Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A trecut jumătate de secol de la aceste crime. Ioan Ficior are astăzi 86 de ani şi, cel mai probabil, nu va mai apuca sentinţa de aici. E colonel în rezervă, şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul. Victimele lui nu au nici măcar un mormânt sau o cruce. Supravieţuitorii din Colonia de la Periprava s-au reîntors, povestind prin ce au trecut, în iadul de acolo. Şi-au amintit foametea, frigul şi bătaile. Gustul de porumb crud, de rădăcini de stuf şi de arici. Umilinţa. Supravieţuitorii, nişte bătrâni şi ei, împovăraţi de vârstă şi de necazurile prezentului, sunt martori în procesul care va urma. După 50 de ani, în faţa instanţei, torţionarul şi victimele lui se vor privi în ochi, pentru întâia oară.
Sărea cu calul peste deţinuţi
Colonia de muncă Periprava era situată pe grindul Letea, în Delta Dunării. Teoretic, aici erau închişi şi supuşi “reeducării prin muncă” deţinuţii condamnaţi pentru infracţiuni de drept comun şi contrarevoluţionare. La 17 februarie 1958, a fost dat Decretul 89, conform căruia erau internate în locurile de muncă obligatorii toate persoanele care, prin faptele sau manifestările lor, “primejduiesc ordinea în stat, dacă acestea nu constituie infracţiuni”. În mai - iunie 1959, într-o secţie a Coloniei Periprava au fost aduşi, din penitenciarele Aiud, Gherla şi Constanţa, 782 de “contrarevoluţionari”, iar în iulie 1959, alţi 1132 de legionari, originari din zona Craiovei.
Deţinuţii erau folosiţi la munci precum construirea digului, defrişarea stufului, desţelenirea terenului din zonă, creşterea animalelor într-o fermă zootehnică, aflată în subordinea unităţii, dar şi la construcţia unei şosele cu o lungime de 2,5 km, care urma să reducă izolarea coloniei. Colonia avea în administrare şi peste 2000 ha de teren arabil, cultivat cu porumb, orz, ovăz şi lucernă, dar şi 82 de ha de viţă de vie. Vara, deţinuţii munceau pe câmp sau în fermă, iar iarna recoltau, cu bacurile, stuful din Deltă, pentru export în Germania Occidentală.
În perioada octombrie 1960 - septembrie 1963 la conducerea Coloniei Periprava s-a aflat maiorul Ioan Ficior, rămas în amintirea deţinuţilor drept un om de o cruzime deosebită. Fost comandant şi la Poarta Albă, în 1954, Ficior a conceput şi ordonat măsuri represive inumane, de o cruzime şi ferocitate extreme: “deţinuţii care încălcau interdicţiile fixate de comandant, mâncând de pe câmp porumbul crud, erau pedepsiţi de un tribunal, în cadrul unui spectacol în toate detaliile şi urmat de bătaie. Obişnuia să sară cu calul peste trupurile deţinuţilor” (Doina Jela, “Lexiconul negru: unelte ale represiunii comuniste”).
În urma unui control efectuat la Periprava în acea vreme, Direcţia Generală a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă consemna tendinţa abuzivă de pedepsire a deţinuţilor cu maximul de pedeapsă, fără a se ţine cont de gravitatea faptelor. Acelaşi referat semnala şi o serie de abuzuri comise la Periprava în timpul conducerii lui Ioan Ficior, descrise ca “anarhice”, fără a ţine socoteală de prevederile regulamentare. Astfel de pedepse erau: bătăile, legarea de copac cu cătuşe timp de mai multe ore la temperaturi de -20 de grade. Aceste documente sunt completate cu mărturiile foştilor deţinuţi, care-şi amintesc de abuzurile la care au fost supuşi de către comandantul formaţiunii şi personalul din subordinea acestuia.
