x close

Un secol de la moartea lui George Grigore Cantacuzino, zis Nababul.

3
Autor: Simona Lazar Tudor Cires 23 Mar 2013 - 01:18
Un secol de la moartea lui George Grigore Cantacuzino, zis Nababul. Muzeul George Enescu
Vezi galeria foto


La jumătatea lunii martie a anului 1913, Nababul – Prințul George (Gheorghe) Grigore Cantacuzino, bătrânul președinte al Senatului – căpătase o congestie pulmonară care, în ciuda îngrijirilor medicale, s-a transformat rapid în pneumonie. În câteva zile, boala s-a agravat, iar în 23 martie, pe la orele 1 și 35 ale amiezii, omul care marcase o jumătate de secol politica românească s-a stins din viață în palatul lui din Calea Victoriei. La căpătâiul lui se aflau doi dintre fiii săi, Mișu Cantacuzino (soțul Marucăi Rosetti-Tescanu – viitoarea soție a lui George Enescu), ministrul de Justiție, și Grigore Cantacuzino, pe-atunci primar al Capitalei. (Cu un ceas înainte de nefastul moment, în camera lui de boală fusese vizitat de Principesa Moștenitoare Maria și de fiica acesteia, Principesa Elisabeta).
Vestea morții Nababului s-a propagat repede și, la mai puțin de o oră, Majestatea Sa Regele îl trimite pe aghiotantul regal să prezinte familiei condoleanțele Suveranului. Orașul a arborat drapelele-n bernă. Camera, Senatul, ministerele, clubul conservator, clubul conservator-democrat – dar și Jockey Clubul, unde acesta fusese membru – arborează, toate, drapelul de doliu. Toți miniștrii se perindă prin palatul din Calea Victoriei, la fel: diplomați străini la București, politicieni de frunte (și cei din tabăra adversă), înalți prelați, oameni de litere, șefi ai diverselor administrații... La orele 6 și jumătate seara, Regele făcea el însuși o vizită la locuința defunctului, exprimându-și în persoană condoleanțele, ale lui și ale familiei regale. Sunt hotărâte funeralii naționale, iar înmormântarea avea să aibă loc pe 25 martie, la cimitirul Șerban Vodă (Bellu), cu sobor de preoți și onoruri militare...

Dar cine a fost Nababul?
Iată o întrebare îndreptățită pentru cititorul de astăzi, care e mai puțin familiarizat cu epoca. George Grigore Cantacuzino s-a născut în 22 septembrie 1837, la București, fiind descendentul unei vechi familii voievodale. Era fiul marelui vornic Grigore Cantacuzino și al Alexandrinei (Luxița) Cantacuzino, născută Kretzulescu. A studiat la Paris, de unde se întoarce, în 1862, cu titlul de doctor în drept. E judecător la Tribunalul Ilfov, apoi, consilier la Curtea de Apel, de unde demisionează în mai 1864, în urma loviturii de Stat. După abdicarea lui Cuza, reintră în magistratură, pentru scurt timp, căci în același an județul Prahova îl alege ca membru al Constituantei. Din 1867, avea să se dedice exclusiv vieții politice. Pentru puțină vreme (1869-1870) este primar al Capitalei, iar în ianuarie 1870 intră în Guvern, ca ministru de Justiție, în cabinetul D. Ghica.
În funcție de balanța politică a timpului, îl vom întâlni, alternativ, la putere sau în opoziție, în parlament ori în Guvern (ministru al Justiției, al Lucrărilor Publice, de Finanțe ș.a.), ba chiar și ca președinte al Consiliului de Miniștri (prim-ministru).
În timpul războiului din 1877, cunoscând starea precară a armatei, face o donație de 50.000 de lei (în bani și în cereale), pentru care însuși domnitorul Carol I avea să-i trimită mulțumiri măgulitoare. De altfel, cu puțină vreme înainte de a muri, chiar la acea recepție la care se alesese cu fatala congestie pulmonară, în martie 1913, el făcuse câteva donații importante: 100.000 lei pentru ambulanțele sanitare, 100.000 lei pentru flota militară și 25.000 lei pentru aviația militară (era la vremea armistițiului, între cele două războaie balcanice, iar România se pregătea și ea de conflict).
Uriașa avere lăsată în urmă de George Grigore Cantacuzino avea să fie împărțită între Mișu, Șerban, Nicu, Grigore Cantacuzino, copiii Irinei Ghica și dna Alexandra Barbu Catargi.

