Poveștile românilor care au alergat în Sahara și la Poli

de Gabriel BĂLAȘU | 21 Mai 2015 • 14:07

Inevitabil gândul mă poartă spre Haruki Murakami cu al său Autoportret al scriitorului ca alergător de cursă lungă. M-aș hazarda să spun că orice amator de curse lungi are volumul în bibliotecă, dar știu că există și mulți critici. „Durerea este inevitabilă. Suferința este opțională”, spune scriitorul japonez. Este ca o notă de plată pentru independență. O notă de plată la care nu s-a legalizat încă bacșișul…

Lecții de viață în deșert
Andrei Gligor este un IT-ist care de vreo 4 ani aleargă curse ultimative. Anul acesta a reușit să termine Marathon des Sables pe locul 344, la prima participare. Este cea mai bună clasare a unui român acolo. Marathon des Sables este „o cursă la care te duci cu capul plecat și speri din tot sufletul ca deșertul să te lase să o termini pe picioarele tale, și nu în cortul medical sau, mai rău, într-un elicopter în drum spre spital”.

Maratonul se desfășoară în deșertul Sahara. Este o cursă de auto¬suficiență, în care se aleargă 250km în 6 etape, la temperaturi care de multe ori depășesc 50 de grade Celsius și unde ești nevoit să-ți cari cu tine într-un rucsac toate cele necesare supraviețuirii în deșert timp de o săptămână.

A 4-a zi de maraton a fost cea mai lungă din istoria acestei curse, 91,7 kilo¬metri. „Eu am reușit să o termin în puțin peste 17h. Au fost 17h în care am trecut de la extaz la agonie și invers, m-am încurajat, dar m-am și înjurat, am început să cânt, dar m-am și trezit vorbind cu picioarele mele care la un moment dat nu mă mai ascultau”.

A fost o cursă care i-a oferit adevărate lecții de viață. O cursă care dă dependență. Când vezi trecând pe lângă tine un nevăzător care aleargă însoțit de doi ghizi, când vezi cum un copil cu dizabilități este purtat în cărucior de o echipă de 6 oameni, pentru a putea vedea cu ochii lui Marathon des Sables, o persoană de 83 de ani care ia startul a șaptea oară la această cursă, ce ar mai putea fi de spus?

Demoni și dușmani
Și când te gândești că nu deșertul poate fi cel mai mare dușman. Ci unii oameni de acasă, care nu cred în cauze umanitare. A alergat și pentru o cauză nobilă, un program care se numește Pădurea Copiilor. La revenirea din deșert a ajutat la plantarea a 4.000 de puieți în județul Teleorman. În trei ani de când aleargă pentru cauze nobile a primit și întrebarea: dar ție ce-ți iese de aici?
La anul vrea să continue povestea. Strânge bani pentru a se întoarce în deșert. „Este greu să exprimi în cuvinte sentimentele și stările prin care treci timp de o săptămână, demonii cu care trebuie să lupți ca să ajungi la final. Însă o dată ajuns acolo, tot ce știi este că trebuie să te întorci și la anul.”

Un alergător cu 15.000 de km „la bord”
Andrei Roșu spune că și-a format un meca¬nism: Vis-Planificare-Acțiune. La prima vedere sună ca un mesaj corporatist, dar când vine din gura unui om care a alergat peste 15 mii de kilometri în toată lumea, este cu totul altceva. „Noi suntem mulțumiți, ne complacem în zona de confort. Se numește disonanță cognitivă. Este ca o minciună. O stare de tensiune care apare la o persoană cu două opinii contradictorii. Pe deoparte îți place, pe de alta te deranjează când îți pune cineva o oglindă în față.”

Deși a alergat în Antarctica și în Sahara la temepraturi extreme, Andrei Roșu spune că o cursă din Canada, de 50 de kilometri, l-a chinuit cel mai tare. „Acolo erau 36 de grade și umidi¬tate de 96%. S-a lăsat cu leșinuri. Am avut o strategie pentru a putea termina. Am tras tare în primii 25 de kilometri când condițiile erau mai bune. Ca să-ți dai seama de ce era acolo, îți spun că am alergat prima jumătate în două ore și ceva, iar a doua în peste 4 ore.”

A lăsat maratonul prin jungla amazoniană pentru mai târziu. Vrea să-și vadă copiii mari. „Acolo sunt niște larve care-ți intră sub piele. E greu de simulat acel mediu în România pentru pregătire. E multă umiditate.”
Timpul este de partea sa, așa cum o spuneau cei de la Rolling Stones. Vrea să alerge și la 80 de ani. „De fiecare dată când mă duc la culcare, mă simt mulțumit de ce am și ce am făcut. Simt că sunt pe drumul cel bun. Eu nu am păstrat în casă diplome, cupe, medalii. Nu vreau să mă întorc la canapea. M-aș bucura să alerg toată viața. ”

Maratonul, o proiecție a vieții
Andrei Roșu este unul dintre puținii români ajunși în Cartea Recordurilor. Pe blogul său vezi tot felul de cifre. Sunt borne care marchează momentele importante ale vieții. Vorbește cu ușurință despre dezvoltarea personală, despre cum s-a ridicat din canapea și a început să alerge. Și nu e ușor, mai ales când ai un post bine plătit la o multinațională. În urmă cu 5 ani a alergat primul maraton la Polul Nord. Apoi s-a înscris la 7 maratoane și 7 ultra-maratoane pe 7 continente, iar efortul său a fost omologat de Guinness Book. „Cifrele 7 și 9 sunt cele mai folosite în marketing”, spune Andrei râzând.

Când stai de vorbă cu el, este ca și cum ai încerca să ții pasul într-o cursă extremă după ce ai fost cu prietenii la bere. „De când am început să alerg, s-a schimbat total stilul meu de viață. Și nu numai al meu, ci al întregii familii, chiar și al părinților mei. Am doi copii, soția aleargă și ea. Cred că am reușit să influențez și modul de viață al altora. Am primit pe blog mesaje de mulțumuire de la oameni care și-au șters bicicleta de praf și au început să facă din nou mișcare. Am devenit mai bun de când alerg.”