La Caracal, Teatrul Naţional a înfruntat istoria

După 22 de ani de când a fost închisă pentru a fi salvată, clădirea Teatrului Na­ţio­nal din Caracal este redeschisă. Luminile se rea­prind la data de 2 apri­lie. Timp de trei zile se va des­fă­şu­ra un eve­niment de excepţie, cu spec­ta­cole ale unora dintre cei mai mari ar­tişti ai României. Biju­te­ria arhitectonică pe frontispiciul că­reia sunt împlântate de aproape 108 ani două cuvinte - Teatru Na­ţio­nal - este res­tau­ra­­tă şi stă măr­tu­rie unei întregi epoci.

Bijuteria arhitectonică pe frontispiciul căreia sunt împlântate de 108 ani două cuvinte - Teatru Naţional - stă mărturie unei epoci cu rădăcini adânci într-o cultură şi civilizaţie de care ar trebui să ne fie dor.
A  rezistat intemperiilor de orice fel, ca astăzi să putem afla din izvodul ce l-a sălăşluit despre dragostea şi credinţa într-o artă a celor ce au avut voinţă şi putere să înalţe un templu al Thaliei.

Părea că sunt doar urmele unei lumi de mult apuse, dar s-a reaprins candela speranţei în renaşterea acelei lumi prin generaţiile ce s-au născut din ea. Ipostaza fenomenului teatral cunoscută din antichitate - o mască plânge, o mască râde - poate fi interpretată în cazul dat ca o trecere de la necaz la bucurie. Şi doar pe scenă să existe Tragedie şi Comedie, spre care publicul să fie ademenit de inscripţiile celor două intrări laterale - Tragedie şi Comedie - ale splendidei clădiri numite de mai bine de un secol Teatrul Naţional din Caracal.

După 22 de ani de când a fost închisă pentru a fi salvată, clădirea este redeschisă pentru a-şi îndeplini fireasca menire - găzduirea spectacolelor de teatru. La 2, 3 şi 4 aprilie mari actori ai României vor fascina publicul.

Se reaprind luminile - călăuzitoarele spre taina unei arte a omenescului. Cu siguranţă, locuitorii oraşului Caracal sunt dornici să vadă spectacole din Capitală, din oraşele din ţară şi, de ce nu, din oraşele lumii. Aşa cum erau dornici de teatru predecesorii lor, altfel cum se explica construirea în numai cinci ani (1896-1901), în Dealul Protosenilor, în vecinătatea ruinelor Curţii Domneşti a lui Mihai Viteazu, a unei minunăţii, care să le umple sufletele de lumină.

TRADIŢIE TEATRALĂ DE PESTE 135 DE ANI
Desigur, la acea vreme exista o tradiţie teatrală la Caracal, ale cărei începuturi datează de la 1873, când omul de teatru, Costache Caragiale, împreună cu Ion Anestin, deschidea prima stagiune permanentă, având susţinerea financiară a Primăriei oraşului Caracal, dar şi a unor boieri bogaţi şi a unor negustori înstăriţi.

Aşa cum se arată în cartea lui Mişu Slătculescu "D-ale teatrului la Caracal", primele spectacole au aparţinut trupelor de scamatori şi măscărici ambulanţi şi erau jucate pe scene improvizate în localuri de petreceri. A fost amenajată, în 1883, o sală de spectacole, denumită Teatrul Vechi, după înălţarea Teatrului cel Nou - Teatrul Naţional.

Teatrul cel Nou a fost deschis oficial de Societatea dramatică din Craiova, în acelaşi an 1901 prezentând spectacole Opera italiană a lui Massini şi Teatrul Naţional din Iaşi. Evident că de-a lungul anilor au fost jucate aici multe producţii ale Teatrului din Craiova, oraş aflat la o distanţă de circa 50 de kilometri de Caracal.