Camera și Senatul au ridicat ședința, în semn de doliu
Sâmbătă, 23 martie, lucrările camerelor Parlamentului au fost suspendate, în semn de doliu. Adunarea deputaților era prezidată chiar de către „un Cantacuzin”: C. Cantacuzino-Pașcanu, el fiind cel care aduce vestea în sala de ședințe. Se mai afla de față Take Ionescu, ministrul de Interne, care avea să spună: „Viața lui George Grigore Cantacuzino e prea strâns legată de întreaga istorie contemporană ca să se poată rezuma în câteva cuvinte. Experiența lui, autoritatea lui și cumpănirea minții sale reprezentau o forță care va lăsa un gol, multă vreme”. La Senat, vestea a fost dusă de Marghiloman: „D. Cantacuzino a consacrat 50 de ani vieții publice și binelui acestei țări”, avea să spună el, adăugând: „Trimițând veneratei Doamne Cantacuzino și familiei lui George Grigore Cantacuzino expresiunea simțămintelor noastre dureroase, cred că pot afirma că doliul lor este și doliul nostru”. Până și Ionel Brătianu, adversarul său politic cel mai puternic, îi recunoaște meritele: „Țara întreagă plânge pierderea unuia dintre cei mai demni, pe unul dintre fruntașii săi, care într-o lungă viață a avut prilejul s-o servească în cele mai de seamă situațiuni ale vieții politice și sociale. Cu fostul șef al partidului conservator dispare unul din ultimii reprezentanți ai generațiunii care a creat viața noastră constituțională...”.
Închise sâmbătă, la orele 3 p.m., ședințele celor două camere aveau să se redeschidă luni după-masă, după înmormântarea grandioasă ce s-a făcut aceluia care își căpătase pe drept cuvânt renumele de „Nababul”. La funeralii, a participat atât de multă lume încât, pe tot drumul, dinspre Palatul Cantacuzino din Calea Victoriei până la cimitirul Șerban Vodă nu se mai putea arunca un ac. A fost cel mai impunător convoi ce-a însoțit vreodată, până atunci, o figură publică precum aceasta...

Zgârcitul... filantrop
Averea Cantacuzinilor – a Nababului, în acest caz – își avea rădăcinile în trecut, dar fusese sporită de bunicul său, de tatăl său și chiar de el însuși, astfel că, dintotdeauna, s-a numărat printre marii latifundiari și printre cei mai bogați oameni ai timpului său.
Circulă și azi tot felul de istorioare și anecdote pe seama sa – unele credibile, altele mai puțin -, însă până la urmă ceea ce contează este ceea ce a rămas, zidit, în piatră. Încă de la începuturile ascensiunii sale politice, pe când fusese ales primar al Bucureștiului, George Grigore Cantacuzino avea să renunțe la salariul ce i se cuvenea, ca edil al orașului (ar fi fost doar o picătură în oceanul averii lui!) și, mai mult, avea să construiască, pe banii săi, o frumoasă fântână, pe Câmpia Filaretului, „împodobită cu coloane de cărămidă tencuită și cu ornamente realizate de Karl Storck”. Această fântână este acum înglobată în Parcul Carol și, bineînțeles, îi poartă numele... Ca ministru al Lucrărilor Publice, avea să sprijine, prin donații personale, efortul statului de a dezvolta rețeaua de căi ferate, dar și pentru construirea de poduri și șosele. N-avea nevoie de sforării politice pentru a-și crește averea, ci, dimpotrivă, din prea-plinul averii sale înțelegea să dea pentru nevoile țării. Cu toate astea, nu știm cum se face, dar i s-a dus vestea și de... zgârcit. Poate pentru că prințul Cantacuzino nu avea niciodată bani la el. Dacă ar fi fost să fie nevoit să plătească o birjă, de exemplu, n-avea cu ce o plăti și-ar fi trebuit să se roage de birjar să-l treacă pe răbojul datornicilor (datoriile și le plătea apoi îndoit). N-avea bani, deși ținea mereu mâinile în buzunare, zdrăngănind... cheile de la seifuri, în care păstra actele familiei și hârtii de/cu valoare.
În vremea mandatelor sale ca prim-ministru (poziție pe care o ocupă în două rânduri), se străduiește să dinamizeze activitatea legislativă și așa se face că, în timpul său, se discută și se aprobă: Legea creditului pentru continuarea fortificațiilor, Legea etalonului-aur și reorganizarea Băncii Naționale, Legea organizării magistraturii, Legea împotriva cumulului, Legea pensiilor civile... Iar lista noastră ar putea continua. Pe cealaltă pantă (cea coborâtoare) ar trebui, poate, să așezăm atitudinea sa în timpul revoltelor și răscoalelor țărănești din 1905 și 1907... dar, măcar la centenarul său, să abordăm lucrurile din această perspectivă: „Despre morți, numai de bine!”.

