Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În mijlocul unor dezbateri publice pro și anti căsătorii între persoane de același sex am întâlnit un cuplu gay atipic. Nu participă la parade de stradă, nu au prieteni în comunitatea LGBT. Unul are 50 de ani și este profesor universitar, celălalt are 48 de ani și este cercetător. Formează un cuplu de 23 de ani, au trăit și trăiesc în continuare într-o discreție absolută. Au și un copil înfiat în urmă cu 15 ani. Desigur, nu cu acte în regulă, ci doar prin acord verbal cu părinții naturali.
Rep: Vă cunoașteți de…
- 26 de ani. La Revoluție. Ne-am împrietenit având pasiuni comune. Nu eram siguri niciunul din noi de orientarea noastră sexuală atunci. Eu eram căsătorit, el avea o prietenă, o femeie foarte frumoasă. Abia în ’93 ne-am dat seama că viața noastră ar trebui să curgă altfel. Am divorțat. Soția mea m-a înțeles. M-a susținut, chiar. Nu este simplu să schimbi tabăra. În mintea ta, în comportamentul tău, se petrec niște scurtcircuite. Apoi, când te lămurești, te simți eliberat.
- Eu am știut mereu că sunt diferit. Că sunt un pic altfel. Din cauza mentalității, a cutumelor, am refuzat inițial să cred asta. Ulterior n-am mai putut să-mi ascund feeling-ul.
Rep: Părinții, rudele, prietenii?
- Vă dați seam că a fost un șoc imens pentru toată lumea. Cu certuri, cu renegare. Mulți prieteni mi-au acceptat „schimbarea”, alții m-au evitat de atunci. Nu îi acuz, Doamne ferește!, de nimic. Este opțiunea lor în a-și filtra prietenii.
- Eu am avut susținerea imediată a familiei. Probabil simțiseră mai de mult că sunt un pic diferit.
Citește pe Antena3.ro
- Ne-am făcut prieteni noi, toți hetero.
- Așa e, nu avem niciun prieten gay. Dar asta așa a fost să fie. Este adevărat că noi nu ne-am alăturat comunității, nu am făcut show din viața noastră. Nu ne-am afișat în public. Am păstrat o graniță a decenței între intimitatea familiei și viața publică.
Rep: Ați avut gânduri de căsătorie? Sunt, acum, mai multe țări care acceptă căsătoriile între persoane de același sex.
- Da. De vreo două ori. Prima oară acum 15 ani. Am mers în Spania, dar nici acolo lucrurile nu erau clare încă. Dar, cu ocazia aceea, l-am cunoscut pe fiul nostru.
- L-am „înfiat” de la o familie de români care lucrau la Castellon. Foarte săraci. Au ales Spania ca să fugă de sărăcie, dar au dat peste o viață infinit mai grea. Bărbatul nu avea o forță care să-l ajute la munca fizică din construcții. A avut și două accidente destul de grave.
- Doamna îngrijea un bătrân, și ăsta era singurul venit sigur. Pe copil îl aduseseră și credeau că se vor descurca. El avea patru anișori atunci.
- Copilul, isteț foc, cuminte, ascultător.
-Ne-au rugat să-l ducem noi înapoi în țară, la bunici. Am acceptat. Când am văzut casa bunicilor, ni s-a rupt sufletul. Ne-am zis că acest copil merită o soartă mai bună. Așa că am sunat în Spania și le-am spus părinților că am vrea să le înfiem copilul.
- N-a fost niciun șoc pentru ei propunerea noastră. A fost mai șocant pentru noi faptul că părinții au fost imediat de acord.
Rep: Știau că sunteți gay?
- Desigur. Nu le-am ascuns.
Rep: Au pus condiții?
- Singura a fost să nu-i influențăm alegerile, să nu-l îndoctrinăm.
- Ne-au rugat să oferim copilului o viață mai bună decât îi pot oferi ei. Să facă școală, studii.
Rep: Practic, ați înfiat un copil doar pe baza cuvântului dat și a unei strângeri de mână.
- Și promisiunea că vom avea foarte mare grijă de el, de educația lui. Mai ales de protecția lui.
- Mai complicat a fost cu bunicii copilului. Nici n-au vrut să audă așa ceva. Abia după un an s-au liniștit și ei, dar noi am așteptat ca lucrurile să se liniștească de la sine.
- Sunt, iată, 15 ani de când este la noi. A fost un elev exemplar, premiant an de an, bursier de merit toată perioada liceului. A intrat la facultate, unde, de asemenea, se ține foarte bine de carte. Cunoaște șapte limbi străine.
- I-am oferit tot ce am putut, este adevărat că am avut și posibilitățile materiale să facem asta.
- Am fost severi când a fost nevoie, am fost indulgenți când a fost cazul. Cel mai mult am comunicat cu el. Iar el a înțeles.
