Iubirea desfigurează şi trece

Intelectual de ţinută elevată, Garabet Ibrăileanu (n. 1871, Târgu Frumos - m. 1936, Bucureşti) este o figură pregnantă şi influentă a literaturii române din primele decenii ale sec. al XX-lea. Critic şi istoric literar, eseist şi romancier, Garabet Ibrăileanu a absolvit liceul la Bârlad şi Facultatea de Litere la Universitatea din Iaşi.

A obţinut doctoratul în litere, în 1912, cu o teză intitulată "Opera literară a domnului Vlahuţă". A fost, de asemenea, teoretician, promotor al criticii literare ştiinţifice, profesor de istoria literaturii române.

În calitatea sa de secretar de redacţie al revistei Viaţa Românească, a continuat tradiţia Societăţii "Junimea" şi a revistei Convorbiri literare, aducând în jurul publicaţiei, al cărei principal redactor era, pe cei mai importanţi scriitori ai epocii. "Până la 1 iunie 1908, redacţia a fost chiar în casa lui Ibrăileanu, străjuită de doi copaci bătrâni, din Strada Romană nr. 4.

O odaie din dos fu păstrată pentru familie şi oblonită (...) Dacă cineva ar fi putut să stenografieze ascuns, tot ce se vorbea acolo! Istorie literară, autori, Eminescu, literatura franceză, Anatole France, C. Stere, poporanism, mişcarea socialistă de odinioară... Orice s-ar fi întâmplat, nimeni nu ar fi putut lipsi într-o seară. Ziua nu avea rost şi farmec decât prin aşteptarea acelor ceasuri de discuţii şi istorisiri." (Demostene Botez, "Din amintirile unei vieţi", în Adevărul literar şi artistic, 1936.)

O PREZENŢĂ REALĂ, OLGA TOCILESCU
S-a pus firesc întrebarea dacă la originea romanului "Adela" a existat un personaj real. Ceea ce se ştie şi a rămas consemnat este că, între 1922 şi 1924, Garabet Ibrăileanu a avut la catedră, o asistentă, pe nume Olga Tocilescu, licenţiată în Latină. Această tânără fusese căsătorită cu un ofiţer, imediat după terminarea facultăţii, dar mariajul s-a destrămat după doi ani. În 1923, Olga Tocilescu avea 27 de ani.

Cancanurile timpului, cu autori atunci şi mereu atoateştiutori, consemnau: "D. Ibrăileanu se juca de-a amorul în faţa familiei (soţie şi fată mare), în faţa studenţilor (amoreza era chiar asistenta lui la seminar) şi în faţa întregului oraş, cu supeuri la restaurant şi plimbări cu moscal la Copou". (Giorge Pascu, "Canibalismul francmasonilor de la Facultatea de Litere din Iaşi", în Revista Critică, 1934)

În 1924, Olga Tocilescu a plecat pe un post de profesoară, la Târgu Mureş, unde s-a căsătorit pentru a doua oară. Se prea poate ca profesorul Ibrăileanu, la peste 50 de ani, să nu fi fugit de tentaţiile unei iubiri fantasmagorice. Dar cine ştie dacă, luând în calcul circumstanţele, acea poveste nu a rămas doar între paginile imaculate ale reveriei? Olga era "înaltă, zveltă, cu un profil de medalie, inteligentă şi cultă". E posibil ca Ibrăileanu, cel care scria: "de cele mai multe ori, n-o iubeşti pentru că are calităţi, ci are calităţi pentru că o iubeşti", să fi găsit în asistenta sa întruparea unui ideal feminin.

"Cu toate acestea, poziţia lui socială ne împiedică a presupune că s-a putut gândi, trecut de 50 de ani, să se separe de soţie, pentru a o lua în căsătorie pe Olga Tocilescu. Faptul că nu se sfia să apară pe alocuri, în intimitatea asistentei e un indiciu pentru onestitatea lui. Cât de lipsite de temei ar fi bănuielile de infidelitate conjugală!" (Al. Piru, "G. Ibrăileanu", Editura pentru Literatură, 1967)

Totuşi, soţia romancierului, Elena Ibrăileanu, intrigată şi neliniştită, a încercat să părăsească domiciliul conjugal. În cele din urmă, a înţeles că legătura spirituală dintre soţul ei şi Olga Tocilescu nu constituia un real pericol. După plecarea Olgăi din Iaşi, profesorul îşi reia, cel puţin în aparenţă, cursul liniştit al existenţei, scriind, citind şi recitind marile opere de dragoste ale lumii.

