În numărul de la 4 februarie 1933 al revistei România literară, Eugen Jebeleanu publica un interviu cu Camil Petrescu, realizat înainte de apariţia romanului "Patul lui Procust". Textul a fost reprodus apoi în volumul al doilea al antologiei "Romanul românesc în interviuri", coordonată de Aurel Sasu şi Mariana Vartic şi apărută la Editura Minerva.
Vă oferim fragmente din interviul realizat în urmă cu aproape 80 de ani şi gândurile lui Camil Petrescu despre personajele din "Patul lui Procust", unul dintre cele mai îndrăgite romane din literatura română.O nouă carte de Camil Petrescu declanşează întotdeauna un circuit de interes şi de interpretări critice singular. De aceea am crezut cu atât mai necesară o convorbire cu domnia-sa acum, înainte ca lectorii şi critica să-şi dea verdictul, căutând prin acest procedeu al interviului antum să oferim autorului putinţa de a spune tot ceea ce crede despre "Patul lui Procust", fără a putea fi acuzat de autopledoarie.
Căci o operă trebuie, după apariţie, să aibă liberul arbitru, să se apere singură. (...) Ieri noaptea am stat de vorbă cu autorul "Patului lui Procust", azi dimineaţă am transcris cele declarate, pentru a vă putea prezenta astăzi interviul aşa cum îl vedeţi. "Patul lui Procust" este cel mai recent volum al dlui Camil Petrescu şi - dacă am crede afirmaţiile dsale - ultima carte literară din cariera sa... Cortina.
● Eugen Jebeleanu: Când ai început să scrii "Patul lui Procust"?
Camil Petrescu: Acum şase ani, în 1928!
Două moduri de a scrie un roman
● Înaintea "Ultimei nopţi de dragoste..."?
Da, am adunat în decursul timpului câteva arhive de note şi afişe. Iată acolo, în colţ, o parte din ele. Şi mai sunt încă foarte multe în birou. Priveşte aici chiar revistele de modă necesare fidelei redări a îmbrăcămintei eroilor. Memoria funcţiona prompt; cu toate acestea, trebuiau controlate datele vestimentare. Şi în ceea ce priveşte stilurile mobilierelor, m-am informat din gazetele de specialitate, din reviste vechi... Am dat câteva mii de lei pentru toate aceste publicaţii.
Ce zici? Aş mai putea scrie vreo două romane cu materialul ăsta! Fiecare personaj îşi are cazierul şi mapa sa. (...)
● Este adevărat că scrii a doua oară romanul în corectură?
Dragă prietene, există două moduri de a scrie un roman, două tehnici. Sunt unii literaţi care încep cu începutul, continuă cu mijlocul şi - când au ajuns la capăt - pun "fine" şi gata, au sfârşit romanul! Pe urmă îl predau direct şi cu beatitudine tipografiei. Să numim tehnica asta a tricotajului. Ştii cum se face un pulover? Odată lucrul început jos, urcă spre gât şi se încheie cu mâneca.
Dar mai e o tehnică, să zicem, a arhitectului, care înalţă mai întâi scheletul casei, pe urmă face împărţirile pe etaje şi abia către sfârşit se întoarce ca să plaseze duşumelele, sobele, clanţele şi celelalte. Aplicată în arhitectură, metoda tricotajului ar fi să începi cu parterul, să-l mobilezi, să-l decorezi, să-i pui parchet; pe urmă să construieşti etajul doi, etajul trei şi, apoi, terminând cu etajul şase, dacă ai isprăvit la ora cinci, la ora cinci şi douăzeci şi cinci casa e locuibilă în întregime. Mărturisesc, nu pot să folosesc această tehnică a tricotajului. (...)
● Infiltrezi personagiilor pe care le creezi ceva din experienţa dumitale de viaţă?
Un personaj este alcătuit dintr-o fuziune de personagii. Toate sunt strict autentice, dar plăsmuite din elemente disparate ca origină, contopite într-o nouă sinteză.
Unii dintre lectori continuă să creadă într-o identitate a dumitale cu Ştefan Gheorghidiu.
Atunci o să fie foarte încurcaţi viitorii mei cititori cu astfel de veleităţi, pentru că în noul roman sunt două personagii principale, total diferite între ele şi care, cu toate acestea, rând pe rând, ar putea fi socotite ca oglindind personalitatea autorului.