Ochelarii din tablă neagră
Iosif Corpaş (condamnat la 4 ani şi 6 luni de închisoare pentru trecerea frauduloasă a frontierei): “Pe cei prinşi (n.n. – că mâncau, de foame, din porumbul ce trebuia recoltat) i-a luat chiar căpitanul Fecioru în primire, cu câţiva gardieni speciali, anonimi, aplicând un stil de bătaie după o metodă de-a lui. Iată cum: în colonie, în faţa unei barăci, i-a înşirat pe cei care urmau să fie pedepsiţi. Deţinuţilor li se acopereau ochii cu nişte ochelari orbi, având drept lentile două cercuri de tablă neagră, cum se proceda la Securitate, ca să nu se vadă aceia care judecă şi bat. Aşa orb, deţinutul era introdus în baracă, în faţa unui tribunal improvizat. În interiorul barăcii, era o instanţă în toată regula, a cărei şefie principală o deţinea căpitanul Fecioru, pentru că el era mereu în fruntea unor astfel de acţiuni. Toţi ceilalţi membri nu erau decât nişte subalterni, cu ranguri de subofiţeri (...) Au fost bătuţi aşa vreo 30-40 de deţinuţi. După ce s-a terminat această bravură îndeplinită de căpitanul Fecioru, l-am văzut şi eu pe căpitan cum a ieşit de obosit, transpirat, din baraca în care a înfiinţat instanţa”.
“De foame, mâncam şerpi cruzi”
Bjoza Octav (condamnat la 15 ani de muncă silnică pentru uneltire contra ordinei sociale): “(...) Am fost în lagăre de Muncă. În Delta Dunării am fost la recoltat stuf şi la alte munci agricole şi de construcţii, în perioada anilor 1960-1962. În această perioadă comandant era Ficior. (...) Am tăiat stuf în Delta Dunării şi de foame, mâncam şerpi cruzi. Foamea era cumplită, groaznică. Am diguit Balta Brăilei, construind digul. Norma pe zi era la pământ: 3,2 m cubi de pământ îmbibat în apă trebuiau săpaţi la o distanţă medie de 50 de metri de baza digului, pământul trebuia încărcat în roabă cu vârf, nu trebuia să fie mai goală, dusă roaba la dig, răsturnată şi în pas alergător înapoi la bază. Dacă roaba nu era cu vârf, erai bătut cu bâtele şi primeai o ploaie de înjurături şi trimis înapoi la muncă.
La stuf norma era de 15 maldări de stufi, tăiaţi, legaţi şi transportaţi la malul Dunării sau la un canal. Stuful se putea tăia şi la circa 500-600 metri de bază, astfel încât transportul era pe distanţe mai lungi. Norma nu putea fi realizată. Ne băteau cu un lemn peste degetele îngheţate. Deplasarea la muncă se realiza printr-un culoar păzit de militari înarmaţi din 50 în 50 de metri.
Când noi eram arestaţi orice legătură cu exteriorul era întreruptă, nu vorbitor, nu pachet, nu scrisoare.
Doi din trei deţinuţi politici erau bolnavi de tuberculoză ca dovadă a condiţiilor mizere de viaţă, condiţiile de igienă şi asistenţă medicală erau precare, aproape că lipseau cu desăvârşire. Exista infirmerie, o baracă a inapţilor, însă şi aceştia erau folosiţi la muncile silnice. Condiţiile de igienă erau inexistente pe bac. Când eram pe bac aruncam pe partea dreaptă materiile fecale iar pe partea stângă beam apă din Dunăre.
Solicitam câteodată asistenţă medicală pentru un muribund însă nu eram băgaţi în seamă, spunându-ni-se că «dă-l în mumă-sa, că mai avem o bucată de pâine în plus pentru republică». Sancţiunile aplicate de comandanţi erau cu rezolvare imediată, bătaia, pornindu-se de la nimicuri.