Rep: Cum a decurs perioada când a început să afle că părinții lui adoptivi nu sunt „mama și tata”?
- Complicat, dar am fost cu mult tact. Inițial, când era mititel i-am spus că părinții lui sunt la muncă în Spania, iar noi suntem unchii lui. Așa se știa și la școală. Apoi, ușor-ușor, când a început să mai crească, i-am explicat „diferențele”.
- Surpriza lui n-a fost mare. Nu înțelegea el prea multe, iar prin clasa a opta deja știa tot adevărul.
- Nu ne-am afișat niciodată în fața lui, nu ne-am „descătușat”, ca să folosesc un cuvânt exagerat de dur, niciodată în prezența lui. Ne-am purtat normal, ca orice familie. Nimic deplasat.
Rep: Cu părinții naturali a păstrat legătura?
- Din păcate, nu. Și nu din cauza lui. Tatăl natural s-a plimbat mai mult prin spitale prin Spania. Cu mama mai vorbește, dar foarte rar. A avut, însă, o relație bună cu bunicii, până ce aceștia s-au stins acum trei ani.
- Cred că se consideră vinovați că și-au înstrăinat copilul, nu că l-au dat unui cuplu gay. Cred că sunt supărați pe ei înșiși, nu pe noi. Dar sunt mândri de el, de cum merge cu școala, cu educația. Bineînțeles că nu le este ușor.
Rep: Adolescența? A dat semne că ar putea fi și el „diferit”?
- Nu. Deloc! I-au plăcut fetițele. A fost mereu foarte prietenos cu toată lumea. Acum are o prietenă, o fată superbă. O adorăm și noi, el însă este topit după ea.
- L-am sprijinit în toate acțiunile pe care le-a avut. A avut mai multe prietene în ultimii ani. A suferit, a plâns…
Rep: Mi-ați spus că nu aveți în cercul de prieteni niciun homosexual. De ce?
- Dacă am avea prieteni ca noi doi, discreți, n-am avea nimic împotrivă. Din păcate, cei pe care i-am cunoscut nu ne-au plăcut. N-au înțeles că toți suntem oameni normali. De ce vor să fie diferiți, excentrici, provocatori? În felul ăsta își fac mai mult rău. România este încă o țară majoritar homofobă, iar asta nu se va schimba în timpul vieții noastre. Dacă te afișezi îmbrăcat excentric, dacă vorbești ca să atragi atenția, ei bine asta le atrage oprobriul și miștourile. Ce nu înțeleg ei este că nu e nicio diferență între noi toți. Suntem toți oameni, intimitatea este diferită.
Rep: Ce părere aveți despre paradele gay?
- Oribile. N-am fost și nici nu vom participa vreodată. Este un spectacol dezgustător. Care este scopul unui marș prin oraș aproape gol, să te miști provocator, sfidând decența? Kitsch-uri ambulante. S-au depărtat foarte mult de la scopul inițial, acela de a stopa răspândirea SIDA.
Rep: Participă și mulți heterosexuali, care militează pentru egalitatea în drepturi.
- Frumos din partea lor. Dar nu așa se cer și se obțin drepturi. Cum să obțin drepturi dacă mărșăluiesc în chiloței sumari în fața trecătorilor, copiilor, bătrânilor? Este o minge la fileu ridicată talibanilor antigay. Ce șansă poate avea un astfel de demers când te îmbraci ca un măscărici? Dar, mă rog, fiecare este liber să se facă de râs așa cum poftește el. Chiar nu dorim să fim adunați lor.
Rep: V-ați simțit vreodată discriminați?
- Da, o singură dată, dar ne-am învățat lecția. A fost o petrecere de Crăciun la o multinațională unde lucra el. Am mers împreună și ne-a întrebat cineva unde ne sunt soțiile. Am greșit spunându-le că noi suntem soți. Dacă până atunci toți erau amabili cu noi, imediat se uitau la noi ca la niște ciumați.
- Dacă le-am fi spus că soțiile noastre sunt acasă bătute măr, pentru că nu ne-a plăcut cu ce rochie urmează să se îmbrace la petrecere, am fi fost, probabil, eroii serii. Profesionistul, colegul bun care te ajută mereu, devenise dintr-odată „poponarul” hidos. Batjocura a continuat până mi-am dat demisia. Ne-am supărat mai mult de greșeala noastră, dar am și învățat o lecție: nu trebuie să intereseze pe nimeni viața ta privată.
Rep: Ați dori legalizarea căsătoriilor gay?
- Nici nu ne pasă. Da, ar fi un pas înainte pe calea normalității, dar nu ardem de nerăbdare să se petreacă repede asta.