Trei palate cantacuzine
Există o anecdotică bogată, legată de existența celui pe care istoria l-a păstrat cu supra-numele de „Nababul”. Vom aminti aici numai o poveste: Se zice că, atunci când și-a construit castelul de la Bușteni, de pe Zamora, Prințul Cantacuzino l-ar fi întrebat pe „vecinul” său de pe Valea Prahovei, Regele Carol I: „Majestate, îmi permiteți să acopăr castelul meu cu bani de aur?”. La asemenea întrebare, regele i-ar fi răspuns: „Sigur că da, însă cu o condiție: să așezați banii pe muchie, unul lângă altul...”. Nu se știe sigur dacă răspunsul acesta al regelui era o ironie sau o modalitate de a mai tăia din „nasul” aceluia care era mult mai bogat decât monarhul țării. Dar cu siguranță, dacă și-ar fi pus asta în minte, George Grigore Cantacuzino ar fi putut să acopere castelul din Bușteni numai cu bănuți de aur, chiar și așezați pe muchie!
Nu întâmplător am amintit însă această istorioară (fie ea adevărată ori creată de imaginarul colectiv). Dar a venit vremea să facem o trecere în revistă a celor trei palate/castele construite de acest prinț despre care Iorga spunea că este „o figură de boier mare”. Vom povesti mai departe despre castelul de la Bușteni, dar și despre palatul din București și cel de la Florești (Prahova), cele trei impunătoare imobile construite de el.