Cunosc cazuri de deces la colonia de muncă de la Periprava în perioada când am fost deţinut, au murit dintre cunoscuţi cel puţin 10 persoane, unul dintre ei fiind şi comandantul de tancuri Duca. Cauzele decesurilor erau lipsa medicaţiei, muncile silnice şi alimentaţia slabă şi bineînţeles bătăile, care erau la ordinea zilei. Condiţiile de muncă erau grele peste tot, normele mari, înfometarea cumplită, teroarea, bătăile. (...)”
“O supă cu 14 boabe de arpacaş”
Muţiu Iuliu (condamnat la 8 ani de închisoare) crede că, până în primăvara anului 1960, au decedat din cauza regimului de detenţie peste 270 de persoane. Martorul îşi aminteşte şi de decesul unui preot pe nume Ambruş, care avea 40 de ani şi, îmbolnăvindu-se în timp ce muncea la stuf, a fost târât prin zăpadă, pe o rogojină, până la barăci, fapt ce i-a provocat moartea. Muţiu mai spune că deţinuti decedaţi nu erau încredinţaţi familiilor lor, ci erau îngropaţi în gropi comune, fără sicrie şi fără preot. “Perioada cea mai cruntă a fost cea din decembrie 1959 - primăvara 1960 când aproape jumătate din deţinuţii politici care am fost încarceraţi la Grind au murit datorită, în principal, inaniţiei. Exemplific aici cazul unui deţinut politic care la fel ca şi mine a fost adus la Grind de la Stoieneţti având dezinterie şi aceasta a fost cauza principală pentru care a slabit pentru că nu a primit medicamente, iar pe de altă parte datorită proastei alimentaţii. De asemenea, mai exemplific cazul unui deţinut politic care a avut curiozitatea de a număra boabele din supa de arpacaş pe care o primeam ca fel principal la prânz, situaţie în care prânzul unui deţinut politic era alcătuit din 14 boabe de arpacaş. În camera noastră, din aproximativ 50 de deţinuţi politici, după trecerea iernii din ’59 – ’60 aproape jumătate au decedat din cauza, în principal, hranei primite, existând şi alte cauze. De asemenea, din totalul de aproximativ 500 de deţinuţi politici aduşi la Grind în primăvara anului 1960 jumătate dintre ei au decedat fiind îngropaţi în gropi comune, din câte am aflat ulterior.
Îl consider vinovatul principal de producerea acestor decese pe comandantul coloniei Ficior Ioan, deoarece acesta a cunoscut aceste condiţii de exterminare şi nu a întreprins niciun demers pentru a schimba această situaţie critică. Îmi fundamentez această susţinere prin aceea că în primăvara anului 1960 am fost de faţă la efectuarea unei autopsii a unui deţinut politic, tenorul Gherman, de către medici din afara penitenciarului şi am auzit pe aceştia la finalul autopsiei spunând că nu au găsit nicio cauză a decesului, concluzia fiind aceea că acesta a murit de foame/inaniţie. Eu am fost desemnat să manevrez împreună cu alti deţinuţi cadavrul înainte şi după autopsie, aceasta având loc în curtea coloniei în zona uzinei electrice. Cert este un lucru, că în secţia Grind a coloniei de muncă Periprava condiţiile s-au îmbunătăţit după ce această autopsie a fost efectuată (există posibilitatea să fi fost şi alte autopsii eu nu pot declara în mod cert despre acestea), însă aceasta este bănuiala mea că ulterior condiţiile s-au îmbunătăţit în ceea ce priveşte hrana primită, respectiv am început să primim carne de cal din vara anului 1960 (...)”.
