Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Aliaţii au ajuns la porţile lagărelor părăsite de nemţi. Deţinuţii ce au supravieţuit printr-un miracol regimului de exterminare au fost eliberaţi şi au putut să se întoarcă acasă. Unii nu au mai avut la cine să se întoarcă - rudele le-au dispărut în perioada cea mai neagră a Holocaustului - schingiuiţi, gazaţi, transformaţi în cenuşă. Alţii nu au avut nici unde să se întoarcă, întrucât casele le-au fost distruse sau jefuite. Printre ei s-a numărat şi Ioan (Jonas) Gottlieb. Iată cum povesteşte el momentul eliberării, al întoarcerii în România şi începutul unei “noi” vieţi, de după miracolul supravieţuirii infernului de la Auschwitz: “Abia pe la sfârşitul lui iulie mi s-a dat voie să plec, cu o hârtie de mărime A5, singura mea dovadă că exist (vezi foto - n. red.). La începutul lunii iulie 1945 am pornit spre casă, părăsind lagărul-spital din Ebensee. Întâi am ajuns într-o tabără de refugiaţi, foşti deţinuţi, de la marginea oraşului austriac Linz. Am avut atâta putere ca să vizitez pe jos centrul oraşului. Era un simţământ ciudat ca să mă pot plimba, după un an şi două luni, fără restricţii, fără frică şi să fiu un om liber”.
Drumul spre casă şi acomodarea cu “noua” viaţă
“Din Linz trebuia să găsesc un tren spre Ungaria. Am călătorit din nou într-un vagon de vite, căci în război s-au deteriorat multe trenuri, dar nu simţeam nici o înjosire. Plecam spre casă după voia mea, nu aveam pretenţii. Nu eram mulţi într-un vagon, uşa era deschisă, era vară şi aveam aer, dar nu aveam toaletă. La nevoie stăteam în flexiune cu faţa spre interior şi dosul dezvelit în exterior. Doi ne ţineau de câte o mână. Era o minune că nu s-a accidentat nimeni. Cu toate că distanţa aeriană nu era prea mare, noi am călătorit mult timp, deoarece toate liniile de cale ferată care treceau prin Viena erau deteriorate de bombardamente. Astfel, am înconjurat capitala Austriei, am trecut pe lângă vestitele lacuri şi întru târziu am ajuns în oraşul maghiar de graniţă, Sopron. Sala de aşteptare a gării din Sopron era plină până la refuz. Aveam cu mine o pătură în care m-am înfăşurat şi o cutie de la perfuzii pe care am pus-o sub cap, m-am întins pe ciment şi am adormit buştean. Spre ghinionul meu, am dormit prea mult, şi când m-am trezit trenul spre Budapesta plecase. Următorul tren era a doua zi, iar eu nu mai aveam nici hrană, nici răbdare. În gară era o garnitură de tren de marfă, cu destinaţia Budapesta, care trebuia să plece în curând. Vagoanele erau închise şi nu aveau platformă exterioară. Am găsit, în schimb, un vagon, având la mijloc o treaptă sub uşa închisă, prevăzută cu o bară-mâner, ce ajuta la intrarea în vagon. Mi-am vârât picioarele sub vagon şi m-am aşezat pe scândura-treaptă, cu faţa spre vagon, ţinându-mă bine de bară. Trenul a pornit. La început era plăcut în bătaia vântului cald şi era interesant, dar în scurt timp simţeam oboseala şi mă ţineam din ce în ce mai greu de bară. Degeaba am aşteptat să oprească trenul, să mă mai dezmorţesc, fiind marfar a primit liber până la Budapesta. Singur m-am mirat de rezistenţa mea”.
