x close
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

La 99 de ani, şi-a dorit un singur lucru: un tablou cu Regele Mihai

0
07 Iun 2018 - 14:31
La 99 de ani, şi-a dorit un singur lucru: un tablou cu Regele Mihai
Vezi galeria foto


Continuăm astăzi cu cel de-al patrulea episod din seria de interviuri-document pe care Jurnalul o realizează cu români care au împlinit 100 de ani în 2018. Români care s-au născut odată cu România Mare şi pentru care ultima sută de ani a României nu reprezintă doar o bucată din cărţile de istorie, ci şi suma unor întâmplări şi evenimente pe care le-au trăit pe viu. În episodul de astăzi, care face parte şi el din Programul Cultural ,,București- Centenar”, derulat de Primăria Municipiului București, prin Administraţia Monumentelor și Patrimoniului Turistic, o aducem în atenţia cititorilor noştri pe doamna Barb Maria.

Povestea ei de viaţă putem spune că imortalizează într-un mod autentic cei 100 de ani trecuţi de la Marea Unire, iar cuvintele ei dau chip acestei istorii, un chip care ne dă avânt imaginaţiei spre a putea simţi şi înţelege că şi noi, cei de astăzi, suntem parte a unui trecut deloc prielnic şi vitreg pentru cei care l-au traversat şi care ne mandatează, dacă nu să reuşim să realizăm mai mult, măcar să nu repetăm greşelile făcute. Povestea doamnei Barb Maria este, înainte de toate, o lecţie de voinţă de care doamna Barb a dat dovadă în momentele grele pe care le-a traversat de la extaz la agonie, după ce autorităţile comuniste i-au confiscat averea şi i-au deportat soţul la canal, lăsându-ne astfel parcă să înţelegem că uneori suferinţa este ucenicia marilor voinţe omeneşti.  O poveste de viaţă ce porneşte odată cu zorii României Mari, care a metabolizat la timpul potrivit sentimente pe care astăzi ar fi poate greu să le percepem la adevărata lor dimensiune.

„După Unire, cu toţii ne bucuram, era o stare aşa de reverie, parcă pluteam. Simţeam că am înviat din nou ca popor, a fost ceva ce e greu să vă descriu în cuvinte şi e greu să înţeleagă cei de astăzi”, ne povesteşte doamna Maria într-unul dintre răspunsurile acordate în interviul nostru. Astfel, ne creionează profilul trăirii naţionale pe care o aveau oamenii de rând într-o ţară care îşi cunoştea fără să ştie atunci apogeul istoric. „Tăticul meu a mers la Alba Iulia la Unire şi, după 1918, în fiecare an, pe 1 decembrie, mergea acolo călare pe un cal alb foarte frumos decorat. Tata a iubit foarte mult România”. Acestea sunt cuvintele unui om care ne poate educa un cult pentru patrie, cult ce în zilele noastre pare apus.

Boris Pasternak spunea într-unul din romanele sale că istoria nu este niciodată consecința voinței și deciziilor unei singure persoane, ci reprezintă suma unor acțiuni făcute de mii de indivizi care își exercită inconștient contribuția asupra ei. Astfel, o poveste de viaţă care se confundă cu ultimul secol al ţării noastre poate fi privită ca o parte din istoria noastră comună. Exercițiul parcurgerii acestor cuvinte ne poate face să sperăm că adăugăm un argument în plus cunoaşterii şi experienţei noastre spre a putea acorda în viitor un profil diferit naţiunii şi, astfel, poate vom şti să îi dăm, la timpul potrivit, un chip politic şi juridic.

