Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
România pierde anual producții agricole de 120 de milioane de euro și înregistrează periodic, în urma inundațiilor, pagube de alte zeci de milioane pentru că autoritățile nu sunt în stare să continue una dintre cele mai mari investiții începute de comuniști: Canalul Siret-Bărăgan.
În câmpurile din Bărăgan sătenii au ieșit ca în fiecare vară la prășit porumbul. Din când în când, poți vedea pe unul dintre ei cum se oprește din „mușuroit” pământul, cum lasă sapa din mână, priveşte la norii de pe cer, își face o cruce mare și se roagă: „Ad-o, Doamne!”. „Ad-o, Doamne!” e închinăciunea de sute de ani a oamenilor locului. Căci fără ploaie munca lor de un an a fost de pomană și fără ea urmează încă un an de foame. Ceaușescu se săturase să stea la mila cerului. Conducea o țară cu potențial agricol uriaș și nu era mulțumit de sistemul de irigații național. Așa că specialiștii de atunci au gândit o investiție ce părea la prima vedere o nebunie: un canal care să aducă apa Siretului din Moldova până la marginea Capitalei. Un „râu artificial” de 190 de kilometri, care să traverseze patru județe și care să devină sursă de apă pentru terenurile agricole din Bărăganul secetos. Cum pe atunci de la decizie la faptă drumul era mult mai scurt, după doar doi ani de la aprobarea proiectului au început și primele excavări.
Cum a secat drumul Siretului
Șantierul a fost deschis la limita județelor Vrancea şi Galați, aproape de Mărășești. Kilometrul zero a ceea ce trebuia să devină una dintre cele mai mare investiții agricole ale țării fusese stabilit în lacul de acumulare Călimănești. Au fost aduși muncitori din toată țara, li s-au construit barăci, săli de mese, magazii, așa că, în scurt timp, locul a devenit un mic orășel care nu dormea niciodată. „Ajunsesem la 2.000 de muncitori, era un ritm infernal. Practic era o muncă nonstop, dar se vedea că în urma noastră rămânea lucrarea. Erau bani și nu puteam executa la nivelul banilor care erau alocați. Chiar și duminica lucram”, își amintește cu nostalgie unul dintre lucrătorii de pe șantier. În mai puțin de trei ani se ajunsese la performanța de a se termina o treime din primul tronson de 50 de kilometri. Un ritm care ar fi terminat lucrarea în mai puțin de zece ani. Dar a venit 1990 și totul s-a năruit. Șantierul a mai continuat o perioadă, mai mult din inerție. Numărul muncitorilor s-a înjumătățit o dată și încă o dată. În 1994, mai erau pe șantier 500 de oameni care mai mult șomau decât lucrau, din lipsă de fonduri. Atunci a fost anul în care s-a decis oprirea lucrărilor. Iar mai apoi a urmat jaful. Ce au ridicat unii în câțiva ani, au dărâmat alții. Astăzi, locul este năpădit de buruieni, stâlpii de electricitate au fost tăiați la fier vechi, țevi de zeci de kilometri au fost smulse din pământ, instalații întregi au fost încărcate pe vapoare pentru a fi topite în străinătate. Au dispărut de acolo hidrofoarele, niște echipamente atât de mari care ar fi putut fi mutate de colo-colo doar cu trailere cu gabarite depășite care nu ar fi avut cum să treacă neobservate fără complicitatea autorităților.
Ba chiar autoritățile au pus umărul la distrugere. De pildă, sistemul de acumulări Dridu-Motriștea, care urma să fie conectat la viitorul canal, o investiție de peste o sută de milioane de dolari, fusese dotat în anii 90 cu pompe de irigații de ultimă generație. Acum cinci ani însă, cineva de la Apele Române a decis că acele pompe sunt depășite. Le-au casat și le-au vândut la un preț de trei ori mai mic decât atunci când au fost cumpărate.