“A spus că ne trimite acasă în plic”
Mokar Ianos (condamnat la 4 ani de închisoare pentru că ar fi încercat să treacă frontiera în mod fraudulos) a ajuns la Periprava în 1962. Fiind audiat de procurorii Parchetului General, Mokar Ianos a declarat că: ,,Nu mi-am îndeplinit norma stabilită în agricultură, am primit drept sancţiune să port timp de 21 de zile lanţuri grele de 3 kg la picioare şi în această perioadă trebuia să car apa pentru a umple butoaie folosite pentru a se spăla deţinuţii seara. Îmi aduc aminte un episod în care într-o dimineaţă am fost scoşi din barăci pentru a fi duşi la muncă însă datorită faptului că era ceaţă am fost ţinuţi câteva ore afară timp în care în locul unde eram adunaţi a venit şi locotenentul major Ficior Ioan responsabil cu reeducare în centru Luciul Giorgieni, ceilalţi deţinuţi au apucat să strige «fugiţi că vine Ficior cu parul», eu nu am apucat să fug şi acesta m-a lovit cu o bâtă (folosită la transportul ciuberelor de mâncare) peste mână şi peste umăr, rupându-mi clavicula. Locotenentul major Ficior Ioan era cel care aplica sancţiunile cu bătaia deţinuţilor politici, fiind cel care aplica personal loviturile deţinuţilor, uneori crea o zonă cu sergenţi din penitenciar înarmaţi cu bâte, el stătea în mijloc, şi bătea câte un deţinut politic acesta neavând unde să fugă, în cazul în care acesta încerca să scape era lovit de cordonul de sergenţi format în jurul lui. Tot Ficior era cel care aplica sancţiunile pentru nerespectarea normei de muncă.
Arăt că am văzut cu proprii mei ochi cum erau strânse cadavrele celor care mureau zilnic, aproximativ 5-6 deţinuţi politici, în special cei distrofici şi inapţi, în faţa corpului de gardă unde fiecare cadavru era înfăşurat într-o rogojină de stuf de aproximativ 2 metri fiind legat cu sârmă la cap şi la picioare, cadavrul era străpuns cu o bară metalică pentru a se asigura că este mort, după care li se prindea o greutate de beton şi erau aruncaţi în Dunăre, fiind căraţi cu căruţa cu care erau cărate resturile din WC-urile coloniei. În general erau aruncaţi în Dunăre pentru a nu fi scoase la suprafaţă cadavrele, aşa cum s-a întâmplat în cazul defrişării prunilor.
Referitor la Ficior Ioan mai pot preciza următoarele date cunoscute de mine personal: cu ocazia eliberării în anul 1963, 28 ianuarie, în acea perioada cunosc că acesta era comandant, când ne-am dus la magazia de haine de la secţia centru Periprava (deoarece hainele noastre, datorită unei furtuni pe timpul transportului pe Dunăre, se pierduseră) eu i-am spus lui Dode Anatolie, văzând că ne dau haine de miliţieni fără grade şi însemne, «acum suntem şi noi criminali», iar Ficior Ioan, fiind în magazie, m-a auzit şi a venit la noi şi a început să ne lovească cu pumnii şi picioarele şi ne-a spus că ne trimite acasă în plic, adică că ne omoară şi că trimite familiilor noastre doar certificatul nostru de deces. Norocul nostru a fost că a venit un civil care l-a oprit, spunându-i că ne ia el in primire, nu ştiu cine era aceasta persoana, însă este cel care ne-a condus la Sulina, unde am fost eliberaţi”.
“Deţinuţii politici mâncau inclusiv arici”
Tomoioagă Simion (condamnat la 8 ani de închisoare pentru că ar fi adormit în post pe vremea când era grănicer): “La Periprava, până să mă îmbolnăvesc, am fost scos la muncă unde tăiam stuf, programul de muncă era de la 7-8 dimineaţa până seara, cam 12 ore, după care eram aduşi înapoi în colonie. Arăt că eram scoşi la muncă şi iarna şi primeam pantaloni şi haine tip zeghe, iar pe timp de iarnă primeam o haină mai groasă. Eram scoşi la muncă în permanenţă mai puţin când plouă, însă eram scoşi şi pe timp de iarna chiar dacă era ger, fiind încolonaţi şi duşi pe jos, păziţi de soldaţi în termen înarmaţi şi subofiţerii de la Penitenciar. Declar că stăteam în barăci făcute din PFL cu acoperiş de rogojini, unde am fost încarcerat eu (frontieriştii) nu aveam sobe şi ne înveleam cu pături motivat de faptul că eram tineri, însă ştiu că deţinuţii în vârstă încarceraţi în alte barăci aveau sobe cu care se încălzeau pe timp de iarnă.
