x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Creiere bine antrenate

Creiere bine antrenate

de Tudor Octavian    |    05 Oct 2010   •   00:00

Mintea se antrenează, ca şi muşchii. Intuiam că aşa stau lucrurile, însă confirmarea am avut-o târziu şi ea a venit nu de la pedagogi şi specialişti în lucrul de o viaţă cu capul, ci de la o negustoreasă de tablouri din New York care vâna chilipiruri, iar trei, patru zile pe săptămână se antrena - aşa zicea ea - pentru răscolitul anticariatelor şi al târgurilor duminicale.

Ar fi trebuit să mi se vorbească de antrenamentul minţii în şcoală şi la facultate, dar e posibil, ba chiar probabil, ca profesorilor mei cuvântul să li se fi părut cam neintelectual. Învăţatul e altceva decât antrenamentul. Nu se suprapune nici ca scop, nici la cuprindere. Dictonul "Minte sănătoasă în corp sănătos" nu reţine exerciţiul specializat, antrenamentul personalizat. Mulţi mor cu mintea împuţinată prin nefolosire, dar sănătoasă.

Antrenamentul dezvoltă unele acuităţi ce trimit, în percepţia celor care nu ştiu şi nici nu bănuiesc că e vorba de o exersare cu metoda dirijată, cu un câştig bine definit, la magie. Am citit de curând cartea unui prestidigitator englez, cu o emisiune foarte populară la televiziune, în care chestiunea antrenamentului conştientizat şi cu o susţinere ştiinţifică e tratată ca bază a profesiunii.

Eu am memorie vizuală dezvoltată şi antrenată, dar mi-au trebuit ani de chin ca să accept asta. Şi să rezist în facultate în competiţia cu alte tipuri de memorii generaliste. Când spun memorie vizuală, mă refer şi la capacitatea de a desluşi structuri, sisteme alcătuitoare, acolo unde alţii se limitează la informaţii şi impresii. Când lecţiile unor profesori universitari nu se întemeiau pe dezvoltări structurale, fotografiam, pur şi simplu, cu ochii pagina de notiţe, iar la examen citeam imaginar ce-mi reţinuseră ochii minţii. Nu făceam eforturi să şi înţeleg ce spuneau cursurile, pentru că nota se dădea pe acumulări cantitative, nu pentru creativitate şi pătrundere. Mă antrenam, fără să realizez că asta făceam, că mă antrenam, într-un chip foarte personal, privind ori mai bine zis scanând nişte file fără noimă. Iar când îmi preparam fiţuici nu riscam nimic, întrucât erau cu desene şi scheme doar de mine înţelese, nu cu informaţii din manual. O dată chiar am fost prins cu o astfel de geometrie ajutătoare, dar asistentul, care supraveghea teza de sfârşit de an, a ridicat din umeri şi mi-a lăsat-o la vedere, fără să mă sancţioneze: nu era ceva sancţionabil, pe fiţuică nu se găseau cuvinte, ci mâzgălituri.

Recent, un actor din excelenţa teatrului românesc, pe care l-am spionat în spatele unui decor cum vorbea singur cu un partener nevăzut şi relua, corectându-se cu voce tare, nişte unduiri ale corpului pe replică, mi-a explicat, ca şi cum îmi vorbea în registru profesional, pe care ar fi fost să-l cunosc, că se antrena pentru spectacolul de seară.
Joc în piesa asta, a mai zis el, de trei ani. Când sunt pe scenă, cu public în sală, îmi consolidez rolul, exersez. În restul zilei mă antrenez, încerc să obţin mai mult, să fac rolul performant. E o diferenţă!

×
Subiecte în articol: editorial