Domna Barb Maria este unul dintre acei mulţi oameni care nu au ieşit în prim-planul vieţii din cauza suferinţelor îndurate de regimul comunist, regim care l-a declarat pe soţul său exploatator. Aceleaşi autorităţi comuniste care s-au instalat sub forma unei oligarhii experte obișnuite să nu admită nicio formă de contestare, într-o țară în care cei care se opuneau erau marginalizați, intimidați sau alungați. Respectul etern pe care doamna Maria îl poartă Regelui Mihai este poate un simptom al lipsei de congruenţă dintre destinul ei şi vremurile care au traversat ţara noastră după război. Anul trecut, când a împlinit 99 de ani, şi-a dorit un singur lucru: un tablou cu Regele Mihai. În simplitatea acestei năzuinţe stă virtutea tăcută a românului ideal. „Tabloul îl am de anul trecut, când am împlinit 99 de ani. Mi l-a dăruit fiica mea. I-am spus că nu-mi doresc nimic, singurul cadou care m-ar face fericită ar fi un tablou cu Mihai, şi iată-l! Sper ca acest tablou să fie ţinut de copiii mei amintire, după ce eu nu o să mai fiu”, ne explică ea.

J: Când v-aţi născut şi unde?

B.M.: Pe 30 decembrie 1918, în comuna Sadu, în judeţul Sibiu.

J: Povestiţi-mi cum a fost copilăria dumneavoastră?

B.M.: Ce aş putea să vă spun, tata a fost primar, mama a fost casnică, am avut o copilărie fericită. Şcoala primară am făcut-o în comuna Sadu, iar liceul l-am făcut la Sibiu, la Liceul „Domniţa Ileana”, unde s-a făcut şcoală, să ştiţi, pot spune că acolo mi-am format cultura generală pe care am avut-o toată viaţa.

J: Cum arăta şcoala atunci?

B.M.: Anii de şcoală au fost foarte frumoşi. La noi se făceau atunci 7 clase în şcoala primară şi apoi 3 ani de liceu. La liceu a fost plăcut, mi-am făcut mulţi prieteni şi erau toţi din familii bune, învăţam bine. Aveam nişte profesori foarte bine pregătiţi. Atunci clasele nu erau formate din atâţia elevi ca în perioada comuniştilor şi nici nu făcea carte toată lumea. Era obligatoriu să faci măcar 4 ani, însă cei mai mulţi nu se ţineau, fie că nu aveau posibilităţi, fie că se luau cu altele. Era mai multă disciplină, să ştiţi.

După ce au venit comuniştii, au băgat învăţământul obligatoriu, şi chiar s-au ţinut de asta. Dar să ştiţi, comuniştii nu voiau ca oamenii să înveţe carte, nu din pricina asta au vrut să alfabetizeze populaţia, ci pentru a da oamenilor posibilitatea să citească mesajele lor de propagandă.

J: Părinţii dumneavoastră cum erau?

B.M.: Tăticul meu a mers la Alba Iulia la Unire şi, după 1918, în fiecare an, pe 1 decembrie, mergea acolo călare pe un cal alb foarte frumos decorat. Tata a iubit foarte mult România, îmi amintesc că îmi povestea când eram mică istoria ţării, îmi vorbea de Unirea Principatelor, de Războiul de Independenţă. Mi-a zis că generaţia lui a făcut Unirea, iar datoria celor tineri era să menţină graniţele ţării şi să prospere România prin ei. Şi să ştiţi că oamenii îl apreciau, nu întâmplător a fost primar la Sadu.

J: Cum vi se păreau atunci românii faţă de astăzi, ce simţeau faţă de ţară?

B.M.: După Unire, cu toţii ne bucuram, era o stare aşa de reverie, parcă pluteam. Simţeam că am înviat din nou ca popor, a fost ceva ce e greu să vă descriu în cuvinte şi e greu să înţeleagă cei de astăzi. 

J: Când v-aţi căsătorit?
BM: În 1939, aveam 21 de ani. Pe soţul meu îl cunoscusem cu un an înainte, prin ’38, la o nuntă la o prietenă, şi după un an ne-am căsătorit. El era cu nouă ani mai mare. Am avut o viaţă foarte bună alături de el. Era comerciant, tatăl lui era şi el primar la o comună din judeţ, în Sălişte. Am dus-o bine, aveam un restaurant şi o casă mare, iar prin curte pe la noi trecea un râuleţ. Soţul meu îi spunea „Veneţia”. La restaurantul lui aducea în fiecare lună unul dintre cei mai buni cântăreţi din Bucureşti, Ioana Radu, Maria Tănase.

J: Deci şi tatăl dumneavoastă, cât şi socrul erau primari...

