Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"100 de zile" este titlul romanului tinerei jurnaliste Stela Popa, lansat recent la Bucureşti şi la Chişinău de Editura Tritonic. Acest interviu acordat de autoare Jurnalului Naţional îl considerăm ca o comemorare a celor tineri care au murit la 7 aprilie 2009 la Chişinău.
● Jurnalul Naţional: Sunteţi jurnalistă tânără, dar aţi scris un roman. E prima carte pe care aţi publicat-o. Aş dori să ne dezvăluiţi, în măsura în care trebuie păstrat suspansul, ce se "ascunde" în titlul "100 de zile".Stela Popa: M-am străduit să nu dezvălui acest "mister", inclusiv la lansarea cărţii de la Bucureşti, şi să las acel moment de suspans pentru cititori, dar văd că nu mai am cum să evit răspunsul. 100 de zile are semnificaţia schimbării produse în R. Moldova. Trebuie să vă marturisesc ca am ales între "Coridorul morţii" şi "100 DE ZILE" şi am optat pentru cel de-al doilea titlu.
Explicaţia este următoarea: cartea aceasta, chiar dacă este un roman, o ficţiune, şi are un disclaimer la început, este, totuşi, inspirată mult din realitate. O realitate pe cât de dură, pe atât de adevărată şi prin care au trecut concetăţenii mei de peste Prut în ultimii ani, mai cu seamă în perioada regimului voronist de la Chişinău.
Un volum în care cititorii vor găsi etapa premergătoare acelui moment de cotitură - 7 aprilie 2009, dar şi perioada de după. Cele 100 de zile sunt cele aproape trei luni de după "The Tweeter Revolution" din Republica Moldova, cum a numit presa occidentală evenimentele, în care societatea basarabeană pur şi simplu a fiert şi a încercat să se nască din nou.
În cele 100 de zile s-au lămurit multe lucruri cu trecutul şi basarabenii au ales pe ce drum pornesc. Sunt zilele în care regimul Voronin şi-a arătat adevărata faţă, nu doar faţă de România, dar chiar şi faţă de propriii cetăţeni: i-a maltratat, torturat, umilit, violat sau chiar ucis!... Revin, chiar dacă romanul este unul care poate să dea fiori când vezi prin câte au de trecut personajele, am optat în titlu pentru ceva mai optimist - adică schimbarea, evenimentul pozitiv, adică cele "100 DE ZILE" care pun bazele unui nou început pentru românii basarabeni...
● E un roman aflat la graniţa între document şi ficţiune. L-aţi gândit de la bun început în această cheie?
Citește pe Antena3.ro
Da. Eu am început acest roman încă pe vremea regimului comunist de la Chişinău. Am început să scriu această naraţiune când am început să simt acel freamăt de exasperare în societate împotriva unui regim comunisto-mafiot. Chiar dacă 7 aprilie nu ar fi intervenit, aş fi inventat un fel de 7 aprilie al meu, pură ficţiune... De altfel, romanul începe chiar cu o revoltă în lugubrele închisori de la Tiraspol.
Urma să ajung apoi la Chişinău. Dar iată că s-a întâmplat altfel şi tinerii basarabeni nu ne-au dezamăgit, ne-au spălat obrazul nostru, al tuturor, şi au ajuns să se revolte împotriva comunismului înainte decât am făcut-o eu cu scrisul. Iată că "viaţa bate filmul" şi la basarabeni... Dar mă bucur că, cel puţin ca intenţie, am fost la unison...
Coridorul morţii
● Nu aţi intenţionat să scrieţi mai degrabă o carte pur document cu acelaşi subiect (subiecte) abordat în "100 de zile"?
Nu... De ce am optat pentru un roman? În primul rând pentru că ajunge mai repede la sufletul cititorului şi, în al doilea, pentru că am putut mai bine spune lucrurilor pe nume decât aş fi făcut-o într-o lucrare de tip reportaj sau analiză. Am spus-o şi cu alte prilejuri: în momentul în care vorbeşti despre posibilele tentative de viol şi abuzuri sexuale ale unor tinere în beciurile securiste, alias "coridoarele morţii", şi nu ai nicio dovadă clară, pentru că victimele se tem să facă declaraţii, nu ai altă modalitate la îndemână decât "ficţiunea".
Sau un alt exemplu: în momentul în care tinerii trecuţi prin aceste beciuri, unde li s-a scurs sângele în urma bătăilor, au fost maltrataţi cu bestialitate, cum o poţi spune mai bine dacă nu povestind şi retrăind parcă realitatea acelor clipe? Iată de ce am optat pentru acest fel de a spune. Cred că "un pur document" despre 7 aprilie sunt datori în primul rand guvernanţii să realizeze şi să scoată la iveală crimele comise în acele zile.
Asemenea lucruri nu pot fi trecute cu vederea. Şi încă ceva, dacă nu aş fi ales romanul, nu ar fi existat acea frumoasă poveste de dragoste dintre doi jurnalişti români care se întâlnesc şi luptă împreună la Chişinău: ea - din Transnistria, chiar din satul de baştină al lui Vladimir Voronin, el - din Transcarpatia. Şi multe alte episoade din viaţa românilor basarabeni: cum votează ei peste hotare, cum pleacă la Moscova, cum dau mită pentru o viză la ambasadele occidentale, implicarea securităţii inclusiv în viaţa jurnaliştilor...