Micul Trianon de la Florești

Moșia Floreștilor a moștenit-o Prințul George Grigore Cantacuzino de la tatăl său (care la rândul său o moștenise de la mamă-sa, Măricuța Pârșcoveanu). Acolo avea să decidă bătrânul să facă „leagănul familiei” și tot acolo a fost și gândul Nababului. Moșia Floreștilor avea să revină mai târziu fiului său mai mare, Mișu Cantacuzino, care o va lăsa fiicei lui, Alice. Pe acest domeniu, încă din 1907, Prințul Cantacuzino a pus să se ridice o clădire în stil Rococo, o copie fidelă a Micului Trianon, pentru plăcerea nepoatei sale celei mari, Alice. Planurile au fost făcute de arhitectul Ioan D. Berindey și, dacă ar fi fost respectate întocmai, prințesa cantacuzină ar fi avut un palat cu 365 de camere, câte una pentru fiecare zi a anului. Din păcate, moartea bunicului său va încetini pentru o vreme lucrările la palatul de la Florești. Parțial, clădirea va fi dată în folosință în 1914, însă războiul le va opri pe toate. În perioada interbelică, se lucrează din nou, intermitent, până la începutul celei de a doua mari conflagrații. Soarta Micului Trianon de la Florești a fost una tragică, un proiect neterminat cu adevărat niciodată, prăduit de câteva ori – ba de nemți, ba de localnici, ba de comuniști – „măcinat” de vicisitudinile vremurilor pe care le-a traversat și de vecinătatea... CAP-ului și a spitalului TBC.
Din cât au apucat cantacuzinii să construiască, au mai rămas azi câteva ziduri cu ferestre goale, încadrate cu stucaturi fantastice și cu însemne heraldice. Havuzurile de odinioară sunt și ele sparte, iar turnul de pază - replică a celebrului Turn al Chindiei din Târgoviște – nu mai are de multă vreme trepte pe care să urci, în spirală, în căutarea unui trecut eroic. După lungul șir de procese pentru revendicarea imobilului (așa, ruinat, cum este el), moștenitorii au vândut palatul de la Florești unui investitor care... nu prea pare să știe ce să facă, totuși, cu el. La vremea la care am trecut și noi prin Florești, curtea era traversată de câini fără stăpân și de neamurile celor internați în spitalul TBC, în curtea căruia pătrundeau prin gardul cu uriașe spărturi. Singura modalitate viabilă de a mai salva – ce mai poate fi salvat – pare a fi aceasta: consolidarea zidurilor care se află încă în picioarea și construirea, în interiorul lor, a unei clădiri de sticlă, care să poată adăposti istoria locului. „Investitorul” strategic nu pare să se afle însă pe poziție și, datorită insalubrei și nesigurei vecinătăți, locul nu inspiră pe nimeni... Floreștii, „leagănul Cantacuzinilor”, e azi cea mai părăginită dintre moștenirile acestei familii care a făcut istorie în țările românești.