BM: Da, şi amândoi erau liberali. Şi să vă spun de socrul meu, a fost un om important. El a fost trimis în ’34 în Franţa, ca reprezentant al Ardealului, după ce a fost asasinat ministrul francez de Externe Barthou. Barthou ăsta fusese asasinat la Marsilia, împreună cu Regele Alexandru al Iugoslaviei, şi să ştiţi că ultima sa vizită în străinătate a fost chiar în România, cu câteva luni înainte să-l omoare. A fost premiat la Academia Română, ştiu că îl auzeam pe tata că vorbea prin casă despre asta.

J: Cum arătau nunţile atunci?

BM: Ei, a mea a fost frumoasă, cred că orice femeie simte la fel, că a ei este cea mai frumoasă. Îmi aduc aminte că aveam o rochie foarte frumoasă de mireasă, era strânsă pe corp, cu un bolerou, şi avea un voal foarte lung. La Sadu am făcut nunta. Îmi aduc aminte că au venit nuntaşii, m-au luat şi m-au făcut apoi mireasă. Ţin minte că nu voiau să mă lase, să mă dea soţului meu mai în glumă, ziceau „căprioară de la munte, trebuie să plătiţi să vă lăsăm!”, şi soţul meu le-a dat două butoaie de bere de la Sadu, acolo era o fabrică de bere, şi a fost bine.

J: Ce părere aveaţi atunci despre conducătorii Regatului?

BM: Îmi aduc aminte că l-am văzut în carne şi oase pe Regele Carol al II-lea. Eram la liceu la Sibiu şi venise acolo, îmi aduc aminte că ieşisem toate elevele la geam. Era îmbrăcat în uniformă şi afişa o mimică severă. Dar cel mai mult am ţinut la Regele Mihai, să ştiţi, a fost un om drept, a fost un exemplu în România. Eu am crezut în toate ideile lui.

J: Am văzut că aveţi în casă un tablou cu Regele Mihai...

B.M.: La Regele Mihai am ţinut mult. Am fost contemporană cu el. Regele Mihai a studiat la Mânăstirea Dealu cu un coleg din satul meu. Tabloul îl am de anul trecut, când am împlinit 99 de ani. Mi l-a dăruit fiica mea. I-am spus că nu-mi doresc nimic, singurul cadou care m-ar face fericită ar fi un tablou cu Mihai, şi iată-l! Sper ca acest tablou să fie ţinut de copiii mei amintire, după ce eu nu o să mai fiu. Dar staţi liniştit, că nu plec încă, mai am multe lucruri de făcut. (râde)

J: Cum a fost războiul, aţi avut apropiaţi trimişi pe front?

B.M.: Da, am avut un văr, Tiberiu. El a fost până la Stalingrad. Îmi amintesc că venise într-o permisie, prin ’42, şi eu chiar atunci născusem, iar el a venit la mine cu o sticluţă cu apă şi mi-a zis: „Uite, verişoară, ţi-am adus apă din Volga”. Apoi s-a întors pe front, unde a şi murit. Nu a murit în război, ci în altă situaţie. Le dăduse peşte foarte sărat să mănânce şi li s-a zis să nu bea apă de acolo pentru că e infestată şi vor fi terminaţi. Probabil nu a mai putut să reziste, a băut puţină apă şi cred că a făcut deranj, şi acolo i-a sunat ceasul. Această poveste i-a relatat-o soţului meu bucătarul de pe front, care i-a zis ce s-a întâmplat.

J: În perioada războiului ce aţi făcut?
B.M.: A fost greu, deşi să vă spun, până în ’44, nu prea s-a simţit în ţară că e război. După aceea au început bombardamentele. Am avut norocul că pe soţul meu nu l-au luat la război şi am stat împreună în Sadu pe perioada conflictului. Şi să vă mai spun ceva: la noi, acolo, lângă Sibiu, era o comunitate germană mare şi totul a fost bine până să întoarcem armele. După 23 august, peste noapte, din prieteni, germanii au devenit duşmani. Atunci, militarii români i-au arestat pe cei germani şi unii dintre nemţi s-au revoltat şi s-au tras focuri de armă. Au fost vreo 2-3 zile mai grele.