Între 1924 şi 1925, Ibrăileanu redactează o primă variantă a romanului "Adela", pe care o citeşte doar apropiaţilor, colaboratorilor şi prietenilor literari. Unul dintre cele mai frumoase şi mai perene romane analitice româneşti a fost încredinţat tiparului după aproape un deceniu de la scrierea sa. Astfel că volumul "Adela" a fost publicat în 1933, anul apariţiei celor mai frumoase romane de dragoste din literatura română.




Tot din studiul istoricului şi criticului literar Al. Piru, cercetător exhaustiv al vieţii şi operei lui Ibrăileanu, aflăm că acesta a fost nevoit să schimbe numele iniţial al personajului său, care era cel al Olgăi Tocilescu, deoarece prenumele Olguţa fusese întrebuinţat şi de Ionel Teodoreanu. De altfel şi G. Călinescu, după ce a citit romanul în manuscris, îi scrie lui Ibrăileanu: "Titlul «Adela» nu merge. De ce? Pentru că numele este trăsătura de unire între valoarea absolută şi valoarea relativă a unei cărţi. Din punct de vedere absolut, numele e indiferent, dar pentru cititorul român «Adela» nu exprimă sau, mai bine zis, nu sugerează pe eroină".( "O scrisoare inedită din arhiva Ibrăileanu", Viaţa românească, 1965)

Până la urmă, "Adela" a învins ca titlu şi roman de introspecţie, ca operă rară, scrisă cu fineţe şi profunzime.

UN EROU STORS DE AMINTIRI
O poveste de iubire incandescentă, febrilă, între două fiinţe, pe care le despart 20 de ani. Doctorul Emil Codrescu, bărbat matur şi intelectual rasat, este îndrăgostit cu luciditate tragică de frumoasa şi exuberanta Adela. Această tânără, pe care o cunoaşte de când era o copilă, între timp, măritată şi despărţită, reapare în viaţa lui Codrescu, tulburându-l şi mistuindu-l. Trecutul statornicise între cei doi o relaţie clară, paternă, Adela fiind cândva o fetiţă încântătoare care îl trăgea de mustăţi şi îl lua martor la dramele păpuşilor ei. Emil fusese orfan, astfel că şi-a retrăit pentru o vreme copilăria, "pentru că Adela era o jucărie vie şi plină de surprize".

Regăseşte peste ani o "doamnă" pe care ar dori-o iar "domnişoară". Trăieşte sentimente amestecate, de gelozie retroactivă, deşi nu îl părăsise definitiv nici sentimentul patern. Are porniri erotice tardive, înfrânate de o luciditate dureroasă, dar este capabil de mare delicateţe sufletească: "Când ne-am despărţit, mâna îi era fierbinte, avea temperatura corpului ei întreg... Mi-a rămas în palmă impresia mâinii ei. Ca să n-o pierd, am ţinut mâna închisă, am deschis poarta şi uşa casei, cu mâna stângă... în odaie mi-am pus palma pe buze, ca să aspir parfumul vieţii ei".

În acelaşi timp, Emil Codrescu, erou de tip romantic, este torturat de iubirea neîmpărtăşită şi de obstacolul vârstei: "Dorinţa arzătoare de a-i sacrifica totul şi, mai ales, libertatea mea. Sentimentul de teroare faţă de fiinţa care singură poate da şi lua viaţa. (...) Şi, mai presus de toate, uimirea, veşnic nouă, în faţa evenimentului extraordinar, incredibil, că ea există! (...) Mâine o să cocheteze ca şi azi, ca şi ieri, o să simuleze, o să joace înclinarea de a consimţi la apelul tău pasionat şi mut. Cochetăriile ei sunt o ofrandă graţioasă pe altarul nebuniei tale. Dar generozitatea ei se opreşte aici, căci ea nu-ţi poate da şi ceea ce nu are: amorul".

Înfiorarea, jalea, chinul din sufletul lui Emil Codrescu, un om stors de amintiri şi înfricoşat de viitor, toate acestea, în acţiunea romanului, durează doar două luni. E drept, cartea este înfăţişată ca "un fragment din jurnalul lui Emil Codrescu". Un jurnal meditativ, asupra iubirii mistuitoare. Un jurnal al geloziei devoratoare, al seismului sufletesc, al zădărniciei.