Castelul de pe Zamora
Intrat de relativ puțină vreme în circuitul turistic, Castelul Cantacuzino de la Bușteni (cum treci calea ferată și urci pe Zamora) a avut și el parte de un destin complicat. În 1911, când sute de personalități ale epocii au fost invitate să participe la inaugurarea construcției, Prințul Cantacuzino spera să se bucure încă multă vreme de atunci înainte de tihna acelui loc menit să strângă familia laolaltă. Deasupra intrării din curtea interioară s-a păstrat până astăzi o placă pe care stă scris: „Eu, Gheorghe Gr. Cantacuzino, împreună cu soția mea Ecaterina născută Băleanu, clădit-am acest castel în amintirea strămoșilor și pentru adăpostul urmașilor. 1911”. După moartea Nababului, castelul a revenit fiilor săi și, în anii interbelici, aici aveau să vină de asemenea oaspeți de seamă. Regina Maria, prietenă intimă a Marucăi Cantacuzino, va prânzi adeseori la Castelul de la Bușteni (așa cum perechea regală - Ferdinand și Maria - avea să o facă de multe ori și la Palatul din Calea Victoriei, în București). Mai mult chiar, alaiul nunții Principesei Ileana cu Arhiducele Anton, în vara anului 1931, va poposi și aici. Ușor mișcată, o fotografie păstrată la castel fixează exact momentul când tânăra pereche iese în balcon ca să salute mulțimea.
După război, Castelul Cantacuzino este naționalizat și intră în patrimoniul Ministerului de Interne. Din păcate, așa cum s-a întâmplat și cu alte proprietăți care aparținuseră aristocrației interbelice, până la sosirea noului proprietar, mobilierul a fost prădat și multe decorațiuni distruse ori smulse din perete, ca niște trofee. (În paranteză fie spus, actualul proprietar al castelului este, din când în când, „îmbiat” să (răs)cumpere câte o piesă de mobilier originală, la prețuri exorbitante). Au rămas la locul lor doar acele lucruri care nu au putut fi furate (ori distruse) ușor: pardoseala cu plăci de ceramică glazurată, adusă special din Italia, alte pardoseli, din lemn de stejar, apoi – plafoanele din lemn de stejar, cu casetoane pictate, vitraliile (lucrate la Veneția), cu chipurile strămoșilor Cantacuzini, și alte câteva portrete ale înaintașilor, pictate pe piele și așezate pe perete, închipuind un „brâu” de figuri emblematice, feroneria, turnată în bronz, lucrată la Paris, cu însemnul heraldic al familiei, un candelabru lucrat în bronz, în stil bizantin, șemineurile – din piatră albă, de Câmpulung-Albești (zice-se că-n vremea aceea era la fel de prețuită ca și marmura italiană - de altfel, aceeași piatră fusese folosită și la Micul Trianon de la Florești)...
Transformat în sanatoriu, în anii comunismului, Castelul Cantacuzino de pe Zamora a fost revendicat, după Revoluție, de una dintre strănepoatele Nababului, Prințesa Ioana Cantacuzino. După un deceniu de procese (1994-2004), o dată câștigat dreptul de proprietate asupra castelului și a domeniului din jur, prințesa Cantacuzino se vede nevoită să vândă tot. Îmbătrânise prea mult, în lupta pentru drepturile sale, și, neavând copii, nu mai putea să-l administreze.
Reținem din istoria contemporană a castelului ultimii ani... Cei în care aici vin, ca (proprietari și) locatari, soții Kurt Neuschitzer și Margarita Mamsirova. O dată cu intrarea în palatul cantacuzin a celebrei mezzo-soprane, prim-solistă la Balșoi Teatrî din Moscova, existența domeniului de pe Zamora se animă din nou. Au loc concerte – la care performează chiar și gazda – cu invitați importanți din spațiul muzicii clasice... Și, mai important încă, pentru prima dată, castelul este inclus în circuitul turistic al Văii Prahovei... Povestea asta, a Margaritei Mamsirova și a familiei sale, care-și face „cuib de dor” din Castelul Cantacuzino de la Bușteni, este însă de depănat aparte. Până atunci, să remarcăm doar, cu o tușă fugară, elegantul restaurant de la Castel, Canta Cuisine, al cărui nume e un remarcabil joc de cuvinte între muzică, gastronomie și istorie, cu o bucătărie demnă de marile instituții culinare ale lumii, ținută cu pricepere de un excelent și, din păcate, prea puțin promovat bucătar român, Romică Harabagiu.

De la Palatul Cantacuzino la Muzeul Enescu
Prezentul acesta... muzical... al Castelului de la Bușteni ne servește numai bine ca să ne întoarcem pe Calea Victoriei, în București, în Palatul care găzduiește astăzi Muzeul George Enescu. Locul acesta, cu o latură pe strada Frumoasă și alta pe fostul Pod al Mogoșoaiei, a aparținut familiei Cantacuzino încă din secolul al XVII-lea. Într-o superbă carte-album apărută la Editura Muzicală - „Palatul Cantacuzino. Istoria unei case”, cercetătorul Georgeta Filitti scrie că strada își luase numele de „Frumoasă” datorită „ferestrelor minunate, într-o singură apă, care împodobesc fațada vechii case Cantacuzino”. Pe locul acesteia, mai frumos încă, la începutul secolului XX avea să se ridice... Palatul!
Planurile noii construcții au fost făcute de același arhitect Ioan D. Berindey (sau Ion Berindei), cu studii desăvârșite la Paris. Întâlnirea dintre cele două spirite vizionare a avut loc la 1 iunie 1901, iar recepția finală a palatului s-a făcut la 12 octombrie 1906. „Încântat de ce realizase, Ion Berindei i s-a adresat Nababului: «rog pe Dumnezeu să acorde Excelenței Sale un șir de ani fericiți, cât mai lung, spre a putea împreună cu a dumisale familie stăpâni și a se putea bucura în această falnică clădire, care a dat ocazia atâtor specialiști și meșteșugari a-și manifesta cunoștințele lor, denotând odată mai mult progresele săvârșite în țara noastră». Arhitectul avea de ce să fie mulțumit”, scrie Georgeta Filitti. „Se intra pe patru porți cu grilaj în stil Ludovic al XIV-lea. Palatul era rodul concepției sale și al dorințelor proprietarului. Și azi se ridică falnic, cu fațada decorată de E.W.Becker cu stema Cantacuzinilor și compoziția «Muzica»”. Iată cum, premonitoriu, arhitect și proprietar închipuie această decorație splendidă a fațadei... prefațând ulterioara destinație a clădirii, cea de muzeu al muzicii.
Despre ce s-a întâmplat cu Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, după moartea Nababului, după moartea fiului acestuia, Mișu Cantacuzino, după căsătoria Marucăi Cantacuzino cu George Enescu... sunt iarăși multe pagini de scris. Într-un viitor oarecare...
Noi ne vom întoarce în ziua de 23 martie 1913, acum un veac, când, în dormitorul princiar (astăzi prima sală a expoziției permanente a muzeului - !), George Grigore Cantacuzino se stingea în brațele fiilor săi, lăsând moștenire o legendă, o avere colosală și istoria unei familii încă insuficient explorată.Trei palate cantacuzine şi destinul lor din ultimul veac

