Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mama FNI a devenit o ţărancă obişnuită. Trăieşte retrasă într-un sat de lângă Sibiu, creşte găini, cultivă legume şi scrie cărţi.
A intrat în afacerea FNI şi a ieşit din viaţa publică pe uşa din dos, făcând ani buni de puşcărie din cauza ingineriei financiare care a găurit buzunarele a sute de mii de români. Ioana Maria Vlas, o femeie cu o minte ageră şi spirit enciclopedic, este mulţumită de viaţa ei, cea de acum, dar se bucură atunci când “îşi poate pune rotiţele în funcţiune”. A rămas un personaj care fascinează.
Ne întoarcem pe terasă şi gazda îşi intră în rolul pe care bănuia că vrem noi să-l joace. Ni se pare un om împăcat. Aşa şi spune că este, dar recunoaşte că “6 ani jumate de închisoare, din care 5 în arest, nu sunt uşor de suportat! Nu din punct de vedere psihic, că asta nu a fost o problemă, ci din punct de vedere fiziologic. 5 ani să stai într-o cameră de doi jumate pe doi jumate, cu patru paturi suprapuse, nu e uşor. Noroc cu cărţile mele şi cu scrisul meu şi cu învăţatul meu.” A studiat drept penal comparat, pentru că a vrut să vadă cum fac alţii, în alte ţări, justiţie. Nu consideră nici acum că i s-a făcut vreo nedreptate. “Mie nu mi s-a făcut niciun fel de nedreptate pentru că, având în vedere probele, pe care eu le-am pus la dispoziţia instanţei, ceea ce a fost învinuirea de înşelăciune s-a dovedit. Eu am dat raportări false, am semnat aceste raportări false, am ascuns adevărul în legătură cu FNI-ul, am făcut exact ceea ce scrie în articolul 215, am prezentat situaţia ca adevărată, ea nefiind adevărată, cu beneficii pentru sine sau pentru altul. Mă rog, în cazul de faţă a fost pentru altul... Textul de lege este aşa şi aşa a trebuit să fie judecată. Eu n-am cerut clemenţă din partea judecătorilor, eu le-am spus chiar de la început «vă rog foarte frumos să mă condamnaţi pentru că eu socotesc că sunt vinovată şi trebuie să plătesc!»“ Şi-a amestecat conştiinţa cu actul de justiţie? “Actul de justiţie trebuie să existe într-o societate, pentru ca ea să meargă înainte. Dacă cineva a greşit, trebuie să plătească. Eu am greşit şi trebuia să plătesc. Şi este foarte bine că s-a întâmplat aşa. Că pe parcursul judecăţii au fost anumite chestiuni care nu au fost chiar cum trebuie... poţi să-i înţeleg şi pe judecători, pentru că atunci când eşti sub presiunea unui anumit tip de opinie publică revoltată nu poţi să fii totalmente obiectiv; atunci când lumea ţipa că eu le-am luat banii şi aşa mai departe m-am pus şi în situaţia lor trebuia să facă un act de justiţie care să vindece şi nişte răni sufleteşti ale oamenilor. Nu ai ce să faci.”
Ioana Maria Vlas este o persoană foarte comunicativă, empatică. La acestea s-au adăugat cunoştinţele sale, faptul că toată viaţa a vrut să înveţe. Aşa a putut trece mai uşor peste anii de “pârnaie”, după cum singură numeşte locul acela.