● Găsim şi o descriere a mediului jurnalistic de acolo.
A unui mediu pe care Voronin ajunsese a-l face, în mare parte, nu "câinele de pază al societăţii", ci invers - "câinele de casă" al PCRM-ului.
● Şi ceilalţi "câini de pază" care nu se supuneau?
Ceilalţi erau fie marginalizaţi sau intimidaţi, ba chiar ameninţaţi cu suspendarea licenţelor, bătuţi cu ranga în plină stradă, aşa cum s-a întâmplat cu Alina Anghel de la Timpul, unul dintre cele mai anti-comuniste ziare de la Chişinău, alungaţi de la conferinţele de presă ale preşedintelui, sau pur şi simplu expulzaţi, aşa cum s-a întâmplat cu jurnaliştii străini pe 7 aprilie 2009. Aceste momente le veţi întâlni şi în carte.
● Volumul e structurat în trei părţi; care este elementul de sudură între acestea?
Trecutul faţă în faţă cu viitorul, iar la mijloc prezentul plin de incertitudini, însângerat cu sângele tinerilor care au luptat pentru schimbare şi pentru libertatea de care noi, cei din stânga Prutului, avem atâta nevoie. Elementul de sudură este viaţa personajului principal, Roberta Ciugureanu, o tânără jurnalistă care trece prin toate aceste evenimente, legate direct sau indirect de 7 aprilie 2009. O veţi găsi în Transnistria, în redacţiile din Chişinău, în Piaţa Marii Adunări Naţionale pe 7 aprilie şi chiar în odiosul "coridor al morţii"...
● Ce v-aţi propus să înţeleagă din cele relatate cititorul din România, care este departe de realitatea de dincolo de Prut şi nu cunoaşte despre viaţa sau supravieţuirea tinerilor de acolo, despre lupta, despre înfrângerea sau izbânda lor?
De fapt, această carte şi este scrisă mai mult pentru cititorul din România, cel care vreau să aibă o imagine mai clară a acestor ultimi douăzeci de ani de aşa-zisă independenţă a Republicii Moldova. Se scrie foarte puţin la Bucureşti despre viaţa de zi cu zi a basarabenilor... Aş vrea ca cei de aici să înţeleagă un lucru: în stânga Prutului nu toată lumea era după chipul şi asemănarea lui Voronin.
Nu toţi gândeau ca şi el. Şi că cei de dincoace de Prut, chiar dacă privesc spre Occident, ceea ce e şi firesc, ar trebui să ştie că la Chişinău, în Basarabia, sunt inimi care simt şi bat româneşte. Inimi care, spun eu, nu trebuie uitate, ignorate sau pur şi simplu alimentate cu declaraţii şi speranţe deşarte.
● Care ar fi, după dumneavoastră, atributele generaţiei care s-a aruncat în faţa unui scut greu de clintit până atunci, în aprilie 2009?
Dacă a fost clintit până la urmă, înseamnă că nu era chiar atât de neclintit! Cred că forţa acelui regim exista mai mult în capetele unora... Era o putere falsă, accentuez - falsă, în realitate era un regim putred pe dinăuntru. "Regele era gol", iar generaţia lui 7 aprilie s-a ridicat şi a avut puterea să ne arate asta.
Cei care au trecut peste acel "cap plecat sabia nu-l taie" în 2009 sunt născuţi în anii '90, adică sunt copiii generaţiei care îngenunchea în Piaţa Marii Adunări Naţionale în 1989 şi manifesta pentru limba română, scrisul latin şi pentru libertate. Generaţia lui 7 aprilie este formată din acei tineri care, din 2000 încoace, de când a venit Voronin la putere, au ieşit de nenumărate ori şi au protestat în stradă pe frig, ploaie sau ger.
Tinerii de pe 7 aprilie au luptat şi înainte de această dată. Amintiţi-vă de protestele împotriva tentativei de impunere a obligativităţii limbii ruse în învăţământ şi a eliminării manualelor de "istoria românilor", când tinerii stăteau şi dormeau în corturi în plină stradă, cele împotriva Planului Kozak şi numeroasele proteste din faţa Ambasadei Rusiei de la Chişinău. Toate acestea nu pot fi uitate. Tinerii aceia într-adevăr credeau şi mai cred în ceva.
Ei sunt educaţi în stilul protestelor şi nu pot fi reduşi la tăcere sub nicio formă. Cred că generaţia lui 7 aprilie este marea speranţă a Republicii Moldova şi completează generaţia părinţilor noştri nevoiţi să apuce astăzi prin străinătăţi din cauza sărăciei de la noi. Tinerii aceştia nu mai pot fi sacrificaţi precum părinţii lor. Ei sunt români şi europeni deopotrivă. Sunt activi, inteligenţi şi dornici de schimbare.
Or, peste asemenea calităţi nu treci nici cu tancul, nici cu Kalaşnikovul. Şi asta pentru că dorinţa de libertate este mult prea mare peste Prut.
