Ovidiu Iuliu Moldovan: Noapte bună, dulce prinţ!

de Rodica Mandache | 15 Mar 2008 • 00:00

A fost în actuala confuzie a valorilor actorul experimentat, imprevizibil, cel care pe scenă era oficiant. Cunoştea bine responsabilitatea actorului în faţa publicului, şi anume cel care propune acel schimb, care comunică un schimb prin care dăruieşte şi anume: actorul poet, trubadur, etern visător pentu care bucuria de a juca se confundă cu plăcerea de a trăi.
• VIDEO In memoriam Ovidiu Iuliu Moldovan - Odă în metru antic
Citiţi şi: Parintii l-au vrut medic, nu actor • În lanturile scenei • Regretele mari...vorbele mici” • S-a stins cu amaraciune în suflet… • Amintiri… pur si simplu • Urmasul lui Horea • Era un lup singuratic • El, despre el • Actorul, între adevar si fictiune • Mesaje de adio de la cititorii nostri • Rolul care nu a mai fost

A fost Robespiere, Gelu Ruscanu, Bălcescu, Horia, Avram Iancu, Tamerlan Platonov, Perseu, Cioran, Baiazid, Despot-Vodă, Caligula Iason – actor de excelenţă.

In memoriam + Odă în metru antic

A fost Robespiere, Gelu Ruscanu, Bălcescu, Horia, Avram Iancu, Tamerlan Platonov, Perseu, Cioran, Baiazid, Despot-Vodă, Caligula Iason – actor de excelenţă.

Am fost colegi la Institut, parteneri, prieteni. Am vorbit cu el cu 10 zile-n urmă. Era un om frământat, straniu, trist şi bun. Când eram foarte tineri de câte ori îl căuta cineva la poarta Institutului mă lua de mână şi coboram în fugă scările de la etajul II, iar el murmura: “Poate că e tata”. Era marele lui secret, de altfel îşi scimbase numele în Grebenisan ca să poată intra în Institut.

Când avea trei ani, tatăl lui, ofiţerul Moldovan implicat în laptele de la Oarba de Mureş, a dispărut în împrejurări ciudate în 1944.

De aceea mama îşi ia fiul şi pleacă la Turda să scape de primejdie. A fost o luptă a unei femei brave şi curajoase care până la urmă a reuşit să alunge mizeria politică.

Memoria mea scoate la suprafaţă clipele trăite în anii studenţiei pe când eram tineri şi inocenţi. Râdeam mult şi doream să cucerim lumea. Avea o facultate de a percepe şi a vibra rar întâlnită. Se descătuşa prin poezie. Până-n acest an, în care a dispărut, freamătul emoţiei nu l-a părăsit.

Întâlnirea cu el rămâne de neuiat. Nu trăia ORB şi SURD în faţa vieţii.

PE SCENĂ. Când era pe scenă chipul i se schimba, vocea i se schimba. Arta transfigurării. Iubea meseria, era hulpav de scenă. A avut de altfel noroc.

În tinereţe, la Timişoara, a lucrat cu Marieta Sadova şi Aurel Manea.

La Bucureşti a jucat sub baghete regizorale ilustre – Radu Penciulescu, Liviu Ciulei, Horea Popescu, Andrei Şerban, Victor I. Freunză, Ion Cojan.

În film a fost actorul preferat al lui Mircea Veroiu. Grija lui în 2007 era să facă “În memoriam Mircea Veroiu” Să nu fie uitat – se-nfricoşa el.”Dincolo de pod”, “Între oglinzi paralele”, “Artistul, aurul şi ardelenii”, “Semnul şarpelui”, Somnul insului” şi “Craii de Curtea-Veche” sunt filmele pe care le-au făcut împreună.

S-a născut la 27 decembrie. De Crăciun. Îi plăcea asta. Glumea mereu. Avea un discurs ironic şi preţios. Râdeam mult împreună.

Actor de “lance şi scut”. Se zbârlea, se tulbura, în ultima vreme era retras cu viziera trasă.

A trăit ca un om liber, foarte liber, prea liber, avid de teatru, curios în ale vieţii, singuratic şi prudent. Viaţa şi copilăria lui poate l-au făcut să fie aşa.

Şi-a asumat boala, a trăit în ultima vreme singuratic şi trist. Când aveam norocul să răspundă la telefon – făceam un salt înapoi şi eram din nou tineri şi fără griji. Ar fi vrut să fie Solieri. Dorea rolul, se pregătea pentru el. Vorbeam ore întregi despre asta. Receptorul se cimenta la ureche.

PLECAREA. În timpul din urmă, era socratic. Asta era un semn ca să pregăteşte de plecare! Majoritatea bucuriilor i se păreau inutile. Şi totuşi când depănam amintiri se-ncălzea, era el cel de demult. Uita de rele.

Ultimul lui spectacol, cred, a fost la 15 ianuarie la Uniter. Un spectacol în care recita Eminescu alături de Valeria Seciu şi Pino Caramitru.