Un proiect care ne-ar fi scos din foame pe termen lung
Canalul Siret-Bărăgan ar putea să scoată din foame o țară întreagă. Se estimează că 700.000 de hectare de teren agricol ar putea să fie irigate de-a lungul canalului. Costurile pentru o „udătură” ar fi minime, pentru că apa ar fi adusă pe câmpuri în cea mai mare parte prin forța gravitației, fără a mai fi necesare pompe care să consume cantități uriașe de energie electrică și, implicit, bani din buzunarul agricultorilor. Iar lucrul ăsta ar veni ca o gură de oxigen pentru fermieri, cu atât mai mult, cu cât în Uniunea Europeană se interzice subvenționarea energiei electrice pentru irigații. Se estimează că noul canal ar produce an de an un excedent de producție agricolă evaluată la 120 de milioane de euro, pentru că unele câmpuri ar scoate o producție dublă. Cifrele astea se știu foarte bine acolo unde trebuie să fie știute și prin birourile celor care decid există tone de hârtii în care se vorbește despre faptul că investiția e capitală. „Deoarece în ultimii ani s-a înregistrat deficit de precipitații, este necesară continuarea lucrărilor și finalizarea acestui obiectiv de investiții în vederea asigurării unor producții agricole stabile și sigure”, se arată, de pildă, într-o notă de la Administrația Națională Apele Române.
Citește pe Antena3.ro
Dar lipsa de acțiune este o crimă la propriu. Căci în Lunca Siretului se moare din cauza inundațiilor, iar canalul ar fi ferit de viituri zeci de mii de oameni care trăiesc în localitățile de pe ambele maluri ale celui mai mare râu din România. Un raport al Administrației Bazinale de Apă Siret arată că în perioada 2005-2012 nu a existat an în care să nu fi fost afectate de inundații cel puțin 50 de localități. Vârful a fost atins în 2005, cu peste 300 de localități afectate, 12.000 de case și anexe gospodărești avariate și mii de familii rămase pe drumuri.
Autoritățile se îneacă la mal în hârtii și tot felul de strategii
În ultimii 20 de ani, ca să nu pară că au abandonat definitiv proiectul, autoritățile doar au mimat interesul pentru canal și au alocat bani de investiții cu țârâita, în jur de 120 de milioane de euro, bani care au mărit canalul doar cu şase kilometri. Ultimele fonduri s-au dat acum patru ani și de atunci cei responsabili se tot încurcă în hârtii, strategii și studii. De pildă, în 2014 s-a făcut un proiect de lege prin care ar fi trebuit să ia ființă o entitate a statului care să coordoneze proiectul: Administrația Canalului Siret-Bărăgan, o instituție care pe hârtie avea atribuții complicate: „elaborarea documentațiilor tehnico-economice pentru proiectarea și execuția obiectivului”. După doi ani ne-am întors de unde am pornit. După ce a trecut de votul Senatului și după luni întregi de dezbateri la Camera Deputaților, proiectul s-a înfundat la Palatul Victoria. Căci Guvernul Cioloș a decis că nu e bine. Nu susține proiectul pe motiv că îi lipsesc: „sustenabilitatea financiară a înființării și ulterior funcționării” și „existența unui studiu de prefezabilitate care să includă o fundamentare a soluției de finanțare face imposibilă promovarea a-
cestui proiect în oferta investițională”. Dar după hopul hârtiilor, urmează adevăratul obstacol: banii. Conform datelor ajunse în posesia Jurnalului Național, în acest moment se aproximează că doar finalizarea canalului ar costa statul român peste 3.500.000.000 de euro, sumă care, odată cheltuită, ar aduce lângă București o nouă rută de transport, cea cu barjele pe apă.
Pe lângă acești bani ar mai fi necesare alte trei miliarde pentru investiții în sistemele de irigații conexe canalului. La prima vedere pare o investiție uriașă, cam 4% din Produsul Intern Brut al României. Totuși, estimările economice făcute pe vremea lui Ceaușescu arătau că investiția s-ar putea amortiza într-un timp-record: 15 ani.
Canalul Siret-Bărăgan a fost gândit ca un „râu artificial” de 190 de kilometri, care să traverseze patru județe și care să devină sursă de apă pentru terenurile agricole din Bărăganul secetos.
Canalul în cifre
- Lungime: 198 kilometri
- Lățime: 57 metri
- Adâncime: 7 metri
l- Potențial de irigare: 700.000 ha (ani medii)
2 miliarde de euro au fost pagubele provocate agriculturii de secetă în ultimii 15 ani.