Îşi spune sieşi sau spune lumii, prin mărturia scrisului, că i se pare ruşinos să spere ca Adela să îl iubească, pentru că ea era adolescentă, când el trecea de amiaza vieţii. Nu îi spune clar că o iubeşte, nu îi cere nimic, nu îi propune nimic, (se) minte invocând "o nesfârşită prietenie pasionată".

Nu crede că o femeie ca ea îl poate iubi, dar trăieşte şi frica de a nu o putea face fericită. Firul epic este sărac, redus la plimbări, discuţii, priviri, aşteptări, cochetării, atingeri de mâini. Pasiunea lui este mută, iar instinctul ei, defensiv. Finalul, previzibil şi ireversibil: "M-am despărţit de dânsa c-un sentiment de fericire, de durere, de ruşine, de triumf, de spaimă...".

Protagonistul, cu toată forţa pe care o presupune profesiunea de medic, nu vede moartea ca pe un banal deces. Ştie că împreună cu el va dispărea o întreagă lume ce freamătă de senzaţii, îndoieli, supuneri, măreţii, tânjiri, amintiri. Scrie în jurnalul său: "Astăzi se împlinesc 36 de ani de la moartea mamei... Timpul vine din viitor, trece în urmă, se dărâmă peste ea, o acoperă, o face tot mai inexistentă, căci morţii mor şi ei mereu. Când voi dispărea şi eu, va fi murit şi ea complet din univers".




G. Călinescu observa că "Adela" este o carte despre dragoste şi despre moarte. Singura soluţie care ar putea curma tortura celui îndrăgostit pare a fi renunţarea la iluzia paradisiacă. Dar această renunţare devine pentru Codrescu dispariţia definitivă, în neant, a Adelei. Şi ea înţelege într-un târziu că e inutil să-i mai dea semne de viaţă adoratorului ei, care scrie în finalul romanului: "Am impresia că a murit. În odaia unde râdea Adela, acum e întuneric şi dezolare, şi geamul ei, care strălucea în noapte, acum e o lespede de marmoră neagră".

Profesorul Al. Piru este de părere că: "Emil Codrescu, în ciuda aparenţelor, nu este un erou excepţional, nu se deosebeşte ca tip social de confraţii săi de epocă, intelectuali, personaje de roman de la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru. Din punct de vedere moral, el are totuşi o concepţie etică superioară, înţelegând dragostea ca o idee".

Critica de specialitate a fost de acord că "Adela" este cel mai bun roman de analiză, de introspecţie psihologică din literatura română.
Câtă durere a scris în jurnalul său Emil Codrescu, probabil Adela nu va fi trăit niciodată. Câtă tulburare, atâta intuiţie. Seducţia, ca şi iubirea, desfigurează şi trece.

 

Adela, Femeia cu umbrelă a lui Ibrăileanu
Născut la Bacău, într-o familie de intelectuali, Nicolae Vermont a fost educat într-un mediu deschis către cultură şi artă. Formaţia artistică începută la Bucureşti, la Şcoala Naţională de Arte, avându-l ca profesor pe Theodor Aman, şi-a definitivat-o la Paris şi la München. După terminarea studiilor, Vermont se stabileşte la Bucureşti, unde, datorită abordării unui repertoriu tematic inspirat din viaţa mondenă a societăţii, devine un artist cunoscut şi apreciat.

Se implică în viaţa culturală a capitalei prin contribuţia la înfiinţarea Tinerimii artistice şi a Societăţii Ileana, precum şi printr-o bogată activitate expoziţională. Stilul său, descins din arta lui Nicolae Grigorescu, primeşte de-a lungul anilor multiple influenţe, menţinându-şi permanent o manieră sugestivă şi plăcută de redare a realităţii. Lucrarea "Femeie cu umbrelă", din 1921, este pictată în stilul impresionismului francez, care începuse să-l preocupe după un sejur la Paris. Femeia delicată şi misterioasă, conturată de Ibrăileanu în personajul Adelei, poate fi asociată la nivel vizual cu visătoarea femeie cu umbrelă pictată de Vermont.

În lucrarea artistului plastic, femeia îmbrăcată într-o rochie vaporoasă stă cu capul înclinat delicat şi priveşte meditativ spre un punct exterior lucrării. Singură, într-un peisaj puţin definit prin pete mari de culoare, femeia cu umbrelă emană feminitate şi gingăşie. (Nicolae Vermont (1886-1932) - Femeie cu umbrelă, 1921, ulei pe carton. Muzeul Naţional de Artă al României)
     •Valentina Iancu