Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cam așa trebuie că e și la NASA , îți spui. Laboratoare albe, geometrie impecabilă, liniște perfectă. Tineri sobri cu niște ciudățenii de piese-n mână, concentrați pe ceva invizibil – softiști, electroniști, ingineri, inventatori, în fine, elita Politehnicii. La etaj, un labirint de încăperi, toate securizate, ca și cum în spatele lor s-ar ascunde un mare secret. La parter, un fel de camion uriaș care nu seamănă cu nimic de pe stradă. O mașinărie ciudată, nemaivăzută. Îi zice Roboscan și deja există câteva țări care ar dori s-o cumpere. “Aici miroase a…”. Inventatorul Mircea Tudor, radios la patru ace, râde: “Miroase a industrie, a ulei, a muncă”. El este creierul laboratoarelor de lângă Otopeni și șeful acestei afaceri. Iar în aprilie a devenit vedeta presei, după ce a cucerit Grand Prix-ul la Geneva, pentru a doua oară, cu Roboscan. Unicul scanner de avioane din lume. Vede tot, chiar și obiectele de sub un milimetru. Fratele său mai mic, și el premiat în 2009 la Geneva, scannerul de camioane, șade câțiva metri mai încolo. Cu el, Mircea Tudor a dat lovitura vieții lui: a devenit un om cu adevărat bogat și a crescut imaginea României în străinătate. Și când te gândești că partenerii americani au refuzat să-l facă, pe motiv că e “utopic și n-are potențial internațional”! Dar încăpățânatul Mircea Tudor n-a crezut – a făcut primul Roboscan românesc pe banii lui: a amanetat și a vândut tot ce avea, case, mașini, proprietăți și apoi s-a mai împrumutat și la bancă. La final l-a costat o avere. 5-6 milioane de euro, un vis născut din sărăcie. Astăzi, inventatorul e un businessman ca-n filme; în copilărie, însă, era atât de sărac, încât își permitea un singur lux: marmeladă pe pâine.
Luxul numit marmeladă
Își amintește el bine, șapte oameni se înghesuiau în chițimia de casă a familiei Tudor din Afumați, Ilfov. Cumva, nici el nu mai știe cum, reușeau să împartă trei oameni un singur pat. Învățaseră să se sature numai din mămăligă, fasole și urzici. “Ah, marmelada pe pâine era o mare delicatesă, ne permiteam o dată pe lună, când lua tata leafa. Ne dădea 5 lei și 20 că atât era un kilogram și noi fuga, fuga la alimentară, apoi acasă din nou fuga cu ea-n brațe, o țineam ca pe sfintele moaște, să n-o scăpăm pe jos. Visam să avem și noi televizor și l-am avut foarte târziu. Dar aveau vecinii de peste drum și eram fascinat, uneori mergeam seara până la gard și, dacă nu puteam să intru, mă urcam pe banchetă și mă uitam peste gard, doar, doar o ieși cineva din casă să le strig că vreau să mă uit și eu la televizor. Aș fi vrut să văd orice, Teleenciclopedia mai ales”. De aia s-a și făcut depanator de televizoare la 14 ani și apoi, electronist. Dar televizoarele l-au scos din sărăcie. Erau, pentru el, ca niște cutii cu secrete, n-avea liniște până nu le descoperea pe toate. Se simțea dator să desfacă orice aparat îi cădea în mână, indiferent că mergea sau nu. Dacă era bun, îl desfăcea să vadă de ce merge, dacă nu, să-l repare.
Patron fără bani de pâine
Afacerist a devenit imediat după Revoluție, importând alarme auto. Era, în sfârșit, fericit: avea firma lui cu angajați, nu mai depindea de leafă lunară și de șefi. Nu-i mai lipsea nimic și i se părea, uneori, că e stăpânul lumii. Toate astea până-n ziua în care, din nou, a sărăcit. “S-a întâmplat că Dacia a reziliat contractul cu noi, iar Stolojan ne-a confiscat valuta și ne-a dat lei la cursul stabilit de el. Așa că eu nu mai puteam să cumpăr în Coreea cu lei. Era prin '96.Trei ani am fost pe butuci. Au fost zile când n-am avut bani de-o pâine, de-un bilet de autobuz. Eram patron, dar mergeam cu tramvaiul când angajații mei veneau la serviciu cu mașina. Deschideam dulapurile și mă căutam disperat prin haine, doar, doar oi da de niște bani uitați prin buzunare”, ne povestește. Nu-i e jenă, nu i-a fost niciodată. A fost, poate, cea mai utilă lecție a vieții lui. Căci așa a învățat el să găsească soluții acolo unde alții nu vedeau decât probleme.