M-a sunat după spectacol, fericit că o văzuse pe fiică-mea. Vorbeam despre multe şi deodată nu ştiu cum şi-a luat un fel de rămas bun.

Eşti nebun!

Nu! Poate glumesc! Cine ştie!

Lucrul ăsta absurd mi-a revenit acum în minte şi mă doare că ştia totul şi că era în aşteptare. Dragul de el!

Bolile care i-au secerat pe Adrian Pintea şi pe Moţu Pitiş ca trăsnetul, ce cade fără să te avertizeze, au fost subiect de discuţii lungi între noi, tot la telefon. Dar chiar şi aşa, avea o lumină.

POEZIE. Credea-n poezie! Se exprima prin poezie. Se descătuşa prin ea. Cum spune Geo Bogza: “Va trebui ca poezia să devină elementară, ca apa şi pâinea”.

Ovidiu credea lucrurile aşa, în sensul ăsta.

Aş vrea să fiu măcar cu o săptămână în urmă, să mai pot să-l caut, să-l văd, să vorbim despre cum am fost.

Colegii lui, ai noştri, au fost Florina Cercel, Ilinca Tomoroveanu, Pino, Mariana Mihuţ, Vali Seciu, Ogăşanu, Tibi Petroff.

În vara anului 1960 am dat examen de admitere la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale. Şi am reuşit. Am avut şansa unor colegi foarte talentaţi. Atât de talentaţi încât trecerea prin cei patru ani de studiu a fost ceva minunat. Furam unul de la altul farmec, bucurie, ludic tot ce se putea. Şi acum simt acel miros al acelei toamne, de o sensibilitate chinuitoare când, adunate la Casandra, am primit scurta binecuvântare a Luciei Sturdza Bulandra înmănuşată şi ireală.

Fericirea nu o trăieşti, ţi-o aduci aminte doar. Aşa mi-aduc eu aminte de acel an 1960, când l-am întâlnit pe Ovidiu Iuliu Moldovan.

Aveam profesoare deosebite, aveam modele, profesori cu vocaţie, cu carismă. Ei erau A. Pop, Martian, Jules Cozolan, Ion Copor, Costache Antoniu, Beoe Fredonov, Octavian Cotescu.

Eram tineri, ei ne iubeau; nu credeam că nu vom fi cei mai mari. Prindeam pojghiţa lucitoare datorită lor – profesorilor noştri.

Sigur că eram talentaţi. Toţi. Şi asta a fost o mare şansă. Dar în acei ani de institut ne-am simţit iubiţi şi îngrijiţi ca nişte puieţi de POM RAR.

Talentul te face să-nţelegi imediat că scena e sfântă, că lumea poate fi salvată prin teatru, oricare ar fi boala de care era lovită. Înţelegem că teatrul e o religie, pentru că ceea ce leagă actorul pe scenă se leagă şi sus în ceruri”.

Ştiam că teatrul poate face omul să zboare.

Fugeam în ajunul examenelor să ne vedem unii pe alţii, eram fascinaţi noi de noi.

Aşa îi ţin minte tineri şi fermecători pe toţi colegii noştri. Pe atunci nu ştiam că viaţa e atât de grea. Credeam că a fi actor însemna aplauze, reflectoare, lumina succesului, gloria.

ACTOR. Cu timpul am învăţat că a fi actor înseamnă şi durere, singurătate, tristeţe, umilinţă. Că a fi actor înseamnă să-ţi permiţi să fii vulnerabil. Că a fi ACTOR înseamnă să duci o luptă inteligentă ne-ntreruptă cu duşmănia ascunsă sau făţişă.

În anul IV am avut producţia de licenţă “Cum vă place”, de Shakespeare. Eram parteneri în piesă. Era un an de cotitură în Teatrul românesc şi ştacheta era foarte ridicată. Spectacolul semnat de Liviu Ciulei ne făcea răspunzători. Îl văzuserăm de zeci de ori. Apoi am plecat în teatrele din toată ţara.

Ovidiu a plecat la Timişoara cu Dora Cherteş şi Florina Cercel şi a strălucit tulburător.

L-a adus Penciulescu în Bucureşti să fie Oswald în “Regele Lear”, de Shakespeare. Nici noi nu-l mai recunoşteam. Făcea o compoziţie specială, stranie uluitoare.

Pe Ovidiu l-am văzut în ultimul spectacol care s-a numit “Celălalt liman”. Am gândit atunci că EL îmi aparţine, e al anilor mei tineri. Am fost cuprinsă atunci de entuziasm – cuvânt care vine din greacă şi care-nseamnă LEUL DIN TINE.

Teatrul este iubire şi dorinţa de a trăi pentru ceilalţi.

L-am iubit şi-l iubesc pe Ovidiu, care din mine, din noi a plecat o dată cu el! Noapte bună, dulce prinţ!