J: Ce s-a întâmplat după întoarcerea armelor?

BM: Păi, ce să se întâmple? Au venit comuniştii. Nu ştiam noi atunci ce o să fie, credeam că după ce o să se termine războiul, o să rămână regele la conducerea ţării, cel puţin asta speram. După abdicarea sa de la sfârşitul lui ’47, însă, am ştiut că nu mai putem face cale înapoi la democraţie. Pe Mihai l-au ameninţat alde Dej şi alţi comunişti că, dacă nu pleacă, vor împuşca 1.000 de tineri pe care îi arestaseră pentru că protestau la Timişoara contra comuniştilor. Vă spun, Mihai nu avea ce să facă şi, la cum l-am ştiut eu pe el, nu putea să fie complice la o crimă.

J: Cu ruşii cum a fost când au venit în ţară?

B.M.: Bine nu a fost. Îmi aduc aminte că eram cu soţul meu cu o şaretă în Sadu şi i-am văzut că au venit spre noi, iar soţul meu mi-a zis să mă duc, că are el grijă. Soţul meu avea un ceas la mână, le-a dat ceasul, iar ăia doi ruşi strigau „davai ceas, davai ceas”. Au început să se bată între ei pentru ceas. Totodată, noi aveam şi o fermă, iar când au ajuns ruşii acolo, au luat tot. Şi la restaurant la noi au făcut deranj. Eu nu eram acolo, dar mi-a povestit soţul meu că au intrat nişte rusoaice în restaurant şi au început să tragă în sticlele cu băutură. Erau date naibii rusoaicele alea, ştiu că puneau în halba de bere câte un pumn de sare şi aşa beau ele.

J: Cum a fost când s-au instalat comuniştii la putere, aţi avut de suferit?

BM: Păi, pe soţul meu l-au deportat la Canal. Niciun motiv nu i-au dat, a fost direct trimis acolo. I-au zis că este exploatator al muncii altora şi l-au luat. Iar judecătorul care l-a trimis acolo ştiu că avea o fetiţă, care era colegă cu fetiţa mea, şi mi-a spus: „Doamnă, eu nu am avut niciun motiv să-l trimit pe bărbatul dumneavoastră la Canal”. Judecătorul era bolnav de TBC, şi pe vremea aia nu se cunoştea tratamentul, şi mi-a spus: „Doamnă, vreau să mor împăcat şi vă pot arăta aici, a fost ordin să-i dau şapte ani”. Şi i-a dat şapte ani şi s-a dus la Canal, acolo a lucrat ca bucătar şi a rezistat, şi a venit înapoi după trei ani şi jumătate. El a fost trimis în ’48 la Canal, şi în ’51 s-a întors.

J: Cum a fost când l-aţi revăzut?

B.M.: Îmi aduc aminte că, atunci când l-am văzut după trei ani jumătate în tocul uşii, nu l-am recunoscut. Nu mai avea muşchii de la mână, avea doar oase. Nu era obişnuit să care cu roaba şi a rămas numai piele şi os, cu o rană mare în picior. Nu ştiu cum am rezistat, să vă spun sincer, şi mă vedeţi că sunt vie, nu ştiu cum am rezistat prin câte am trecut.

J: Cum a fost apoi, cu ce v-aţi ocupat mai departe în anii din perioada lui Dej?

B.M.: A fost foarte greu, comuniştii ne-au confiscat tot şi am fost nevoiţi să luăm fete în gazdă, şi una dintre fetele astea avea o soră care lucra la Arta manuală şi ea m-a ajutat să mă angajez. M-am angajat la o secţie de marochinărie acolo la Sadu, unde am învăţat să fac curele de ceas. Doar eu puteam să lucrez, soţul meu nu mai putea să se angajeze, nu-i mai dădeau serviciu.

J: În Bucureşti când v-aţi mutat?
B.M.: În Bucureşti am venit în ’64, fix înainte să vină Ceauşescu la putere. Am venit la fetele mele, care se mutaseră aici încă din ’57. La Sadu nu mai aveam ce să facem şi ne descurcam tot mai greu, aşa că am zis să venim la Bucureşti. Iar la Bucureşti, ce să fac, am crescut rânduri de copii şi nepoţi.