Unul dintre actorii Naţionalului craiovean, Emil Boroghină, director fondator al Festivalului Internaţional Shakespeare, îşi aminteşte cu emoţie despre spectacolele prezentate ulterior la Caracal, dar şi despre acest oraş devenit lui foarte drag din copilărie tocmai pentru că exista această splendidă clădire, numită Teatru Naţional.

AŞTEPTATA REDESCHIDERE A TEATRULUI
"Vestea redeschiderii Teatrului din Caracal are darul să ne umple multora dintre noi sufletele de bucurie. M-am născut la Corabia, oraş aflat la exact 40 de kilometri de oraşul reşedinţă al fostului judeţ Romanaţi. Era firesc ca în copilăria mea acesta să joace un rol important. Tatăl meu era funcţionar al Primăriei Corabia, iar în casa noastră Caracalul era pomenit cu o mare regularitate. Nu-mi mai aduc aminte când şi în ce împrejurări, copil fiind, am ajuns pentru prima oară în centrul acestui oraş, dar ştiu că ce m-a impresionat în mod deosebit, uluindu-mă chiar, a fost clădirea care purta inscrip­ţia «Teatru Naţional».

Atunci când priveam fascinat decoraţiunile exterioare ale acestui adevărat templu, nu bănuiam că va veni o zi când voi avea bucuria de a juca pe scena impunătorului teatru caracalean.

În plus, argument esenţial, aici vieţuia un bătrân impresar evreu, căruia i se spunea «Nenea Falonică», un ins care trăia numai pentru teatru, foarte iubit şi respectat de actorii vârstnici ai Craiovei, ca şi de toţi marii actori ai ţării, pe care, pe parcursul a peste cinci decenii, îi adusese să prezinte spectacole la Caracal.

Aşa am aflat că aici jucaseră Constantin Nottara, Aristide Demetriad, Maria Ventura, Elvira Popescu, Toni Bulandra, Lucia Sturdza Bulandra, Gheorghe Storin, Ion Manolescu, Vladimir Maximilian, George Calboreanu, Nicolae Bălţăţeanu, Ion Iancovescu, George Vraca, Elvira Godeanu, George Timică, Ma­rioara Voiculescu, Alexandru Giugaru, Grigore Vasi­liu-Birlic, Marcel Anghelescu, Radu Beligan şi mulţi, mulţi alţii. Pe această scenă evoluaseră şi marii actori ai Craiovei, Al. Dem. Dan, Ronald Bulfinski, Coco Demetrescu, tatăl poetului Radu Gyr, Remus Comăneanu, Ovidiu Rocoş, Ilie Cernea, Margot Boteanu, Manu şi Madeleine Nedeianu. Nu puţine sunt paginile în care toţi aceşti mari actori, dar şi alţii, fac referiri în scrierile şi amintirile lor la spectacolele prezentate pe scena Teatrului din Caracal (...).

Vorbind despre acest edificiu, marele istoric Nicolae Iorga îl descria ca pe ceva care în accepţiunea actuală s-ar putea numi teatru-gazdă: «Împodobit cu stucaturi şi inscripţii, teatru cochet care cheamă trupe rătăcitoare».

În perioada dintre cele două războaie mondiale în Caracal a funcţionat, cu intermitenţe, teatrul comunal, cu trupe venite din Craiova şi din Bucureşti, dar şi un ateneu popular, pe scena Teatrului conferenţiind personalităţi precum A.D. Xenopol, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Octavian Goga, Nicolae Titulescu şi mulţi alţii.

Împreună cu colegii mei, actorii Teatrului Naţional din Craiova, am prezentat pe scena Teatrului din Caracal nenumărate spectacole. Eram primiţi cu foarte multă căldură şi simpatie. Aici exista un
public educat, cald şi ospitalier.

Dincolo de trupele profesioniste care vizitau permanent Caracalul, continua să funcţioneze o inimoasă echipă de artişti amatori, în frunte cu neobositul Mişu Slătculescu şi profesoara Mariana Stratan", mărturiseşte Emil Boroghină.


