Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Spitalul de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă Grajduri, Iaşi, Spitalul-penitenciar. L-am vizitat de mai multe ori ca mulţi dintre colegii din presă. Am găsit aici poveşti încărcate de orori, atrocităţi neştiute, un amestec de cruzime şi inocenţă (bolnavă). De fiecare dată câte-un personaj. De această dată Iisus. Iisus din Grajduri, aşa-i ziceau “colegii” pacientului din fotografie! La Grajduri pacienţii duc o viaţă fără griji, aşa cum mulţi dintre ei n-au avut niciodată. Se odihnesc, se distrează, mănâncă bine, ba unii au devenit supraponderali, aşa că direcţiunea le-a cumpărat aparate pentru gimnastică. Au şi un specialist în întreţinerea corpului. Se poate spune că îşi duc viaţa ca într-o staţiune. Staţiunea puşcărie sau spitalul staţiune.
Omor, cât ai “bate” din aripi
Gratii la uşi pline de lacăte. Geamuri zăbrelite în dosul cărora se ascund pacienţii. Figuri aspre, frunţi teşite. Priviri fulgerătoare. Oameni care se frământă de colo-colo, n-au stare. Sau care zac ca o legumă, inofensivi. Umbra unei crime desluşită în fiece privire, fiecare gest. Pare că pe un astfel de om chiar şi bătaia din aripi a unui fluture l-ar scoate din sărite. Și dacă ar avea un cuţit sau o furculiţă, ca să nu spunem topor, în câteva secunde ar secţiona în zeci de bucăţi pe oricine, l-ar crucifica şi l-ar expune ca pe o operă de “artă”. Toţi cei care au ajuns aici au comis fapte cumplite, crime şi fărădelegi de nedescris. Pedeapsa este aceeaşi pentru toţi - tratament medical până la însănătoşire, înainte de a se întoarce în societate, uneori pentru a continua traiul în familie, alteori pentru a curma din nou vieţi.
Numele lor e Crima
La spitalul de la Grajduri (Pădureni) se ajunge destul de uşor, chiar dacă-i ascuns în pădure. A fost amenajat în locul în care, în anii ’60, s-a vrut construirea unei unităţi militare, şi se întinde pe 18 ha. Intrarea într-un pavilion este destul de complicată: mai întâi se descuie poarta gardului din sârmă, pentru a se intra în curte. Apoi, se descuie uşa clădirii şi se pătrunde într-un hol, despărţit de coridorul cu saloane prin gratii până-n tavan. Spitalul a cunoscut şi vremuri rele, dar acum e în plină glorie, mai ales că nu lipsesc tragediile din viaţa de zi cu zi, iar pacienţii de aici sunt eroii care le-au dat naştere. Cele cinci pavilioane - unul pentru femei şi restul pentru bărbaţi, cu 210 locuri - adăpostesc tot atâtea poveşti şi drame. A fost cândva spital pentru ergoterapie, adică destinat însănătoşirii prin muncă a celor care, în momente de rătăcire, au fost asasini, violatori sau tâlhari. Acum se pune accent pe terapia medicamentoasă şi pe psihoterapie. Rezultatele sunt bune, dar, uneori, dau greş. E şi normal, pentru că pacienţii sunt diferiţi - cel mai tânăr abia a împlinit 18 ani, iar cel mai vârstnic, un bărbat care şi-a ucis soţia, lovind-o cu toporul în cap, a trecut de 80 de ani. Pentru că sunt mulţi aproape obezi, a fost cumpărată aparatură pentru întreţinere, inclusiv o bicicletă medicală. Diagnosticele celor de aici încep de la cele uşoare, precum oligofrenia, şi merg până la unele atât de grave, că sunt şi greu de rostit. Însă cu toţii au în comun un lucru: au ajuns în acest spital din cauza articolelor 113 sau 114 din Codul Penal, adică a unor fapte condamnate nu doar de societate, ci şi de propria conştiinţă.
