București 555. Cum s-a ridicat Biserica Săpunarilor

După legendă, a fost ctitorită de ciobanii bulgari, veniți în transhumanță

În spatele Spitalului Colțea se găsea odinioară, închipuit cu ulițe încurcate (să nu-și mai găsească vântul cel netrebnic din nord drumul) o mahala ce avea un nume destul de straniu pentru bucureșteanul de azi; mahalaua Săpunarilor. I s-a mai zis și a Măcelarilor, și a Scaunelor – de la butucii de lemn pe care cei din breasla măcelarilor despicau carcasele de animale, porționându-le și vânzându-le fiecăruia, după trebuință și dorință. I se spunea, deci, mahalaua Scaune pentru că acolo se aflau măcelăriile. Dar tot aici se făcea – folosindu-se materia grasă (seul) rămasă după ce carnea se vindea –, fierbându-se, cu sodă, în largile cazane, și obținându-se săpunul. Ei, și de-aia i s-a mai zis și mahalaua Săpunarilor.
Acum, că am lămurit etimologia mahalalei străbătute de albia murdară și mișcătoare a Bucureștioarei (afluent pierdut al Dâmboviței citadine), să vedem ce e și cu biserica asta a Săpunarilor. Sau a Scaunelor. Sau a Măcelarilor.

Hrisovul lui Șerban Cantacuzino
Prima ei mențiune documentară apare la anul 1669, în documente ale breslei măcelarilor (căci era, ca multe altele din București, lăcașul de cult al unei bresle). E menționată din nou în 1675, iar într-un hrisov al lui Șerban Cantacuzino din 1681 se face referire la marele vornic Cernica din Scăuiani (adică... din Scaune), proprietarul terenului pe care era înălțată biserica. Se dădea, prin acel document, drept de a se construi niște case mai acătării, celor din neamul vornicului Cernica: „ca să fie niște locuri de case aici în orașul domnii meale, în București, pre care loc iaste făcut biserica săpunarilor și cu alte locuri câte să țân d’acest loc câte sânt împrejurul bisearicii...” Veche cel puțin de pe la jumătatea secolului al XVII-lea, Biserica Săpunarilor, neîndeajuns îngrijită (poate) se ruinează, astfel încât, în timpul lui Constantin Brâncoveanu e demolată și, pe locul ei, la 1705, se ridică alta nouă. Ctitor e un anume Stavro, nepotul neguțătorului Tănasie din Târnovo, care, cu banii acestuia din urmă, se-nvrednicește a o ridica și a o târnosi. Mai apoi, paharnicul Ion Costacopul o repară, la 1843, și încă alte reparații se vor face, la 1878, 1915, 1939-1944.
Deși o construcție relativ simplă – plan treflat, cu ziduri groase și un singur turn clopotniță – biserica amintește totuși, discret, de arhitectura din epoca Brâncoveanului, datorită celor zece coloane groase, de cărămidă, cu arcade înguste, și portalului din piatră împodobit cu motive florale.

Ctitorită de ciobani bulgari
Aceasta este istoria cunoscută din documente a Bisericii Scaune. Există însă și o legendă care o așază în alt plan (și ceva mai devreme în timp) și explică de ce se va fi nevoit nepotul negustorului bulgar să o ridice din nou, de la temelie. Conform pisaniei și a mărturiei preoților care au slujit aici, de la o generație la alta, pe la 1611 aici s-ar fi aflat o bisericuță de lemn, în care veneau să se închine ciobanii bulgari (și/ sau vlahi), veniți de la sud de Dunăre, pentru a face comerț profitabil cu produsele lor. Ei sunt și primii care au așezat, în acest loc, butucii de lemn, pe care erau sacrificate și tranșate animalele pe care le vindeau bucureștenilor. Mai târziu, când orașul s-a lărgit și locul de mas al turmelor, peste vară, s-a mutat, au rămas butucii pe care măcelarii și-au văzut de îndeletnicirea lor.