Început de secol XX, început de teatru
S'au văzut în acest teatru cele mai alese spectacole: drame, comedii, opere, operete, concerte, confe­rin­ţe, serbări şcolare şi naţionale, congrese, conferinţe preoţeşti şi învăţătoreşti, şezători literare, şedinţele ateneului, întruniri politice etc. etc.

Amintim în treacăt pe câţiva dintre artiştii cari au ilustrat această scenă: Genialul violonist Gh. Enescu a dat mai multe concerte. D-na general Averescu a cântat din gură pentru concerte de binefacere. Apoi: Aristiţa Romanescu, Agata Bârsescu, Sturza, Filotti, Marioara Voiculescu, C. Notara, Brezeanu, Liciu, Soreanu, Lecca, Davila, Demetriad, Bulandra, Creţu, Anestin, Radovici, Manolescu, Storin, Ciprian etc. În opere şi operete: Băjenaru, Niculescu-Basu, Atanasiu, Nora Marinescu, Tănase etc. Marii savanţi: Iorga, Pârvan, I. Ştefănescu au ţinut conferinţe, precum şi Tache Ionescu, Xenopol, Micescu, conferinţe politice. Doamne, domnişoare şi domni din societatea lo­cală au apărut pe scenă în diferite serbări sau concerte.

De aici, din acest teatru, au plecat serii după serii, copii cu coroanele pe frunte, la serbări  de fine de an şi tot de aci s'a strigat "Trăiască România Mare", în luptele politice antebelice, pentru intrarea în acţiune.

Aşa, în 1915, ivindu-se un loc vacant de deputat la Romanaţi, partizanii intrării în acţiune au pus candidatura poetului Octavian Goga. Reuşita lui ar fi creat, desigur, mari dificultăţi gu­ver­­nului, la validare, d. Goga fiind pe atunci cetă­ţean austriac, dar şi simbol al intrării în răsboi îm­potriva puterilor centrale.

Şi cum Tache Ionescu şi Nicu Filipescu asta o aşteptau, au venit aci însoţiţi de d. N. Titulescu, pentru a susţine în campania electorală pe d. Goga, iar într'o seară au aranjat să se joace la teatru piesa d-lui Goga, "Domnul Notar". (Din "Monografia judeţului Romanaţi", apărută în 1928)


Un secol de teatru
Edificiul teatrului din Caracal, construit între 1896-1901 în stil eclectic cu accente neobaroce şi neorenascentiste, impresionează prin masivitatea şi bogăţia sa decorativă.

România vechiului Regat de la sfârşitul secolului al XIX-lea s-a caracterizat şi prin edificarea unui număr impresionant de instituţii publice, teatrele ocupând un loc important printre acestea: În 1894 se desfăşurau după proiectul arh. N. Socolescu lucrări de extindere la Teatru Naţional din Bucureşti, ridicat între 1846 şi 1853 de A. Heft. în 1896, la Iaşi se ridica un nou teatru, după proiectul arhitecţilor Fellner şi Helmer, care de altfel au proiectat în aceeaşi perioadă şi teatrele din Cluj şi Oradea. În acelaşi an, la Caracal se punea piatra de temelie a teatrului.

Sfârşitul secolului al XIX-lea a reprezentat pentru oraşul Caracal o perioadă relativ prosperă, avea atunci 12.000 de locuitori, fiind pe locul 24 din cele 32 de capitale de judeţ ale Vechiului Regat, dar al treilea din Oltenia, după Craiova şi Turnu-Severin. Această dezvoltare a accentuat procesul de urbanizare. Până la amenajarea parcului din Caracal, principalul loc de plimbare era grădina publică a Palatului administrativ, în jurul căreia erau "cafeneaua lui Dulgherescu, clubul Savu, prăvăliile unor negustori, grădina Paradis, cele trei hoteluri, dintre care cel mai vechi ridicat în 1896", Primăria şi Prefectura, clădiri care păstrează şi astăzi atmosfera de secol XIX.