“Am găsit printre femeile acelea nefericite anumite persoane care meritau nu compasiune, meritau ajutor, dacă se poate spune aşa. Mie nu îmi place să văd pe cineva suferind şi dacă am putut să-i ajut, i-am ajutat din tot sufletul. Am avut chiar o relaţie privilegiată cu o persoană dintr-un clan ţigănesc, care pe mine m-a impresionat prin inteligenţa şi prin capacitatea de a percepe lumea în care trăieşte. M-a uluit cât era de dornică să înveţe şi să afle. Avea un text de intelectual. Era o persoană care stătea să discute cu mine, nopţi la rând, despre tot ce vrei şi ce nu vrei: filosofie, istorie, lucru rar întâlnit la aceşti oameni; făcuse 8-9 clase, dar era inteligentă prin naştere. Foarte multe din aceste femei mi-au dovedit că doresc să afle. Am trăit o chestie hilară, i-aş putea spune: eu le povesteam în fiecare seară câte un episod din istoria lumii sau din marile descoperiri geografice, puţin romanţate, şi nu mă lăsau să adorm, în fiecare seară, până nu le spuneam «povestea». Că era vorba de faraoni, că era vorba de ultimul împărat al Chinei, că era vorba de azteci, de Anna de Austria, de Richelieu, de Petru cel Mare. Am făcut un fel de talmeş-balmeş de informaţii, pentru ele foarte interesante, pentru că nu aveau unde să le citească. Zău că le plăcea! Te-ai fi putut aştepta de la ele să vrea să audă can-can-uri sau chestii de genul ăsta, de două parale, dar când venea o persoană de acest fel, care se întâmpla să aibă 4 clase, să fie interesată că există pe lumea asta un împărat al Chinei... le arătasem pe hartă, eu ducându-mă cu cărţile după mine la închisoare. Ştiţi ce mi-a făcut cadou fata aceea, dintr-un clan ţigănesc celebru, în 2004? Ultimul Larousse. Eu nu am simţit cei cinci ani de arest, m-am refugiat între cărţile mele şi traducerile mele, şi toate activităţile, şi atunci gratiile şi pereţii celulei deveneau iluzorii.”
Poveştile acestea erau evadarea lor. Şi cenaclul de poezie, şi lecţiile de limba română şi sfaturile de viaţă, până la sfaturi în dragoste. “Erau drăguţe când veneau la mine şi-mi spuneau «mother Vlas, ce părere ai dumneata, cum să fac?». Şi dacă puteam să le ajut... eu ştiu să fac psihoterapie. Le povesteam, le lăsam să povestească, să se golească de rău. Să ştiţi că acolo cel mai rău suferă intelectualele. Efectul încarcerării este devastator. Prin toţi porii exhalau durere.”
Vorbeşte multe despre fetele de acolo, pe care a încercat să le ajute şi după ce a ieşit. A fost de mai multe ori în vizită la ele. “Eu sunt de părere că cine greşeşte trebuie să plătească. În închisoare este foarte greu. În general albele, «rumâncele», nu o duc uşor în închisoare. Eu nu pot să mă plâng, că ele ştiau unele de la altele că în cinci ani nu am făcut decât bine oamenilor care au trecut prin arest şi nu m-au văzut ca pe cineva care să poată fi urât sau agresat. În momentul în care am ajuns în Târgşor nu m-am simţit ameninţată, urâtă, nu m-au umilit, nu mi-au vorbit urât. Dar acest lucru nu a fost valabil pentru toată lumea. Oricum, experienţa ca atare a fost interesantă. Mi-am dat osteneala să fac chiar la modul serios un studiu sociologic asupra fenomenului acestuia infracţional în rândul acestor femei sărace; cu predestinare socială sărace, pe care societatea nu le ajută, pe care le tratează cu un oprobriu poate adevărat; bănuiesc că multă lume este şi ipocrită... Zic că nu este bine să dai cu piatra nimeni nu este perfect. Dacă stau bine şi mă gândesc, între nenorocita care a furat un salam sau un kilogram de zahăr sau un portofel cu 20 de lei şi unul care a făcut o inginerie financiară, care a găurit buzunarele statului sau ale concetăţenilor cu miliarde, nu ştiu cine este mai vinovat. Da?! Faptul că unul are ştaif nu îl scuză cu nimic. Primul a furat de foame, ăstălalt a furat just for fun. Pentru putere. În fine, banii conferă un trai uşor, dar în primul rând putere. Pentru putere, mulţi oameni sunt în stare de orice.”