În general mâncarea a fost dezastruoasă, doar de sărbători era mai bună, deoarece avea grăsime. Arăt ca dimineaţa mâncam o cană de ceai cu 100 de grame de pâine, prânzul îl luam la locul de muncă şi primeam o ciorbă de legume, varză sau fasole cu precădere varză amestecată cu coceni, arpacaş, găsind şi urmă de “baligă de animale”, carne primeam foarte rar, doar de sărbători. Nu aveam alte posibilităţi de a obţine altă hrană. Seara primeam de mâncare ce rămânea de la prânz însă un singur fel. Arăt că eu personal nu am fost dus la carceră şi nici pus în lanţuri însă îmi amintesc că dintre deţinuţii politici în vârstă unii au primit astfel de pedepse. Aveam zilnic o normă de muncă şi dacă nu o respectam, primeam sancţiuni, respectiv primeam bătaie. Arăt că în fiecare zi mureau cel puţin 2-3 deţinuţi politici, în general bătrâni şi bolnavi datorită regimului de detenţie şi torturii, inclusiv deţinuţii aflaţi în anchetă, dintre cei care se credea că fac politică în Penitenciar (...)” .
Tranculov Ioan (condamnat la 5 ani de închisoare pentru tentativa de trecere frauduloasă a frontierei de stat): “Arăt că cel mai de temut om din cadrul coloniei Periprava era Ficior Ioan, care dispunea toate măsurile din colonie. Venea călare şi verifica tăierea stufului şi modul de desfăşurare a muncii. În acest loc de detenţie se mai afla şi o secţie de legionari care se ocupau de problemele gospodăreşti, cultivau legume şi care erau în directa subordine a aceluiaşi comandant Ficior Ioan. Arăt că în momentul în care am fost încarcerat aveam 18 ani, frecvenţa deceselor la Periprava erau zilnice mai ales în rândul celor în vârstă. În această perioadă am avut de exemplu dureri de dinţi 3-4 zile când am cerut cu insistenţă medicamente, însă nu le-am primit, fiind trimis sub pază în sat, la un dentist care mi-a scos ambii dinţii, deoarece timp de 3 zile am tipat în continuu. Nu se dădeau medicamente în colonie, eu personal nu am văzut medici, iar cei care aveau probleme medicale erau lăsaţi să moară.
Referitor la mâncare, raţia zilnică era 200 grame de pâine pentru cei care ieşeam la muncă, iar dacă nu ieşeam la muncă doar 100 de grame de pâine şi 400 de grame turtoi, mai primeam în general varză cu arpacaş, iar când ni se dădea carne erau capete ori picioare de cai, iar după ce mâncam, în colonie era epidemie de diaree. Arăt că toată perioada am suferit de foame.
Eu personal nu am fost bătut şi supus la violenţe din partea comandantului Ficior Ioan, însă ştiu de la alţi deţinuţi de alte cazuri în care chiar comandantul îi bătea. Arăt că printre sancţiuni, în afară de bătaie mai era izolarea şi diminuarea raţiei de mâncare, mâncam doar la 3 zile, existau zile în care primeam doar apă cu sare. Despre toate aceste tratamente ştiu că le dispunea chiar comandantul. Arăt că în cele două zile în care am fost la stuf am văzut cum deţinuţi politici mâncau inclusiv arici, inclusiv eu am mâncat din cauza foamei aceste vietăţi”.