Din dorinţa locuitorilor şi având încurajarea elitei oraşului, întrucât construirea teatrului era un semn de recunoaştere, nu doar un important mijloc de comunicare a valorilor culturale, primarul adresa în noiembrie 1891 o cerere preşedintelui Consi­liului Judeţean. Acesta solicita alocarea de fonduri pentru "un teatru care să servească şi ca local pentru curtea de juraţi".

Lucrările de construcţie au durat cinci ani, au început la 14 iulie 1896 şi s-au încheiat în 1901. Teatrul s-a realizat după planurile arhitectului austriac Franz Billek, întocmite la Bucureşti în luna mai 1896. Din câte se ştie, aceasta este singura clădire construită de arh. Billeck în Regat. Antreprenor a fost italianul Spaulenzi Mariani. În 1899, viaţa economică a cunoscut o criză puternică, oprindu-se temporar lucrările de construcţie, întrucât Teatrul "cu atâtea pretenţii cerea multă cheltuială". Ulterior, din lipsa fondurilor s-au făcut unele compromisuri, neprevăzute în planuri, pentru a termina edificiul.

Astfel s-a hotărât simplificarea unor detalii, s-a renunţat la unele părţi din proiect, decoraţiile din ipsos au luat locul celor din piatră, cele din lemn le-au înlocuit pe cele de piatră artificială, iar intrarea a fost complet transformată, de aceea scuarul din faţa somptuoasei clădiri a rămas neamenajat o lungă perioadă. Teatrul a fost iniţial gândit cu un acces carosabil, dar atât din cauza diferenţei de nivel dintre cele două străzi, cât şi din cauza întârzierii inaugurării, în final acest spaţiu a fost tratat ca un sumar trotuar în trepte.

ARHITECTURĂ ECLECTICĂ
Faţada principală, dinspre est, este tratată cu somptuozitate, fiind animată de un repertoriu decorativ bogat, accentul este pus pe registrul superior. Coloanele angajate încadrează cele trei intrări şi balcoanele, care au parapet cu baluştri ionici şi două console cu motive geometrice. Etajul al doilea are trei ferestre mici şi o cornişă pe console, cu trafor din ipsos cu motive vegetale având ca emblemă lira. Iniţial, pe cornişă erau patru statui ce reprezentau muzele: Caliope, Eutherpe, Terpsichore şi Thalia, înlocuite în 1959.

Faţadele de nord şi de sud păstrează elemente decorative ale faţadei de est, dar le pune în operă într-un mod diferit. Coloanele angajate devin pilaştri fără capitel, fereastra cu trafor este mărginită de doi mascheroni. Cornişa de coronament se termină cu un fronton triunghiular. Lanternoul peste scările de acces la balcon este din tablă.

Clădirea este din zidărie de cărămidă, la ferestre şi la uşi au fost folosite ca buiandrugi şine de cale ferată înguste. Planşeul etajului este o structură mixtă de şine cu bolţi de zidărie aplatizate peste care este pus un strat de mortar, slab armat, iar planşeul podului era din lemn.

În tratarea spaţiilor interioare, accentul a fost pus pe holul principal. Din arhietip a fost eliminată scara de onoare monumentală. Accesul la balcon se face prin două scări laterale, din piatră. "Pictura era executată în manieră 1900. Plafoanele sălii de spectacole au fost pictate cu scene idilice sau pastorale", scria Petru Crăciun. Pictura originală nu s-a păstrat, astăzi interioarele fiind complet repictate.
Nu e greu să ne închipuim plăcerea locuitorilor de altădată din Caracal de a merge la Teatru, când dramele, comediile, vodevilurile se jucau pe muzica aleasă din uverturi interpretată de orchestră în faţa unei săli arhipline.
Simina Stan