J: Cum vi s-a părut Bucureştiul când aţi ajuns aici?

B.M.: Să ştiţi că până prin ’70 mai era cum era, după aceea atmosfera a început să devină tot mai cenuşie. Parcă ne întorsesem cu un secol în urmă. Eu una am fost dezamăgită, pentru că aveam în minte proiecţia despre Bucureştiul interbelic, când era poreclit „Micul Paris”, şi mă aşteptam la o privelişte mai somptuoasă, dar comuniştii au stricat-o şi pe asta. (râde)

J: Cum fost cu Nicolae Ceauşescu la conducere?

BM: Ei, cum să fie, mai rău ca azi. Ştiu şi aud, pe unul, altul, că, domnule, era mai bine. Nu era, să vă spun drept. Poate pentru unii a fost, care s-au dat cu partidul, dar pentru noi, nu. Eu am dus-o greu până m-am pensionat şi acum am o pensie mică. Norocul nostru a fost că am avut trei fete care ne-au ajutat. Bineînţeles, şi eu am dat ceva la schimb, le-am crescut copiii, nepoţii mei. (râde)

J: Cum a fost după Revoluţie?

BM: Speram să fie bine, dar nu a fost. Era bine dacă îl lăsau pe rege să se întoarcă în ţară, dar nu i-au permis, era atmosfera foarte încărcată.

J: Cum vă simţiţi acum, la 100 de ani?

BM: Cam obosită. (râde)

Îmi aduc aminte că l-am văzut în carne şi oase pe Regele Carol al II-lea. Eram la liceu la Sibiu şi venise acolo, îmi aduc aminte că ieşisem toate elevele la geam. Era îmbrăcat în uniformă şi afişa o mimică severă.

Pe soţul meu l-au deportat la Canal. Niciun motiv nu i-au dat, a fost direct trimis acolo. I-au zis că este exploatator al muncii altora şi l-au luat. Iar judecătorul care l-a trimis acolo ştiu că avea o fetiţă, care era colegă cu fetiţa mea.

inuăm astă

Citeşte mai multe despre:   Barb Maria

 

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 





Mai multe titluri din categorie

1993: Anul în care s-a născut Jurnalul. Tu ce făceai acum 25 de ani? (9)

1993: Anul în care s-a născut Jurnalul. Tu ce făceai acum 25 de ani? (9)
Galerie Foto La începutul vieții. Sau la începutul carierei. La școală sau aproape de examenele de maturitate. Sunt doar câteva dintre răspunsurile oferite de oamenii care au schimbat fața României în ultimii 25 de ani....

DNA face „înţelegeri secrete cu evreii”de 800.000 euro

DNA face „înţelegeri secrete cu evreii”de 800.000 euro
Galerie Foto Un nou contract de achiziţie de tehnică de interceptare şi filaj a fost încheiat de Direcţia Naţională Anticorupţie cu o săptămână înainte ca judecătorii Curţii Constituţionale să emită Decizia prin...

În Jurnal, primele amănunte despre teroriştii din spital

În Jurnal, primele amănunte despre teroriştii din spital
De 25 de ani s-a vorbit despre terorişti de s-au tocit consoanele şi vocalele cuvântului, dar când să se precizeze scene cu ei, totul devenea ceaţă, pluteşte de aproape 30 de ani un nepătruns mister. Ei bine, Ju...

Copilul Nae Lăzărescu fura cireşile lui Arghezi

De mare succes s-a bucurat ediţia de colecţie “Jurnalul lui Nae şi al lui Vasile”, s-au tras mai multe tiraje, devenise acest jurnal cu întâmplări din viaţa celor doi comici chiar programul de sală la...

„Dacă nu trage nimeni pentru ţară, şi fiecare e pentru el, tot mai rău o să fie”

„Dacă nu trage nimeni pentru ţară, şi fiecare e pentru el, tot mai rău o să fie”
Galerie Foto Vă prezentăm astăzi o nouă poveste din şirul de interviuri document pe care îl realizăm cu români care s-au născut odată cu România Mare, şi sunt mândri de asta. Oameni care au trecut prin viaţă atât de...

