Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La școală învățăm cu toții despre bătălia de la Podul Înalt. Puțini știu însă că victoria istorică a lui Ștefan cel Mare a fost urmată de victoria personală a unui personaj enigmatic care nu a încăput în cărțile de istorie, dar care este astăzi în hărți: Lupu Huștiu. După el avea să se numească un sat cu o istorie zbuciumată: Huștiu, care mai figurează și astăzi în evidențele statului român. Dar doar cu numele.
„Satul ăsta a fost ca un cuib de vulturi”, începe povestea scriitorul Ilarion Boca, care a copilărit la poalele dealului pe care era cocoțat Huștiul. „Era situat pe cel mai înalt deal din partea asta a județului Galați. De acolo aveai vizibilitate în toate direcțiile, era ca un turn de supraveghere. Din loc în loc aveam punct de aprindere a focurilor de pe vremea lui Ștefan. Eu le-am prins, erau niște movile pe vârful dealului. Bunica îmi spunea că de acolo se aprindeau focurile când năvăleau tătarii”.
Un deal, darul voievodului
Oamenii locului povestesc că Ștefan cel Mare, după bătălia de la Podul Înalt, și-a mânat oastea în urmărirea trupelor otomane care fugeau dezorganizate. Domnitorul voia să le împingă peste Dunăre, să le scoată din Moldova. Dar turcii nu s-au lăsat cu una cu două și în zona împădurită de lângă Tutova s-au regrupat pentru o ultimă rezistență. Atunci a apărut în peisaj Lupu Huștiu, un lider local dintr-un sat cocoțat pe cel mai înalt deal al zonei. Lupu și-a adunat compatrioții din împreju-rimi, a format o mică divizie de cavalerie și a sărit în ajutorul voievodului, cel mai probabil luându-i pe turci prin învăluire. După strivirea adversarului, Ștefan nu a putut să rămână impasibil la actul de voluntariat pe care l-a făcut Huștiu și a decis să-l înnobileze. L-a făcut căpitan de steaguri, un soi de general de armată, și i-a dat terenuri, inclusiv satul în care locuia. „Bătrânii din satul vecin erau un pic supărați pe hușteni că ziceau mereu că Ștefan le-ar fi dat pământ peste pământurile lor”. Cu binecuvântarea domnitorului, neamul huștenilor s-a tot mărit. Până acum câțiva ani, când satul avea să dispară subit. Urmașii căpitanului de steaguri erau oameni dârzi și muncitori. Ilarion Boca își amintește de perioada de glorie a localității: „Câmpurile oamenilor erau adevărate parcuri, așa erau de îngrijite și de ordo-nate. Greu făceai deosebirea dintre sat și câmp, așa de frumos era și în câmp. Erau copaci mari, vii mari, erau oameni care făceau câte 30 de tone de vin, vă dați seama ce era acolo”. Dar dincolo de averea materială a oame-nilor, strălucea în „cuibul de vulturi” bogăția spirituală a localnicilor. „Era atâta cumințenie în oameni! Astăzi, eu, când plec de acasă, sudez și crama, și hambarul, și pun și lacăte, de frica hoților. Dar pe atunci toate cramele erau deschise, nu se fura un litru de vin. Era convenție între oameni. Dacă trecea un cetățean pe acolo se ducea și scotea un căuș de vin și bea. Apoi bătea cepul la loc și pleca și când trecea prin sat, spunea: «Moș Costache, am trecut pe la crama matale și am băut un căuș de vin». «Bă, să fie de sufletul lu’ cutare!»”, își amintește Boca.
Răzbunarea comuniștilor
Viața tihnită a huștenilor avea să se sfârșească o dată cu venirea comuniștilor la putere. În 1959, colectivizarea a ajuns și în zona lor, dar urmașii lui Ștefan cel Mare, oameni dârzi și hotărâți din fire, s-au opus cu înverșunare să-și dea terenurile la stat. Aveau să stea de pază pe dealul lor, ca pe vremuri când pândeau tătarii, iar când vedeau în zare mașini îndreptându-se spre ei, știau că sunt de la partid și că îi caută să-i oblige să semneze. Așa că o luau la sănătoasa care încotro, lăsând comuniștii să găsească gospodăriile goale. Dar comuniștii nu aveau să-i ierte pentru acest sabotaj. Când a început electrificarea satelor din zonă, în toate gospodăriile din județ începuseră să se aprindă becuri unul câte unul. Numai la Huștiu nu venea nimeni cu nimic. Oamenii au crezut în naivitatea lor că e o chestiune de bani. Că ar fi prea scump să tragă stâlpi până pe deal. Așa că au pus mână de la mână și au strâns o sumă suficientă cât să plătească racordarea. Au anunțat și autoritățile, dar tot degeaba. Misterul avea să-l dezlege unul dintre localnicii din zonă, ajuns îndrumător cultural în armată la Tecuci: „Biroul meu era în aceeași clădire cu comitetul de partid al unității. Și odată mă întreabă cineva, un colonel, «Măi, tu știi de ce nu aveți asfalt pe acolo?» Și eu zic: «Păi nu sunt bani!». «Ei, nu are bani țara! Dar la Dealul Bujorului a avut bani să pună asfalt pe dealuri și la voi nu are, mă?». «Nu aș putea să îmi dau un răspuns». «Lasă că ți-l dau eu: voi ați fost în zona aia sate pedepsite pentru că v-ați opus colectivizării. Și măsura care s-a luat împotriva voastră a fost să vă lase fără lumină, fără rețea de drumuri. Ați fost oameni răi, măi!»” Așa că, lăsați fără beneficiile lumii moderne și condamnați să trăiască ca pe vremea lui Ștefan cel Mare, huștenii au început încet-încet să părăsească dealul lor - turn de pază. Numai era nimic de apărat. Ultimul care a stins lumina a fost un bătrân pe care îl chema, inevitabil, Huștiu. Alexandru Huștiu. „În 1976 l-au coborât copiii lui în sat, la Ciorăști. Rămăsese singur și se temeau feciorii că va veni cineva noaptea și îi va da una în cap”, povestește scriitorul Ilarion Boca. Oamenii nu mai erau cuminți, lumea se schimbase, iar universul lor se năruise. Astăzi, satul figurează în continuare în evidența comunei Priponești. Apare în registrul agricol, are și cod poștal. Dar la fața locului nu mai găsești decât terenurile agricole ale oamenilor. Satul este o fantomă cocoțată deasupra dealurilor Moldovei.
Era atâta cuminţenie în oameni! Astăzi, eu, când plec de acasă, sudez și crama, și hambarul, și pun și lacăte, de frica hoţilor. Dar pe atunci toate cramele erau deschise, nu se fura un litru de vin. Era convenţie între oameni. Ilarion Boca