Ne mai spune că a rămas impresionată de gardieni. “Persoanele care se ocupau de DCP (Direcţia Cercetări Penale n.r.) pe mine m-au impresionat. Citisem că gardienii de arest sunt nişte fiare! Nu a fost aşa! Mi s-a părut de-a dreptul şocant faptul că erau umani, bine crescuţi şi respectuoşi. Nu mă refer la mine, la toată lumea. Deşi au fost foarte multe arestate care le spuneau lucruri chiar urâte, nu am văzut pe vreunul din ei să reacţioneze într-un mod violent, verbal, nu mai vorbesc de fizic. Acelaşi lucru l-aş putea spune şi despre cei de la Târgşor. E cumplit de greu să lucrezi cu asemenea persoane. Eu am spus că din toţi cei care erau acolo, arestaţi fără mandat erau ei. Şi în limitele pe care le au din punct de vedere material şi-au dat osteneala să ajute oamenii de acolo. De sărbători, administratorul şi bucătăresele aduceau şi de acasă ca să facă nişte mâncare mai bună pentru amărâtele acelea. E un act de omenie. Din punctul ăsta de vedere poate că am simţit mai puţin severitatea arestului, nu m-am simnţit jignită în umanitatea mea şi nici umilită în calitatea mea de om privat de libertate. Dar nu e vorba numai de mine, aşa se purtau cu toată lumea. Am ţinut neapărat să nu fac nici un fel de rabat de la condiţia normală de deţinut sau arestat.” Se poate spune că s-a pedepsit, dar “nu m-am pedepsit, socotesc că era un act de echitate faţă de ceilalţi. Mie nu mi se pare normal ca cineva care este privat de libertate să aibă condiţii mai bune sau deosebite faţă de ceilalţi. Şi aşa toţi sunt în suferinţă. E un act de decenţă să te porţi aşa”.
În general, lumea când iese de acolo vrea să uite. “Nu vreau să uit pentru că acel episod face parte din viaţa mea! Nu vreau să-l uit şi nici să-l ascund, vreau să-mi aduc aminte. A-ţi aduce aminte de el înseamnă a te vindeca de el. Oricum, nu îmi pare rău de episodul acesta. Mă simt mai bogată sufleteşte. Şi din punct de vedere uman. Ceea ce eu am trăit şi ceea ce am văzut nu am citit în cărţi. Nu ştiu dacă ar fi fost mai bine fără el... nu cred. Un om nu este complet decât dacă încearcă tot ceea ce este omenesc. S-ar putea întâmpla ca eu să fiu o persoană aşa mai ciudată... totdeauna am ales drumurile cele mai grele, prea facil e mai plicticos.”
Scurtă prezentare a personajului
Ioana Maria Vlas (născută la 16 septembrie 1944, Alba Iulia) a fost preşedinte al SOV Invest, firmă de investiţii care a administrat Fondul Naţional de Investiţii (FNI). FNI a falimentat în 1999 şi a cauzat daune sutelor de mii de investitori. Vlas a fugit din ţară, a fost dată în urmărire generală; s-a predat autorităţilor române pe 27 martie 2003.
În 2005 a fost condamnată la 20 de ani de închisoare în cazul FNI, dar a fost eliberată în aprilie 2008. În 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a condamnat-o (definitiv) pe Ioana Maria Vlas la 10 ani de închisoare în dosarul FNI. Pe 20 octombrie 2010, Vlas a fost pusă în libertate. Din 2010, Ioana Maria Vlas s-a retras din Bucureşti într-un sat din judeţul Sibiu, Nou Român. Cu toate acestea, ea a rămas un personaj des căutat de presă.
Citiţi mâine Actul III – Singurul moment de slăbiciune