Printre casele dărâmate; tot ce mânca elimina prin diaree, alteori se scăpa pe el
“În capitala Ungariei era un centru de îndrumare a foştilor deţinuţi de război. Acolo am primit primele ajutoare, inclusiv bani, loc de cazare pentru două-trei nopţi şi am fost îndrumat spre Legaţia Română, care mi-a eliberat un certificat de călătorie până la Baia-Mare. Tot la Centrul de îndrumare mi s-a spus că dr. Iuliu GAÁL Gyula, medic din Baia-Mare (el a fost şi medicul nostru de familie) doreşte să ajute pe oricine care a fost deportat din Baia-Mare. Aşa a fost ca el să fie primul cunoscut cu care am vorbit după eliberare. Tot de la el am aflat că bunul meu prieten, Nicolae POPPER Miklos (care a fost cu trei ani mai mare ca mine) s-a eliberat, dar a murit la Budapesta de meningită. De la Miki, aşa îi ziceam lui Popper, am auzit, în lagărul din Melk, de teoriile lui Einstein şi Schrödinger. De Einstein am mai auzit de la tatăl meu la începutul anilor 40. Într-o zi, la radio, s-a anunţat că un neamţ a descoperit o teorie formidabilă. Tatăl meu a sărit în sus: “asta-i teoria lui Einstein”. Neputând renunţa în universităţi şi cercetare la teoria relativităţii, “s-a descoperit un german arian care a descoperit-o”. În paranteză fiind zis, la liceu am învăţat Lorelei, ca fiind un poem popular. Doctorul Gaál mi-a dat şi adresa fiului său, dr. Emeric GAÁL Imre, radiolog, care locuia la Debreţin (Debrecen). Eu mai fusesem la Budapesta cu tatăl meu, pentru un control medical, cred că în anul 1942. Am rămas adânc impresionat de acel oraş, mare şi foarte frumos (Baia-Mare avea în acea vreme cam 20.000 de locuitori). L-am găsit în ruine şi îi plângeam de milă. Mă plimbam printre casele dărâmate şi-mi treceau prin cap fel de fel de amintiri şi gânduri”.
Soldaţii ruşi s-au distrat cu o prostituată
“Mai mergeam şi cu tramvaiul, dar aveam probleme cu urcatul în vagon, căci genunchii mei nu funcţionau încă prea bine. În general mă ajuta cineva, fără să rog, aşa de jalnic arătam. Dacă plimbarea dura mai mult, aveam serioase probleme cu diarea. M-am obişnuit să-mi leg pantalonii la gleznă cu sârme şi nu odată ajungeam la cea mai apropiată toaletă prea târziu. Mă dezbrăcam, mă spălam, curăţam şi hainele pe care le îmbrăcam ude. Noroc că era vară. Diarea m-a chinuit încă mulţi ani după eliberare, dar, sigur, în condiţii igienice. A sosit şi ziua când să pornesc spre casă. M-am urcat într-un tren personal cu destinaţia Debreţin. La un moment dat, încă în gara din Budapesta, au venit soldaţi ruşi şi au evacuat vagonul. Când m-au văzut în halul în care eram, mi-au făcut semn să rămân. Nu eram singurul civil în vagon, ei au luat şi o prostituată cu care s-au distrat tot drumul. Ca să am linişte m-am culcat sub o banchetă şi am reuşit chiar să dorm”.
A bătut la uşa deschisă, omul s-a uitat lung la el, însă Gottlieb şi-a dat seama că nu îl recunoaşte
“La Debreţin l-am vizitat pe tânărul doctor Gaál şi am urmat drumul spre Baia-Mare. Am ajuns acasă la ora 2.00 noaptea. Din timp mi-am făcut planul unde să mă duc. Am învăţat să cânt la pian la Elisebeta KÁDÁR Erzsébet, soţia pictorului Gheza KÁDÁR Géza. La ei m-am dus. Au fost extrem de impresionaţi şi bucuroşi. Am lepădat toată îmbrăcămintea, extrem de murdară, cu pantalonii plini de fecale. Mi-au dat totul proaspăt, m-au hrănit şi m-au lăsat să dorm, urmând să le povestesc cele întâmplate după ce mă trezesc. A doua zi am primit şi un costum din ajutoare, am reuşit să mă cântăresc (aveam deja 45 kg) şi am vizitat centrul oraşului. Nimeni, nici măcar colegii mei de liceu, nu mă recunoşteau. Una din primele vizite am făcut-o pictorului Mikola. Cum eram de a casei, m-am dus direct prin curte în bucătărie. “András bácsi” (nenea Andrei) stătea întins pe o canapea. Am bătut la uşa deschisă. S-a uitat lung la mine. Mi-am dat seama că nu mă recunoaşte. Când i-am spus numele, fără să poată scoate o vorbă s-a întors spre perete şi a izbucnit în hohote de plâns. Am rămas în relaţii foarte bune până s-a stins din viaţă. După câteva zile m-am dus şi eu la prima petrecere cu tinerii din oraş. La întoarcere n-am vrut să trezesc toată familia şi de aceea m-am îndreptat către fereastra dormitorului profesoarei mele de pian. Înainte de a ajunge unde trebuia am simţit că ceva se rupe sub picioarele mele şi fără a putea acţiona cumva, m-am trezit într-o fântână, iar apa era până deasupra capului meu. “Ar fi frumos”, îmi ziceam, “să scapi de lagăr şi să te îneci aici”. Am dat cu piciorul de fundul fântânii şi când capul era deasupra apei m-am proptit cu spatele şi genunchiul în pereţii fântânii care, spre norocul meu, era destul de îngust. Degeaba am strigat după ajutor, n-a venit nimeni. Am aflat pe urmă că pictorul Kádár a auzit ceva strigăte, dar nu şi-a putut da seama de unde vin. Ajutându-mă şi cu mâinile am urcat câţiva centimetri când cu spatele, când cu genunchiul, până am reuşit să ajung la suprafaţă. Tot în aceste prime zile petrecute în oraşul meu natal, am reuşit să iau legătura cu unchiul meu Paul Sándor Pál, care împreună cu soţia şi fiica de cinci ani, au supravieţuit războiului în Bucureşti. Am fost invitat la ei şi cum am mai prins forţe m-am şi dus”.