Ziua instala alarme pe mașini, noaptea trimitea valuri de faxuri
“Apoi am prins din zbor noțiunea de cooperare transfrontalieră și mi-a plăcut cum sună. Mă provoca fiindcă nu știam exact ce înseamnă. N-aveam internet, așa că am început să caut pe la biblioteci, prin ziare și să-mi întreb cunoscuții. Apăruseră programele europene de securizare și faxurile, iar eu stăteam nopți în șir, scriam și trimiteam sute de faxuri companiilor din afară producătoare de echipamente de securizare. Ziua instalam alarme pe mașini, noaptea trimiteam valuri de faxuri, dormeam de la 4 la 7 dimineața. Doi ani a durat toată nebunia asta, dar eram antrenat din tinerețe, când nu plecam din întreprindere și patru zile și lucram până picam. Adormeam cu capul pe birou în laboratorul meu de electronică până la 7 dimineața, când îmi băteau la ușă colegii”. După doi ani își găsise, în sfârșit, parteneri din afară, firme mari care să-l ajute să intre în licitații. El singur încă nu putea, era mult prea mărunt. Mai târziu, când Banca Mondială a deschis licitațiile pentru programele de securizare transfrontalieră din Europa, Mircea Tudor și-a chemat partenerii la licitații. Și din nou s-a pus pe muncă de Sisif. “Am zis că de aici înainte va fi ușor, dar nu. Au urmat multe alte nopți de studiu fiindcă primeam documentație de la firmele astea și trebuia să citesc și să învăț totul ca să înțeleg modul de funcționare la un aparat cu raze X pe care nu-l văzusem în viața mea. Aveam câțiva colegi care mă ajutau, dar tot eu trebuia să țin steagul sus. În '98 am câștigat prima mea licitație mare cu o firmă din Anglia și așa am putut să ne dublăm echipa, până la 15 oameni. Ne-am certificat ca prestatori de servicii pe echipamente nucleare... erau lucruri atât de avangardiste pentru România, lucruri de care nici eu nu auzisem până atunci și trebuia să învăț totul din mers”.
“Eram în pielea goală. Dacă nu reușea Roboscanul trebuia să mă apuc din nou de reparat televizoare”
Ideea aparatului tip Roboscan s-a născut în 2000, când Banca Mondială a venit cu un proiect de scanare a vehiculelor. Organiza în România o licitație pentru două scannere de camioane. Cum a auzit, Mircea Tudor n-a mai avut liniște. “Eu deja vedeam așa, 5 milioane plutind deasupra României, așa că imediat mi-am contactat partenerii din Los Angeles. Ei au zis că nu-i interesează, că ideea n-are perspectivă internațională. M-am încăpățânat și m-am dus peste ei la Los Angeles. După trei zile m-am întors cu promisiunea că ne dau filiala lor din Anglia să meargă cu noi la licitație. Aveam două săptămâni să facem oferta tehnică și iar am stat zi și noapte cu echipa la lucru. A meritat, am câștigat. Dar scannerul nu exista ca produs fizic făcut, era virtual, era doar o promisiune că dacă noi vom câștiga, vom face un scanner care să arate așa”.