“Pus să smulgă iarba cu gura”
Tomici Gheorghe (condamnat la 7 ani de închisoare pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei) a declarat procurorilor că, în Colonia Periprava, din cauza raţiilor foarte mici de hrană, deţinuţii consumau porumb crud şi rădăcini de stuf, iar apa de băut era adusă direct din Dunăre. Hrana deţinuţilor era asigurată prin sacrificarea unor cai slabi şi bolnavi aduşi la Periprava cu acest scop. “Lucram de dimineaţa de la 5 până seara la 6. Toată lumea suferea de foame, iar seara când făceam de planton (fiecare deţinut pe rând) se auzeau deţinuţii cum mestecau în gol, în vis, de foame. Mâncarea era puţină şi slabă. Ceea ce nu se vindea în ţară, la aprozare, varză, ceapă, erau preparate şi ne dădeau nouă să mâncăm. După ce au văzut că eram toţi slăbiţi ne-au dat şi carne de cal, astfel încât ne-am mai întremat. După ce serveam masa, mâncarea fiind adusă în butoaie, după golirea acestora, 7-8 deţinuţi sau chiar mai mulţi încercau să mai şteargă marginile butoiului, aşa de mare era foamea. Cunosc faptul că în rândul deţinuţilor erau şi judecători, diplomaţi. De asemenea mai cunosc că la momentul eliberării exista posibilitatea să ne mai prelungească durata arestării. Cunosc şi faptul că un judecător din Timişoara, cu ocazia prăşitului porumbului, a lăsat în urmă un fir de iarbă, a fost pus de către militari (care asigurau paza) să smulgă iarba cu gura, proteza rămânându-i acolo. A fost un deţinut care nu a vrut să smulgă cu gura, iar după ce a fost reţinut la poartă, când s-a întors în baracă s-a dezbrăcat şi ne-a arătat cum a fost bătut cu sârmă de oţel de către cadre militare. Personal am fost şi eu pus să smulg iarba cu dinţii. Bătaia era la ordinea zile.”
Dunca Gavrilă (condamnat la 5 ani de muncă silnică): “(...) Activitatea era normată la 20 maldări de stuf şi trebuia să-i transporţi de la locul de recoltare pe malul canalului. Dacă nu executam norma eram pedepsiţi cu bătaie şi nu ni se dădea mâncare. Din cauza bătăilor primite, a foamei îndurate, un inginer din Cluj a decedat, reţin că se numea Balint. De asemenea, în aceleaşi condiţii a decedat un alt deţinut pe nume de Sturza. Aceste cazuri s-au înregistrat la Periprava. Pedepsele cu bătaia ne erau aplicate de miliţieni, director, şi ne erau aplicate indiferent dacă eram sau nu vinovaţi. Şi eu personal am fost bătut de două ori pe motiv că nu am finalizat lucrările la timp (la desecări şi la amenajat de porumbar). Reţin că din cauza foamei, deţinuţii mâncau rădăcini de stuf, mai prindeau şerpi şi broaşte şi le mâncau. Nu exista încălzire, nici apă pentru consum, dar nici pentru igienă corporală şi ne spălam doar când ploua. Se aducea apă de la Letea însă doar pentru gătit. Nu existau WC-uri, acestea fiind improvizate. Îmbrăcămintea era formată din “zeghe” şi, dacă ne udam, nu exista posibilitatea să o uscăm. Exista un medic, dar existau şi medici din rândul deţinuţilor însă nu existau medicamente. Din 5000 de deţinuţi care ne aflam la Periprava, doar aproximativ 2000 lucram, restul fiind declaraţi inapţi. Cei inapţi erau ţinuţi în barăci, cu scopul de a muri de foame. Unii dintre aceştia, în funcţie de starea fizică, mai erau folosiţi la despănuşat porumb. Nu aveam drept la corespondenţă, pachete sau vorbitor. Mai mâncam însă carne de cal, dintre animalele moarte care erau aduse acolo de la Letea. L-am cunoscut personal pe comandantul Ficior Ioan atunci când venea în barăci sau la locul de muncă în control. Pot spune despre acesta că este cel mai mare criminal de pe faţa pământului, fără pic de omenie, de bun simţ sau milă faţă de oameni. Personal am fost lovit de numitul Ficior Ioan, de două sau trei ori (cu pumni, picioare sau m-a călcat, dar nu atât de grav). Ne înjura spunându-ne bandiţi. Aşa se comporta cu toţi deţinuţii. Menţionez că am fost ţinut de mai multe ori la carceră, legat de mâini şi de picioare cu lanţuri, fără hrană 24 de ore. Aceste sancţiuni cu carcera mi-au fost aplicate de către comandant. Comandantul, numitul Ficior Ioan, aproba toate aceste măsuri. Rapoartele cu sancţiunile erau întocmite de către miliţieni şi aprobate de către comandant sau de către ofiţerul politic. Existau foarte multe cazuri de îmbolnăviri, eu chiar îl pot numi «lagărul morţii». Existau multe cazuri de distrofici”.