Mânca non-stop, de dimineaţa până seara, mai mult, se trezea în mijlocul nopţii de foame şi golea cămara de alimente
“Cum am ajuns la Bucureşti, unchiul meu m-a dus, împreună cu mătuşa şi verişoara, la Buşteni, pe Valea Prahovei. Am stat acolo câteva săptămâni, într-o cameră de hotel, din geamul căreia vedeam crucea de pe Caraiman. A fost o vacanţă deosebită de refacere, pe care o petreceam cu cele mai apropiate rude de sânge, care mi-au fost de un sprijin real şi profund. Ei erau singurele persoane cărora, în acea vreme, le puteam relata despre cele întâmplate fără reţineri şi fără să fiu contrazis, mai ales că părinţii unchiului meu erau bunicii mei de care mă despărţisem la Auschwitz. După întoarcerea noastră la Bucureşti m-am îmbolnăvit de pleurezie. Eu aveam dureri la pleură, care mă ţinea într-o poziţie îngheboşată şi care mă durea când tuşeam sau respiram mai adânc, boală ce a fost diagnosticat ca pleurezie uscată, fiind de fapt o aderenţă. Medicul de familie al unchiului meu, dr. Sajovitz, a explicat că plămânul meu drept era aproape plin de apă, de care se putea scăpa ori prin puncţie, ori prin răbdare de sete, căci organismul îşi completează necesităţile de apă de unde poate. Aşa m-am vindecat fără puncţie şi am scăpat şi de pleurezia uscată. Atât în Baia-Mare, cât şi pe urmă, am avut o poftă de mâncare bolnăvicioasă. Încă în Baia-Mare, în primele 10 zile m-am îngrăşat cu 10 kg, iar la Bucureşti mătuşa mea mi-a spus că mănânc odată pe zi, de dimineaţa până seara. De fapt se înşela, căci mă trezeam în mijlocul nopţii de foame şi goleam cămara de alimente, în special mâncarea gătită pentru a doua zi. Niciodată nu mi s-a făcut nici cea mai mică observaţie. Mult mai târziu am aflat repercursiunile tratamentului inuman din lagăr. De la acea vârstă de 15 ani şi jumătate nu am mai crescut, niciodata nu mi-au ieşit măselele de minte, toată energia organismului s-a concentrat spre refacere. După ce la vârsta de 45 de ani am făcut infarct miocardic mi s-a descoperit un diabet zaharat prin glicemie provocată, care, cu siguranţă m-a măcinat zeci de ani. Un medic prieten mi-a spus, mai în serios, mai în glumă: “Noi, care am scăpat, avem un organism care şi-a modificat metabolismul ca să poată prelucra şi fecalele.” Au urmat şi alte consecinţe, cum ar fi, cataracta, iar mai recent insuficienţă renală. Nu vreau să învinuiesc condiţiile de lagăr pentru toate suferinţele mele de sănătate, dar cu siguranţă ele poartă amprenta, direct sau indirect, a dereglărilor organismului meu... Pe la mijlocul lui octombrie m-am întors la Baia-Mare. M-am înscris la Liceul Maghiar din localitate ca elev particular şi mi s-a aprobat să termin doi ani (clasele VI şi VII de liceu) într-un singur an. Astfel, în anul şcolar 1946/47 am putut reveni în clasa a VIII-a, fiind împreună din nou cu foştii colegi dinainte de deportare. În vara lui 1947 am dat bacalaureatul şi puteam să aleg o cale în viaţă. M-am înscris la Universitatea “Bolyai” din Cluj, unde am absolvit secţia matematică. Doctoratul mi-am făcut la Universitatea “Al.I.Cuza” din Iaşi, în fizică teoretică…Setea de cunoaştere m-a ajutat toată viaţa să urmez această profesie, de fizician, iar prin activitatea mea doream să realizez ce ar fi dorit tatăl meu pentru mine, în amintirea lui şi în numele sacrificiului pe care l-a făcut”. Sfârşit.