Natură moartă cu părinţi ucişi
Printre ei sunt şi pacienţi cu studii superioare, profesori, ingineri, arhitecţi. Însă cei mai mulţi sunt cu un nivel scăzut de educaţie, abia dacă au cel mult gimnaziul. Există şi artişti plastici între ceilalţi. Unul dintre ei a avut expoziţii în incinta instituţiei. Un real talent, cu zeci de lucrări. Însă prin faptele lor ei sunt “artişti” ai ororii. În închipuirea lor, harul este arta luării vieţii aproapelui fără să fie realizată gravitatea faptului. Apoi, pacienţii sunt mari artişti “decoratori”. Artişti ai crimei, în décor sumbru. “Operele” lor, lugubru executate, fără discernământ, ar putea purta denumiri care dau fiori pe şira spinării. Am putea spune: “Décor de crimă pasională cu sânge şiroind pe podea. Natură moartă cu părinţii ucişi. Floare în vază cu asistenta decapitată. {i altele”. Te îngrozeşti de ce imaginaţie au.
Secţionări pasionale
Unul dintre pacienţii vetereni era la un moment dat Petrică C., care a rămas în spital mai bine de zece ani. {i-a omorât mama, iar medicii au spus că a făcut-o fără a avea discernământ. O altă legendă de la Grajduri este şi Mihai N. Bărbatul şi-a omorât nevasta, iar pe fiul care a încercat să-şi salveze mama l-a scalpat, convins că în băiat a intrat diavolul. Apoi a ucis şi o vecină. Pur şi simplu. Fără nici un regret. Era unul dintre pacienţii cu care se lucra greu. Se însingurase şi nu comunica mai deloc. În cazul lui, tratamentul nu a dat efectul sperat, susţin medicii de la Grajduri. La Grajduri mai este şi C. A, o ieşeancă ce şi-a aruncat fetiţa de la etajul VIII al blocului în care locuia. Nu mai ştie de ce a făcut-o: poate din cauza necazurilor, multe la număr, şi a cartierului amărât în care trăia. A regretat gestul. De asemenea, şi-a regretat cândva povestea de dragoste şi un alt bărbat, T.C. închis la Grajduri pentru o crimă făcută într-un moment de pierderere a minţii. A ajuns la spital şi, cu mintea întreagă, a iubit o asistentă. {i ea l-a iubit şi s-au mutat împreună, într-o căsuţă de la marginea pavilioanelor. Dar a omorît-o, a înjunghiat-o cu sânge rece şi cu tot discernământul. Aşa că a ajuns într-o închisoare adevărată, înainte de a fi linşat de ceilalţi pacienţi, care o iubeau şi ei, dar pe ascuns, pe tânăra asistentă. {i tot la Grajduri a fost, cu tot cu regretele sale, un bărbat din Bârlad care, supărat pe propriul frate, nu doar că l-a ucis, dar l-a tăiat bucăţi şi l-a crucificat pe gardul gospodăriei. “Pentru unii este foarte greu, pentru că îşi dau seama ce au făcut şi atunci când apar aceste mustrări de conştinţă este posibil ca boala să aibă o remisie. Încercăm să-i convingem însă că trebuie să lase în urmă ce s-a întâîmîîiiimplat şi să meargă înainte”, spune unul dintre medicii care a lucrat aici.
Iisu vrea cu Mihaela Rădulescu
Chiar dacă mintea unora dintre pacienţi funcţionează după criterii greu de înţeles, sufletul le este ca al celorlalţi oameni. Pacienţii de la Grajduri tânjesc mai întâi după libertate şi mai apoi după iubire. Iisus Hristos nu are decât o singură dorinţă: “Să mă cheme Mihaela Rădulescu la emisiunea ei!”. Vasile B., al doilea Iisus, după cum îşi spune, a ajuns în spital de Ziua Crucii, în septembrie 2005, dar nu i-a uitat pe cei de acasă. {i pentru el chiar nu contează că bunica pe care ar vrea s-o vadă este cea pe care a ucis-o într-o vară. “Din când în când reuşeşte să mai fugă câte unul. Anunţăm poliţiştii, dar nu-s greu de prins, fiindcă mai toţi se duc la ei acasă”, explică un alt medic ce a avut activitate la spitalul-penitenciar. Pe unii, familiile îi mai vizitează din când în când, dar alţii au rămas doar în grija spitalului şi a preotului, care fac tot ce le stă în putinţă pentru a le uşura cugetul şi a-i îndemna să redevină oameni la locul lor. Credinţa le este de mare ajutor bolnavilor, pentru că aşa îl găsesc pe Dumnezeu. Religia îi face pe unii pacienţi mai buni, îi ajută la tratament şi îi susţin atunci când vine timpul să se prezinte în faţa comisiei de evaluare. Acest verdict este de fapt hopul pe care pacienţii trebuie să-l treacă pentru a-şi recăpăta libertatea, iar medicii sunt cei care decid dacă a venit timpul ca bolnavii vindecaţi să-şi reia locul în societate. Aşa cum o comisie a decis că trebuie internaţi, tot aşa este nevoie şi de o hotărâre pentru externare. “Au fost pacienţi care s-au plâns la Ministerul Sănătăţii că nu vrem să-i externăm şi au cerut convocarea comisiei. Le înţelegem nerăbdarea, dar nu putem decât să-i ajutăm tratându-i şi oferindu-le condiţii de spitalizare cât mai bune. Ne ocupăm nu doar de starea lor psihică, ci şi de cea fizică. Vrem să-i ajutăm să redevină oameni aşa cum trebuie”.