● Apropo! Romanul este scris tot la persoana întâi?
Da. Numai că sunt patru personagii de seamă: doamna T, Fred Vasilescu (fiul lui Tănase Vasilescu-Lumânăraru din "Ultima noapte de dragoste..."), actriţa Emilia Răchitaru şi poetul George Demetru Ladima, care vorbesc toţi la persoana întâi, plus autorul cărţii, care în foarte numeroase şi lungi note din josul paginii lămureşte momentele principale şi corectează memoria personagiilor.
La Bucureşti şi la Techirghiol
● George Demetru Ladima ar putea fi recunoscut în ambianţa noastră scriitoricească de azi?
Ştiu şi eu... Nu cred, pentru că - deşi înfăţişez un poet de cea mai nouă formaţie ezoterică şi hermetică - este construit din elemente disparate ca origină, cum ţi-am mai spus. George Demetru Ladima acţionează simplu şi stăpân pe individualitatea sa.
Scrie poezii, care sunt ale sale, şi se desprinde din paginile cărţii simpatic, fără intervenţia autorului. Viaţa şi-o curmă prin sinucidere. Pentru redarea mentalităţii specifice scriitorului român, am studiat cu atenţie patru poeţi de astăzi, care circulă printre noi. (...)
● Unde se desfăşoară acţiunea şi în ce an?
În Bucureşti şi la Techirghiol, între anii 1926 şi 1928. Dificultatea cea mare consta în redarea prin cuvânt a personagiilor din acel interval de timp, personagii inevitabile şi cunoscute public prin funcţiunile lor. Am fost nevoit din cauza asta să las director al Teatrului Naţional pe d. Valjan, deşi intervine în acţiune. Dacă aş fi pus în pagini, ca deţinător al acestei funcţiuni, în acel timp, pe un Ştefănescu oarecare, ar fi fost fals.
Cum puteam spune că pe acea vreme era preşedinte al Consiliului Ştefan Voiculescu, să zicem! N-ar fi părut o improvizaţie sămănătoristă? (...)
● Acţiunea se petrece numai într-un anumit mediu social sau cuprinde întreaga viziune a vieţii sociale de după război?
În sens strict, acţiunea are loc într-un pat. Însă pe cale de amintire şi de documentare urmăreşte realizarea unei ambianţe care îmbrăţişează viaţa literară, gazetărească, politică şi financiară, aşa cum era - de altfel - şi în "Ultima noapte...", al cărei spirit îl continuă.
● Care personagii din primul dumitale roman apar şi în "Patul lui Procust"?
Sunt numai două, şi anume... (...) Nae Gheorghidiu şi Tănase Vasilescu-Lumânăraru, asociatul lui, ambii acum factori politici şi economici importanţi. Propriu-zis, eroul cărţii este fiul lui Tănase, Fred Vasilescu, aviator temerar şi secretar de legaţie.
● Dar doamna T.?
Scrisorile doamnei T., publicate în Cetatea literară, precedate de un portret de şase pagini în "Nota", formează un fel de prolog al romanului. Încercarea de a-l identifica pe acel X pe care-l iubea ea duce la realizarea întregii cărţi.
● Trăieşte realmente doamna T.?
Da. Persoana care a scris epistolele, mult modificate de mine, da. Chiar mai departe, personagiul este mult amplificat de mine cu elemente împrumutate aiurea. (...)
Arta e caducă
● În fond, e un roman de analiză?
Nicidecum. E un roman substanţial, în sensul unei reconstruiri prin cunoaştere.
● Susţii vreun punct de vedere ideologic în carte?
Hotărât. Revine şi aici, mai accentuat decât în "Ultima noapte...", sentimentul metafizic al existenţei.
● De la "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", "Patul lui Procust" este singurul roman pe care-l dăruieşti cititorilor...
Este singurul şi - probabil - şi ultimul, căci nu mai am de gând să mai scriu. (...)
● Drept vorbind, cărui motiv se datoreşte acest divorţ treptat de teatru şi, în general, de artă?
Nu mai cred în artă!...
● Ai avut deziluzii?
Deziluziile n-au nici o importanţă aici. Romanul dintâi a fost - după cum se spune - chiar un succes. Dar, din convingere profundă, de ordin dialectic, cred că toată arta e caducă. (...)