SAT LA ORAŞ SE TRECE PRIN MAHALA
Zona rurală dispunea de puţină forţă de muncă. Deoarece veniturile din munca la CAP-uri (cooperative agricole de producţie) sau IAS-uri (întreprinderi agricole de stat) erau foarte mici, iar condiţiile de trai în mediul rural erau aproape medievale (fără apă curentă, fără gaze, fără străzi asfaltate, fără iluminat public etc.), tinerii părăseau satul. Astfel, se ajun­sese ca agricultura în România să fie practicată de "şapte babe crăcănate", cum se spunea într-un banc din acea vreme.

Cei veniţi la oraş în căutarea unui loc de muncă eşuau în blocuri igrasioase, în care apa caldă curgea doar câteva ore pe zi şi era doar călduţă, gazele se opreau sau, dacă totuşi se furnizau, erau lipsite de pre­siu­nea necesară pentru ca aragazul să aibă flacără, copiii lor erau veşnic ră­ciţi din cauza frigului de acasă şi de la grădiniţă. Şi, peste toate, nu se găseau mâncare, detergent, medicamente.

În fabrică, unii muncitori proveniţi de la ţară erau foarte slab calificaţi, mulţi erau sau deveneau alcoolici, astfel încât munca însemna pentru unii dintre ei să plimbe câte o ţeavă prin hala uzinei. Asta atunci când nu furau câte ceva pentru a face rost de bani de băutură. Bineînţeles, în afara acestui lumpen rezultat din industrializarea forţată, erau mulţi oameni serioşi, muncitori, întemeietori de adevărate "dinastii" de meseriaşi valoroşi. Dar drumul de la sat la oraş trecea prin mahala şi, vai, mulţi rămâneau acolo.


STRÂNSUL RECOLTEI
Dintre toate "muncile" patriotice, cea mai grea era în agricultură. Pentru a acoperi lipsa utilajelor şi a forţei de muncă, pentru a putea raporta (fals) recolte uriaşe obţinute cu cheltuieli minime, "partidul" a găsit so­luţia exploatării următoarelor ca­tegorii de populaţie: copiii, tinerii, militarii, intelectualii.

Unele instituţii de învăţământ superior erau mai norocoase, studenţii fiind trimişi la recoltatul strugurilor. Altele, însă, îşi trimiteau tinerii la strânsul porumbului, ori al cartofilor, munci mult mai murdare şi care necesitau efort fizic mai mare. Dar, indiferent de produsul agricol care trebuia recoltat, riscurile ploilor şi al înnămolirii erau aceleaşi. "Plă­cerea" de a munci pe vânt şi ploaie mocănească la nesfârşit, înno­tând în noroaie lipicioase în care rămâneau încălţările, era egalată doar de mân­carea puţină, veche şi descrisă drept "infectă" de studenţi.

La toate acestea se adăugau condiţiile insalubre de cazare, în câmp, în nişte dormitoare comune pentru zilieri, fără nici un fel de instalaţii sanitare. În schimb, erau ceva latrine im­pro­vizate al căror miros ajungea până în dormitoare. Erau situaţii când nu exista nici o sursă de apă, astfel încât spălatul era imposibil. Când se în­tâmpla să vină cisterna, era săr­bătoare, deşi apa era ruginie şi abia putea fi folosită la spălat, nicidecum la băut. Pentru sete, studenţii îşi aduceau apă cu ei de acasă. De ase­menea, părinţii care veneau în vizită aduceau mâncare şi apă. Toţi colegii fericitului student care primea vizita părinţilor se repezeau ca nişte ulii spre mâncarea şi apa aduse. La sfârşitul stagiului, toţi erau murdari din cap până în picioare şi lihniţi de foame şi sete.

Devenise un lucru ştiut de toată lumea, studenţi, părinţi, profesori, activişti UASCR (Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti, un UTC pentru învăţământul superior), acela că "de la munci te întorci slab".