Urmăresc ştirile
La Spitalul de psihiatrie şi pentru măsuri de siguranţă Pădureni-Grajduri, mai cunoscut în zonă sub numele de Spitalul-penitenciar, bolnavii duc un trai dulce, întrerupt doar arareori de mustrări de conştiinţă. Fără pic de efort. Dimineaţa, ei se trezesc, se spală şi mănâncă. Urmează un pic de agitaţie, pentru că încep tratamentul şi vizita, continuate cu obişnuitele consultaţii. Dar timpul trece repede, iar prănzul soseşte pe neaşteptate. Ziua continuă cu tratamentul de după-amiază, apoi cu activităţile recreative, întrucât pacienţii au la dispoziţie tot felul de jocuri - table, şah, scrabble, apoi, după ora 16, pot face orice doresc: să se uite la televizor la ştirile de la ora cinci, să-şi mai spele câte ceva, să citească vreun volum ales din bibliotecă, ori, pur şi simplu, să stea. Nu au prea multe de împărţit, pentru că stau în camere câte 10 sau în saloanele mai mici, câte doi-trei. Nu le lipseşte televizorul şi pot să-şi amenajeze încăperile după cum doresc. De fapt, cam toate zilele şi le petrec după cum vor, iar când e vorba de muncă, tare puţini se arată dornici de un pic de efort. Acum trăiesc mai bine decât le-ar fi acasă, însă acest lucru nu le este de ajuns. Le lipseşte libertatea deplină şi pentru a o obţine ar face orice.
Fără violenţă
În comunitatea din pădurea de la Grajduri, viaţa e asemănoare celei din restul lumii, dar oamenii sunt, totuşi, diferiţi. Ce-i drept, mănâncă mai bine decât mulţi alţi români - au două mese cu carne pe zi (majoritatea nu postesc), sunt protejaţi, iar cuvintele de ordine pentru personalul medical sunt clare: “Fără violenţă”. Nu există nici un fel de tortură, nici un pic de brutalitate. “Merge mult mai bine dacă îi luăm cu binişorul”, spune unul dintre angajaţI, care îi are în grijă. Ce-i drept, ar fi şi greu să fie brutalizaţi pacienţii, pentru că ei sunt mulţi, iar angajaţii ceva mai puţini. “Nu suntem suficienţi, dar încercăm să ne descurcăm. Problema este însă alta, şi nu ne afectează doar pe noi, ci întreaga societate - numărul celor care comit fapte penale şi ajung apoi aici este în continuă creştere”, a mai spus medicul cu care am stat de vorbă la spital.
Bolnavii trebuie trataţi şi ei ca nişte oameni
Odată ajunşi la spital, unii încep să se îndrepte şi să se bucure de viaţă şi de cei din jur. Ca peste tot în societate există simpatii şi antipatii, există dorinţe şi ură. Există într-adevăr momente în care bolnavii sunt foarte agitaţi, mai ales de sărbători, când îşi doresc să fie în familie, şi momente în care sunt abătuţi ori veseli, emoţionaţi sau nepăsători. Sunt bolnavi, dar sunt oameni ca oricare alţii, cărora viaţa le-a rezervat un anumit destin. Si este adevărat că, dacă pentru ceilalţi, normalii, cei de la Pădureni-Grajduri sunt “nebunii”, pentru doctori ei sunt doar pacienţii care trebuie să redevină oameni normali. Pentru că, în ciuda a ceea ce sunt şi a ceea ce au făcut, au fost, sunt şi vor fi oameni. Oameni care au greşit fără să vrea şi care, poate, cândva vor putea să-şi răscumpere păcatele. Pentru că la Pădureni Grajduri din judeţul Iaşi “Duhul sfânt” s-a pitit în spatele zăbrelelor.
Citește pe Antena3.ro