Citeşte mai multe despre:   George Grigore Cantacuzino,   cantacuzino

 

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



 
Afisari: 5790


Mai multe titluri din categorie

Oamenii Revoluţiei. Gelu Voican Voiculescu povesteşte cum era gata-gata să revenim la dictatură

Oamenii Revoluţiei. Gelu Voican Voiculescu povesteşte cum era gata-gata să revenim la dictatură
Gelu Voican Voiculescu, fost vicepremier în guvernul provizoriu Petre Roman, declară pentru Jurnalul Naţional că, acum 25 de ani, la Revoluţie, unul dintre sloganurile scandate de oameni, valabil şi astăzi, este...

Marius Tucă: Ce este poezia

Marius Tucă: Ce este poezia
 Poezia este o fiinţăCu foarte mare trebuinţăO dragoste foarte mareCu la fel de mare căutarePoezia este un drogDin cornul unui inorogŞi mai ales o stareCu atât de mare alinarePoezia este izbăvireCu atât de...

25 de ani de la Revoluţie. Petre Roman: Puteam să fiu şi eu printre cei care au murit. Dumnezeu m-a lăsat cu viaţă

25 de ani de la Revoluţie. Petre Roman: Puteam să fiu şi eu printre cei care au murit. Dumnezeu m-a lăsat cu viaţă
■ Jurnalul Naţional: Credeţi că România a meritat şi/sau merită sacrificiul tinerilor de acum 25 de ani?■ Petre Roman: Da, fără îndoială, pentru că dacă mă gândesc la acei tineri şi foarte tineri, să...

100.000 de veghe sub rafturi (volume). Seminarul Al. Myller din Iaşi, cea mai mare bibliotecă de matematică din România şi din Estul Europei

100.000 de veghe sub rafturi (volume). Seminarul Al. Myller din Iaşi, cea mai mare bibliotecă de matematică din România şi din Estul Europei
Galerie Foto Cărţi. Mii de volume. Milioane de pagini. Frumos caligrafiate şi împachetate în ecuaţii, teoreme, numere. Tot ce ţine de matematica ultimului secol, cu toate descoperirile în domeniu găseşti în acest sanctuar...

DECEMBRIE 1989. "Tată, noi suntem copii, ce să ne facă nouă?"

DECEMBRIE 1989. "Tată, noi suntem copii, ce să ne facă nouă?"
Au trecut 25 ani de la Revoluţia din Decembrie 1989. Vâltoarea evenimentelor de atunci a suprimat egalitarismul ca principiu de organizare al unui idilic "paradis" social, practic irealizabil. A spulberat un sistem de...

Legiunea e patria lor. “Psihic nu ai voie să cedezi sub nici o formă!”