Şomajul era de trei ori mai mare. Câţi oameni nu munceau în România

Şomajul era de trei ori mai mare. Câţi oameni nu munceau în România
Acum 25 de ani, şomajul din România era de trei ori mai mare decât în prezent. Asta în condiţiile în care şi populaţia ţării era mult mai numeroasă: 23 de milioane trăiam atunci în România, faţă de 19 mi...

1993: Anul în care s-a născut Jurnalul. Tu ce făceai acum 25 de ani? (8)

1993: Anul în care s-a născut Jurnalul. Tu ce făceai acum 25 de ani? (8)
Galerie Foto La începutul vieții. Sau la începutul carierei. La școală sau aproape de examenele de maturitate. Sunt doar câteva dintre răspunsurile oferite de oamenii care au schimbat fața României în ultimii 25 de ani....

Mama şi fiul, nascuţi fix pe 7 iunie, de ziua Jurnalului

Mama şi fiul, nascuţi fix pe 7 iunie, de ziua Jurnalului
Ce coincidenţă! Sunt născută pe data de 7 iunie, şi după 34 de ani, aţi apărut voi, JURNALUL NAŢIONAL, un nou concept în presa scrisă, şi o nouă provocare pentru mine ca profesionist. Atunci am hotărât sa...

Mădălina Manole a fost abordată de compozitorul fost soţ la coadă la lapte

Mădălina Manole a fost abordată de compozitorul fost soţ la coadă la lapte
“Jurnalul”  a lansat tot felul de iniţiative gazetăreşti în premieră, a inventat tot el ediţiile de colecţie. Era 1995 şi prima ediţie de colecţie a fost cu Mădălina Manole, “Jurnalul Mădălinei...

1993: Anul în care s-a născut Jurnalul. Tu ce făceai acum 25 de ani? (7)

1993: Anul în care s-a născut Jurnalul. Tu ce făceai acum 25 de ani? (7)
La începutul vieții. Sau la începutul carierei. La școală sau aproape de examenele de maturitate. Sunt doar câteva dintre răspunsurile oferite de oamenii care au schimbat fața României în ultimii 25 de ani....

Un pensionar care nu-și recunoaște semnătura a încheiat protocolul Înaltei Curți cu SRI

Un pensionar care nu-și recunoaște semnătura a încheiat protocolul Înaltei Curți cu SRI
Galerie Foto Protocolul de cooperare dintre SRI, Parchetul General și Înalta Curte de Casație și Justiție, încheiat în 2009, poartă semnătura și ștampila președintelui Instanței Supreme, judectorul Nicolae Popa, deși...

La 100 de ani, vede viitorul României într-o lumină mai bună decât mulți alții

La 100 de ani, vede viitorul României într-o lumină mai bună decât mulți alții
Galerie Foto Continuăm astăzi seria de interviuri-document cu cei care au împlinit sau împlinesc în 2018 venerabila vârstă de 100 de ani, români care s-au născut odată cu România Mare şi care sunt martorii vii ai...

Adrian Vasilescu: Anul acela a fost greu. Chiar foarte greu

Adrian Vasilescu: Anul acela a fost greu. Chiar foarte greu
Galerie Foto “Acum 25 de ani eram redactor șef la Curierul Național”. Echipa redacțională o formau două grupuri distincte de jurnaliști: unii cu experiență și cu notorietate în presa românească; alții tineri și...

Autonomia Ținutului Secuiesc, pe românește

Autonomia Ținutului Secuiesc, pe românește
Galerie Foto După ce în episodul trecut al serialului nostru am vorbit cu reprezentanții maghiarilor din Ținutul Secuiesc care şi-au exprimat punctul de vedere referitor la autonomie, astăzi e rândul unor exponenţi ai...

Copiii fac primii paşi din instinct

Copiii fac primii paşi din instinct
(De ce e greşit să forţezi mersul copiilor) Iubirea de copii îi îndeamnă pe părinţi să fie foarte atenţi cu dezvoltarea micuţilor, apar chiar îngrijorări privind eventuale întârzieri în primii paşi,...
Serviciul de email marketing furnizat de