- Asta nu se va obține prin parade sau demersuri caraghioase ca cele ale lui Remus Cernea. Nu au finalitate astfel de haiducii. Părerea noastră e că timpul le va rezolva de la sine pe toate, cu condiția să se renunțe la excentricitățile dezgustătoare. Și de-o parte, și de cealaltă.
- Greșesc și „paradiștii”, greșesc și cei care au semnat lista celor trei milioane. Oamenii ăștia chiar se întorc cu mentalitatea în Evul Mediu. Suntem, totuși, în 2016.
O ultimă întrebare. Ce credeți: Homosexualitatea este o boală sau o alegere?
- Dumnezeule, ce întrebare! Habar nu am. Chiar nu ne-am pus niciodată această întrebare. Nu știu dacă m-am născut gay, dacă am devenit, dacă sunt sau nu bolnav. Tot ce știu e că am ales drumul ăsta la un moment dat și îmi place viața pe care o duc.
- Eu cred că este o alegere. Amândoi am fost în ambele tabere. Am ales-o amândoi pe asta pentru că simțim că suntem mai OK așa. Noi suntem mai OK așa, nu vorbesc în numele altora. Nouă ne este foarte bine așa.
Florin, fiul adoptat: „Eu am participat la marșul pentru drepturile lor. Ei nu”
Rep: Florin, tu cum ai aflat adevărul despre părinții tăi adoptivi?
- Treptat. Am fost vaccinat cu doze mici. Până pe la 10 ani am știut că sunt unchii mei care au grijă de mine, că părinții mei o duc greu. Dacă nu mi-ar fi spus nimic, eu și acum aș fi crezut tot asta. Cum s-au purtat în prezența mea, cum s-au purtat cu mine, nimic nu-mi ridica semne de întrebare.
Rep: Părinții adevărați?
- Cu mama am mai vorbit, dar rar. Cu tata nu mai țin minte. Am înțeles că are o problemă cu coloana vertebrală și a stat mai mult prin spitale. Mi-e milă de ei, aș vrea să-i pot ajuta, dar sunt obsedat de studii și nu am timp de nimic în afară de învățătură.
Rep: Ai avut probleme cu colegii din cauza „unchilor”?
- N-am spus decât unui cerc mic de prieteni, pe care i-am studiat bine înainte. N-au avut nicio reacție, iar asta m-a bucurat. Înseamnă că i-am studiat bine. Prima prietenă pe care am avut-o, acu’ vreo doi ani, când i-am spus, a fugit de-a rupt pământul. Prima dramă în dragoste. Actuala mea prietenă a spus doar atât: „Ce mișto!”.
Rep: Te-ai gândit vreodată că ai putea trece și tu „de partea cealaltă”, că ai putea fi influențat de părinții adoptivi?
- Nu. Mie îmi place viața asta, ei îmi respectă opțiunile, eu le respect pe ale lor. Nu încearcă să influențeze nimeni pe nimeni. M-aș îndepărta de ei dacă ar încerca să mă îndoctrineze. Viața merge înainte și-ți poate oferi surprize. Oricui, nu numai mie. Pe de altă parte, viața lor de cuplu este una discretă, uneori chiar prea discretă. Eu, de exemplu, am participat la marșul pentru drepturile lor. Ei nu.
Rep: Cum este viața în casă cu un cuplu gay?
- Normală. Absolut nimic deosebit. Ah, da, lipsesc certurile! Nu i-am auzit niciodată certându-se. Dialogul în familie a fost întotdeauna unul civilizat.
Rep: Crezi că vor reuși să se căsătorească și să te înfieze cu acte?
- M-aș bucura pentru ei, deși nu cred că ard ei de nerăbdare să se petreacă mâine asta. N-am cunoscut oameni mai răbdători ca ei. Sunt de pus pe rană.
Rep: Te-au ajutat cu învățătura?
- Ohooo! Și încă mult! Am în casă un profesor de matematici superioare și un lingvist eminent. Am fost olimpic și la matematică, și la limbi străine datorită lor.
Rep. Ce limbă stăpânești cel mai bine?
- Portugheza. Cel mai mult îmi place cea din Capul Verde. Cea mai melodioasă limbă din lume.
Rep: Altele?
- Vorbesc fluent italiana, spaniola, franceza, desigur engleza, mă descurc binișor cu olandeza și învăț acum daneza. Dar portugheza îmi este la suflet.
Rep: Te-ai gândit și la studii în străinătate?
- Am avut de două ori ocazia să plec. Ei m-au încurajat, eram chiar bursier, dar m-am considerat prea crud și nepregătit pentru un pas atât de mare. Prima oară am avut ocazia să plec în clasa a XI-a, la un liceu bun din Lisabona. Apoi, acum, tot în Portugalia. Mai aștept, am 19 ani și mai am multe de învățat aici.