Legiunea e patria lor. “Psihic nu ai voie să cedezi sub nici o formă!”
Galerie Foto Poveştile legionarilor români. Un fost combatant, Irok, își descrie aventura în Legiunea Străină. Iată ce spune: “…Am plecat în Franţa, drumul te costă 190 de euro cu Eurolines până la Marseille și de...

F. Brunea-Fox, în anii ‘60: “Tudor Arghezi mă ducea cu motocicleta la reportaje”

F. Brunea-Fox, în anii ‘60: “Tudor Arghezi mă ducea cu motocicleta la reportaje”
Marele reporter se întâlnea cu poetul la Sfântu Gheorghe, când acesta se ducea să târguie unelte pentru grădina sa din Mărţişor. Un interviu făcut cu ani în urmă de Alexandru Stark scoate în evidenţă...

Jurnalul Naţional, în culise la cel mai cunoscut cabaret al lumii: Moulin Rouge - II

Urmare din Pagina 1 (click pentru prima parte a interviului)■ Jurnalul Național:: Dansul de cabaret pare mai uşor decât baletul clasic. Însă sincronizarea şi expresivitatea trebuie să fie la cote maxime. Care...

EXCLUSIV. Cum să trăieşti mult mâncând după dieta Anei Aslan

EXCLUSIV. Cum să trăieşti mult mâncând după dieta Anei Aslan
Inegalabila doamnă Ana Aslan a trăit aproape 92 de ani. A fost o longevivă, conform definiţiilor ştiinţifice. Metoda de tratament Ana Aslan, bazată pe invenţia sa gerovitalul şi un regim de viaţă sănătos...

Legiunea este patria lor! Românii care se duc să moară servind o cauză străină (1)

Legiunea este patria lor! Românii care se duc să moară servind o cauză străină (1)
Galerie Foto O armată într-o armată. Depozitara nemulţumiţilor şi neadaptaţilor lumii. Veneraţi şi condamnaţi. Aventurieri şi romantici. Criminali ori inocenţi. Codul lor este: disciplină, solidaritate, respect. Luptând...

Jurnalul Naţional, în culise la cel mai cunoscut cabaret al lumii: Moulin Rouge

Jurnalul Naţional, în culise la cel mai cunoscut cabaret al lumii: Moulin Rouge
Galerie Foto Un român se află printre vedetele cabaretuluiMoulin Rouge este cel mai cunoscut cabaret al Lumii. Aici s-a scris istoria pasiunilor ascunse ale Franţei ultimului secol, dar au avut loc şi cele mai importante...

Retrocedările, bombă cu efect întârziat

Retrocedările, bombă cu efect întârziat
Clanurile mafiote şi-au construit imperii financiare pe baza revendicărilor ilegale. În paralel, oamenii simpli aşteaptă ani de zile pentru pentru a-şi primi drepturile. Mai mult, autorităţile îi pasează de la...

25 de ani de la Revoluţia eşuată de la Iaşi

25 de ani de la Revoluţia eşuată de la Iaşi
Revoluţia din 1989 a lăsat urme foarte adânci în societatea românească. Au murit în acel decembrie 1.104 români şi au fost rănite 3.352 de persoane. Întâi au fost cei seceraţi de gloanţele forţelor de...

Radu Beligan: "Am o boală, sunt legat ombilical de România!"

Radu Beligan: "Am o boală, sunt legat ombilical de România!"
Galerie Foto La mulți ani, Radu Beligan.Interviu publicat în Jurnalul Național, 12 decembrie 2009______Ni se dezvăluie cu modestie şi căldură. E, în fond, un bun na­ţio­nal. Un maestru, în adevăratul sens al...

Trei studente românce îi calcă pe urme laureatului Premiului Nobel

Trei studente românce îi calcă pe urme laureatului Premiului Nobel
Galerie Foto Pe lângă cea mai mică rată a şomajului din Germania şi una dintre cele mai mici din Uniunea Europeană, 4,1%, landul Baden-Wurttemberg (BW) se mândreşte şi cu cea mai mare densitate de universităţi de stat din...