O rangă pentru fiecare porumb
Chetman Ştefan, fost deţinut politic, le-a declarat procurorilor Parchetului General că “cea mai cruntă bataie a avut loc în luna august a anului 1959, când de faţă a fost şi comandantul coloniei de muncă, ceilalţi deţinuţi spunând că este chiar Ficior Ioan, care ne-a spus la sfârşitul zilei de muncă că ar ştii că mâncăm porumbul crud din viitoarea recoltă, deţinuţii i-au răspuns ca «mâncăm de foame», comandantul ne-a spus că nu vom păţi nimic, însă fiecare să recunoască câţi porumbi am mâncat. Fiecare a declarat cât a mâncat, eu datorită problemelor medicale cu stomacul nu am putut mânca, iar toţi care au recunocut că au mâncat porumb au primit bătaie la tălpi cu ranga pentru fiecare porumb o lovitură. Îmi amintesc că cea mai cruntă bătaie a primit-o un deţinut politic pe nume Cosor care a recunoscut că a mâncat 14 porumbi însă după 11 lovituri a leşinat. Comandantul era de faţă în timp ce gardienii aplicau sancţiunile cu bătaia, cuantumul sancţiunilor fiind stabilit de comandant. A doua zi aceştia nu au putut fi scoşi la muncă deoarece aveau picioarele umflate din cauza loviturilor aplicate.”
Martorul Tarcea Mircea Dimitrie, transferat în ianuarie 1960 la colonia de muncă Periprava, a declarat: “(...) Condiţiile de detenţie la Grind au fost cât se poate de dure, eram scoşi la câmp dimineaţa între orele 7 şi 8 sub supravegherea unui cordon de soldaţi M.A.I. unde strângeam cocenii de pe câmp. Afară erau şi -15 grade Celsius amplificată de vântul puternic iar noi eram îmbrăcaţi sumar într-o simplă zeghe, uneori frigul era atât de puternic încât chiar militarii care ne păzeau nu rezistau şi ne duceau înapoi în colonie drumul fiind parcurs pe jos circa 2-3 Km. Hrana era cât se poate de puţină, iar foamea era atât de mare la Grind încât un alt coleg de detenţie, pe nume Diaca, fost student, prindea şobolani şi şoareci de pe câmp pe care îi prăjea la focul făcut de soldaţii care ne păzeau şi îi mânca. Seara eram scoşi la numărătoare, iar dacă cei care trebuiau să facă apelul întârziau din cauza frigului foarte purternic, ne refugiam în dormitoare de unde gardienii ne scoteau afară cu bastoanele. La câmp, munca era zi lumină în mod special la culturile de floarea soarelui şi porumb. Rândurile erau lungi de ordinul kilometrilor iar cei care rămâneau în urmă erau opriţi seara la întoarcerea în colonie în poartă şi pedepsiţi. Cu privire la asistenţa medicală aceasta era efectuată de medici din rândul deţinuţilor politic care însă nu dispuneau de instrumentar, de medicamente ori de cele necesare tratamentului. Cele mai frecvente îmbolnăviri erau de dizenterie tratate în general cu ceaiuri din menta de baltă adusă de cei care ieşeau la muncă.
