În perioada 28 septembrie-5 octombrie 1990, preşedintele Ion Iliescu s-a aflat la New York, unde a condus delegaţia României la Sesiunea Adunării Generale a ONU. În cadrul vizitei în Statele Unite, Iliescu a mai participat la Conferinţa la nivel înalt privind soarta copiilor lumii şi a avut discuţii bilaterale cu şefi de state şi alte personalităţi din mai multe ţări.
În conferinţele de presă organizate cu ocazia evenimentului, ziariştii străini l-au întrebat pe Ion Iliescu cu precădere despre evenimentele din 13-15 iunie 1990 şi în ce măsură România era o ţară democratică. Preşedintele a abandonat discursul din vară privind acţiunea organizată a "golanilor" contra ordinii de stat, preferând să ofere răspunsuri diplomatice şi promisiuni privind democratizarea vieţii publice. În primele zile, delegaţia ţării noastre a avut de înfruntat un val de proteste ale emigraţiei din Statele Unite, care a pichetat Misiunea României la New York, afişând pancarte împotriva lui Ion Iliescu şi a guvernării FSN. În cele din urmă, cele două "tabere" au ajuns la consens, întâlnindu-se în incinta Bibliotecii Române din New York. Dialogul a fost civilizat, Ion Iliescu invitându-i pe liderii emigraţiei să contribuie la imaginea pozitivă a ţării în lume.Agenda întâlnirilor oficiale a cuprins întrevederi la nivel înalt cu demnitari din statele accesibile României la acel moment: zona Balcanilor, ţările Americii Latine, câteva ţări din Europa Occidentală şi din Asia. "Spaţiile albe" ale diplomaţiei româneşti la acel moment erau reprezentate de contactele cu Statele Unite şi Marea Britanie. Vizita la New York a adus un relativ "dezgheţ" în relaţiile cu SUA. Pentru început, discuţiile s-au realizat la nivel neoficial, chiar cu demnitarii importanţi ai Statelor Unite. Totuşi, pe holurile sălilor de conferinţe şi la dineurile oficiale s-au purtat negocieri, delegaţia României fiind optimistă că în scurt timp era posibilă o vizită oficială a lui Ion Iliescu la Washington. România a beneficiat de "lobby-ul" presei de peste Ocean în acest sens, precum şi al unor grupuri de oameni de afaceri şi organizaţii evreieşti.
Din public s-a exprimat ideea că ar fi fost util dacă în delegaţia ţării noastre era inclus şi Moses Rosen, şeful cultului mozaic. Spre finalul vizitei la New York, Iliescu a avut o lungă întrevedere cu Henry Kissinger. La finalul discuţiei, fostul secretar de stat al SUA a refuzat să facă declaraţii presei.
Privitor la relaţiile cu URSS, Ion Iliescu le-a declarat ziariştilor acreditaţi la Sesiunea Adunării Generale a ONU că statul de la Răsărit nu putea fi ignorat în strategiile economice ale României, având în vedere rezerva de materii prime pe care o deţinea. Întrebat despre contactele cu fostele state socialiste, Iliescu nu s-a arătat foarte încrezător, fiind de părere că fiecare dintre acestea se gândeşte în primul rând la sine, şi nu la interesele regionale. Preşedintele român constata că vecinii căutau soluţii proprii de acces spre Piaţa Comună.
Mult mai fructuoase au fost întrevederile lui Ion Iliescu cu delegaţii Japoniei şi Chinei. Astfel, echipele de negociatori au stabilit o vizită a şefului statului român la Tokyo în luna noiembrie 1990, iar la Beijing, la începutul anului 1991.
Agenda lui Ion Iliescu la New York
În perioada 28 septembrie-5 octombrie 1990, preşedintele Ion Iliescu s-a întâlnit la New York cu: preşedintele Prezidiului RSF Iugoslavia, Borislav Iovici; preşedintele Adunării Populare a RPS Albania, Ramiz Alia; ministrul de Externe al RP Chineze, Qian Qichen; ambasadorul SUA la Naţiunile Unite, Thomas Pickering; preşedintele Argentinei, Carlos Menem; regele Baudouin al Belgiei; preşedintele Bulgariei, Jelio Jelev; preşedintele Cehoslovaciei, Vaclav Havel; preşedintele Costa Ricăi, Rafael Angel Calderon-Fournier; preşedintele Mozambicului, Joaquim Alberto Chissano; primul-ministru britanic, Margaret Thatcher; primul-ministru al Canadei, Brian Mulroney; primul ministru al Islandei, Steingrimar Hermannsson; premierul Japoniei, Toshiki Kaifu; primul-ministru al statului Lichtenstein, Hans Brunhjart; primul-ministru al statului Luxemburg, Jacques Santer; primul-ministru al statului Peru, Juan Carlos Hurtado Miller; primul-ministru al Poloniei, Tadeusz Mazowiecki; primul-ministru al Spaniei, Felipe Gonzales Marquez; primul-ministru al Tunisiei, Hamed Karoni.