Dar Roboscanul sută la sută românesc și premiat la Geneva Mircea Tudor l-a făcut abia în 2004. Se tot gândea cum să facă primul scanner robotizat din lume și, când i-a venit ideea, din nou fuga la americani să ceară sprijin. Lui singur nu-i ajungeau banii să-l facă. “Le-am spus, uite, noi vă propunem un parteneriat cu un scanner care să ignore tot ce s-a făcut până acum: fără operator și telecomandat în regim robotic, să eliminăm toată prezența umană din zona unde există risc de iradiere. S-au strâns 10 specialiști, au analizat ideea mea și ei, care tot făceau tehnologii de scanare de 20 de ani, mi-au spus exact așa: e utopic și nerealizabil ce vrei tu să faci. A căzut cerul pe mine! Cum era să mă întorc eu acasă cu mâna goală? Colegii mă așteptau în țară cu finanțarea americană... Acela a fost un moment de mare cumpănă. Eu eram sigur că Roboscanul se va putea face, dar nu știam cum să-mi conving și colegii. Cum să determin 20 – 30 de oameni să mă urmeze, după ce americanii de-au descurajat? După săptămâni de dileme am vândut casa, o parte din mașini, în fine am vândut și am amanetat tot ce s-a putut, apoi pentru restul de bani am făcut credit de la bancă. Eram, practic, în pielea goală. Dacă nu reușea Roboscanul trebuia să mă apuc din nou de reparat televizoare. Dar i-am convins. Am stat cu ei sute de ore în ședințe, ne-am certat unii cu alții. Era chiar amuzant, că începeam ședințele pe la 6 seara și le mai terminam pe la 4 dimineața. Și foarte des ne pomeneam la sediu cu nevestele cele mai disperate, să se convingă că bărbații lor sunt aici, și nu la fete. Ne vedeau pe toți la muncă, ziceau da, e ok și plecau. Noi rămâneam, aveam de inventat un produs în afara tuturor regulilor. Mai existau scannere de camioane, dar acelea aveau șofer și operator în cabină de plumb pe șasiul scannerului, ca să vadă imaginea radiografiată. Or noi voiam să facem cumva să protejăm oamenii de radiația cu plumb”.
Astăzi sunt în funcțiune 19 unități Roboscan și în continuare e o afacere de milioane. Atât de bine a câștigat inventatorul din el, încât pe cel de-al doilea, cel de avioane abia premiat și el la Geneva, l-a făcut numai din banii produși de Roboscanul pentru camioane. 8 milioane de euro l-a costat, cu totul. Iar cel de-al doilea se pare că va avea și mai mult succes: deja l-au contactat vreo 20 de țări pentru cereri de ofertă.
Dumnezeul inventatorilor adevărați
Între timp, cu Mircea Tudor s-a întâmplat ceva: din ateu a devenit credincios. S-a petrecut fulgerător, după ce a citit Petre Țuțea. Iar acum este convins că, dacă n-ar fi avut credință, Roboscanul nu s-ar fi născut. “Filozoful Ștefan Lupașcu zicea: oricând, un excedent de voință se convertește cumva în mijloace obiective de a te apropia de acel scop. Eu i-am completat ideea: nu se convertește! Dumnezeu face să se convertească fiindcă El îți vede efortul, convingerea și pasiunea și vede cât pui. Și cât pui, îți dă. Dacă faci tu un pas către El, face El zece către tine. Ei, cam așa a fost în cazul meu cu tot ce am realizat. Când spermatozoidul fecundează ovulul, Dumnezeu vine și pune și el partea lui”.
Stă în fotoliul lui elegant de afacerist și recunoaște că în fiecare zi se roagă. “Intens, de mai multe ori pe zi”. Nu cere niciodată nimic, ci numai mulțumește.
“Le mulțumesc tuturor oamenilor pe care îi știu, și chiar și celor pe care nu-i știu, dar care au participat cumva la succesul meu. Fiindcă, să știți, în orice reușită sunt și participări invizibile. Când mă rog îi mulțumesc și lui Petre Țuțea, că a contribuit și el la salvarea mea, fără să știe. Nu cer dă-mi, Doamne, mașină Ferrari sau dă-mi 5 milioane de euro. A fi credincios nu înseamnă a cere, ci a spera că vei primi dacă tu la rândul tău vei da ceea ce e firesc să dai. Eu spun: dă-mi, Doamne, ce crezi că merit, după puterile mele de a primi și de a înțelege! Și e minunat așa”.
Ar putea să-și cumpere iahturi sau vile scumpe, dar nu. Luxul nu-l atrage. Iahturile îl interesează doar să le desfacă și să vadă ce au înăuntru. Locuiește într-o casă cu câteva camere și i se pare perfect. La final ne spune, mândru, privindu-ne drept în ochi: “Eu am patru copii și sunt bogat. Am 120 de oameni, valori extraordinare în cercetare și sunt bogat. E tot ce-mi trebuie”.
Citeşte mai multe reportaje de Alina Turcitu