Într-o baracă eram cazaţi 40-60 de deţinuţi, suprafaţa unei barăci era de aprox. 14-20 de metri. Munceam inclusiv duminica, când eram puşi să aducem chirpici în spate de la o distanţă de aprox. 7-8 Km de colonie, totodată mai eram duşi şi la pădurea Letea pentru a aduce lemne de foc.
Pe toată perioada detenţiei nu am avut nicio corespondenţă cu familia până în anul 1961 când ni s-a permis o singură corespondenţă cu familia (o carte poştală), ocazie cu care am primit şi un colet cu 5 Kg de alimente. Din anul 1963 condiţiile de detenţie s-au îmbunătăţit, fiind introdusă în alimentaţia noastră şi carnea de cal, însă de proastă calitate. (...)”
Torţionarul, trimis în judecată
Au trecut de atunci 50 de ani. De tăcere complice, de comunism şi de revoluţie încă nelămurită, de mizerie şi de uitare. În septembrie 2013, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a formulat o plângere la Parchetul General împotriva colonelului în rezervă Ficior Ioan. O lună mai târziu, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de acesta, iar la 11 august a.c., Ficior a fost trimis în judecată.
“Din declaraţiile celor care au supravieţuit infernului de la Periprava reiese în mod clar faptul că regimul de detenţie aplicat de către col. Ion Ficior, în perioada în care a deţinut funcţii de conducere în cadrul Coloniei Periprava, a fost unul menit să ducă la lichidarea fizică a deţinuţilor politici prin metode directe şi indirecte”, se precizează în rechizitoriul întocmit de procurorul Adriana Cristodor. “Din documentele ridicate din arhivele CNSAS reiese faptul că, printre cauzele deceselor la o parte din deţinuţii politici, se regăseşte şi caşexia – forma finală de inaniţie, aceasta fiind printre cauzele deceselor înregistrate şi care rezultă din documentele oficiale de deces ce au putut fi găsite până în prezent în arhive. De menţionat faptul că numărul deceselor – 103 este doar cel dovedit cu înscrisuri din arhivă, numărul real fiind mult mai mare. Din declaraţiile mai multor deţinuţi a reieşit faptul că în iarna lui 1959 – 1960 la Secţia Grind a coloniei Periprava au murit cel puţin 250 de persoane (a se vedea declaraţia deţinuţilor din lotul Timişoara). (...) Fapta inculpatului Ficior Ioan, care în perioada 01.08.1958-01.11.1963, în calitate de locţiitor şi comandant al Coloniei de muncă de la Periprava, a săvârşit acţiuni şi inacţiuni sistematice care au avut ca rezultat persecutarea colectivităţii reprezentată de deţinuţii politici încarceraţi în Colonia de Muncă de la Periprava, prin privare de drepturi fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, respectiv prin supunerea la condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică a deţinuţilor politici, cu menţiunea că în perioada 01.08.1958-1.11.1963, au fost înregistrate un număr de 103 decese în rândul deţinuţilor politici, prin acţiuni ce depăşesc cadrul legal, (lipsa medicamentelor şi a îngrijirii medicale refuzul de a acorda asistenţă adecvată, netratarea bolnavilor, refuzul de transfer către spitalele penitenciar, degradarea stării de sănătate a condamnaţilor prin lipsa hranei, lipsa încălzirii, pedepsele aplicate discreţionar şi abuziv deţinuţilor, condiţii de detenţie inumane, rele tratamente, bătaia şi alte violenţe, ignorarea adreselor şi sesizărilor formulate de către deţinuţi), întruneşte elementele contitutive ale infracţiunii contra umanităţii prev. de art.439 alin.1 lit.j cu aplic. art.5 din Codul penal. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 20 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Dosarul a fost trimis la Curtea de Apel Bucureşti.
Citește pe Antena3.ro
