Herta Müller, încrâncenată “acasă”

La Ateneul Român au venit luni seara să o asculte pe Herta Müller, laureata Premiului Nobel pentru Literatură 2009, scriitori, critici literari, traducători, oameni de teatru, cineaşti, muzicieni, mulţi, mulţi admiratori ai scrisului celei ce a părăsit România cu 23 de ani în urmă şi a cărei operă este tradusă acum în peste 45 de ţări.

Scriitoarea germană născută în Banat s-a arătat sinceră, încrâncenată şi totodată iertătoare, cu sufletu-i curat. Ceea ce a primat în viaţa sa - adevărul, libertatea, respectul de sine - i-au înnobilat existenţa, deşi Nobelul, precum mărturiseşte, i-a schimbat viaţa doar "pe dinafară", nu şi în particular.

Cu demnitate, a vorbit despre oamenii sensibili şi oamenii formaţi într-un sistem totalitar, poate cu aceeaşi demnitate cu care a ascultat motivaţia Juriului Nobel 2009, rostită la 8 octombrie anul trecut la Stockholm: "Premiul Nobel pentru lite­ratură îi este acordat scriitoarei Herta Müller, care descrie cu lirismul ei concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi".

Pe scena Ateneului Român, scrii­toa­rea s-a conformat din respectul pentru cititor. Gazda acestui templu cul­tural, Andrei Dimitriu, directorul Fi­larmonicii "George Enescu", a fă­cut oficiile de rigoare, exprimându-şi gratitudinea pentru prezenţa ei aici.
O surpriză a venit din partea mu­zi­cianului Dan Grigore, care i-a ofe­rit oaspetelui "un cadou muzical", in­terpretând la pian "un buchet de pie­se" de Brahms (Intermezzo), Schu­mann (Pasărea profet), încheind mi­cul recital cu Schubert. El a ales piesele "cu gândul" la cărţile Hertei Müller.

Ambasadorul Germaniei în Ro­mâ­nia, Andreas von Mettenheim, adre­sând un cuvânt de bun venit scrii­toarei, a menţionat că acordarea Premiului Nobel Hertei Müller poate fi in­terpretat ca un triumf al limbii ger­ma­ne, dar premiul este în totalitate al ei.

Lectura pe care a gândit-o scrii­toa­rea pentru evenimentul de la Ate­neu - fragmente din cel mai nou ro­man al său "Leagănul respiraţiei" (Hu­manitas Fiction, 2010) - a fost sus­ţinută în limba germană, publicul pu­tând urmări textul tradus anexat în ca­ietul de sală. Dar dialogul cu edito­rul şi filosoful Gabriel Liiceanu a fost în română. Şi-a cerut scuze că nu este perfectă româna pe care o vorbeşte acum, dar consideră că aşa trebuie să vorbească aici, româneşte. În le­gătură cu limba ţării din care a plecat în 1987, Herta Müller spunea odată (cităm din caietul de sală al eve­nimentului): "Fireşte că, atunci când scriu, româna scrie şi ea cu mi­ne, pentru că o am crescută în privire".

La multe întrebări sau constatări ale lui Gabriel Liiceanu, scriitoarea începea mai degrabă cu "nu", argumentând poziţia sa faţă de ceea ce a trăit şi faţă de ceea ce trăieşte. Spunea că omul este "o piesă" unică, având o relaţie personală cu lumea; că meseria scriitorului este să scrie ceva pe hâr­tie şi că ea scrie pentru că simte că este constrânsă, dar de multe ori nu vrea să scrie. "Scriu şi aranjez lu­cru­ri­le despre ce am trăit, ca să pot trăi apoi şi să scriu în continuare", a spus Her­ta Müller. Asta este constrângerea.

Nu a fost o disidentă. Afirma că în România nici nu a existat disidenţă. Dacă apărea un disident, acesta era lăsat singur şi niciodată nu s-a format o mişcare de acest fel, precum în alte ţări foste socialiste.
A apreciat că a cunoscut mulţi oameni sensibili, de diverse meserii şi că limba ei este limba celorlalţi, a celor care nu scriu şi că ea a înţeles că doar dacă recompui limba lor ajungi la literatură. Pe de altă parte, menţiona: "Limba mă chinuie, nu mă lasă în pace, dar când scriu mă ajută...".

Nu este de acord cu "Limba este patria", căci această "propoziţie" a fost "făcută" în Germania de emigran­ţ­ii "urmăriţi de naţional-socialişti". Pre­feră însă să spună "acasă", în loc de "patrie". În opinia sa, sintagma "patrie" a fost folosită foarte des, a fost ideologizată. "Dacă te simţi acasă, ajunge", crede scriitoarea.
"Patria este ceea ce nu poţi lăsa, dar nici nu poţi lua cu tine", a spus Herta Müller, adăugând că exilul este o pierdere enormă pentru orice ţară, de­oarece pleacă întotdeauna cei mai sensibili, cei care nu mai pot conti­nua. A precizat că nu mai poate să se întoarcă.

Fiind oarecum în opoziţie faţă de Gabriel Liiceanu, pe unele segmente de discuţie, Herta Müller a sublini că fiecare carte care s-a scris în timpul comunismului era doar un mod de a respira, de a rămâne onest şi nu un fel de rezistenţă: "Era prea puţin şi nu ceva ce ar fi deranjat acest sistem ceauşist, tot mai sinistru". Ea este "încrâncenată", pentru a putea trăi cu trecutul şi cu prezentul său.

Limba mă chinuie, nu mă lasă în pace, dar când scriu mă ajută (...) Fireşte că, atunci când scriu, româna scrie şi ea cu mine, pentru că o am crescută în privire"
Herta Müller

Patria este ceea ce nu poţi lăsa, dar nici nu poţi lua cu tine (...) Prefer «acasă» în loc de «patrie» (...) Dacă te simţi acasă, ajunge"
Herta Müller