Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Tot mai multe companii din state capitaliste dezvoltate nu ezită să apeleze la serviciile unei pieţe a muncii lipsite de concurenţă cum e cea a Chinei comuniste. Rezultă mărfuri mai ieftine şi mai slabe calitativ decât cele produse în ţările de origine, dar fabricarea unor bunuri trainice nu mai reprezintă de mult principalul deziderat pe pieţe controlate de oligopoluri. Iar pe baza "dumping"-ului cu forţa de muncă şi a deprecierii voluntare a monedei, care-i propulsează exporturile, statul chinez capitalizează suficient din exploatarea propriului popor pentru a pretinde să devină a doua sau a treia forţă a Fondului Monetar Internaţional în funcţie de drepturile de vot, devansând ţări cu economii de piaţă puternice precum Germania sau Marea Britanie.
Mai mult, preconizata schimbare de forţe în "acţionariatului" FMI, care se spune că face parte dintr-un plan de reformă, are loc în contextul în care "ideologia" Fondului s-a apropiat din ce în ce mai mult de cea chineză. La sfârşitul anului trecut, directorul general al FMI, Dominique Strauss-Kahn, discuta de posibilitatea ca o nouă monedă internaţională să evolueze din drepturile speciale de tragere (DST), unităţile de cont utilizate de FMI, şi să pună capăt dominaţiei dolarului. Iar cu puţin înainte s-a exprimat în favoarea unei noi monede internaţionale guvernatorul băncii centrale a Chinei, Zhou Xiaochuan. Ideea nu este nouă, ci a fost vehiculată în anii '40 de cel care a sugerat introducerea conceptului "bancor" ca etalon şi monedă de rezervă: John Maynard Keynes.
Haideţi să vedem însă ce părere au economiştii liberali despre o astfel de iniţiativă. Murray Newton Rothbard scria în celebra sa carte "Ce le-a făcut Statul banilor noştri?" că etalonul aur clasic se zbate în uitare, iar ţelul ultim al liderilor americani şi mondiali e reprezentat de vechea viziune keynesistă a unui unic etalon discreţionar de hârtie, o nouă unitate monetară emisă de o Bancă Mondială de Rezerve (BMR). Că noua monedă va purta denumirea de "bancor" (oferită de Keynes), de "unita" (propusă de secretarul Trezoreriei SUA din timpul celui de-al doilea război mondial, Harry Dexter White) sau de "phoenix" (sugerată de The Economist) nu are nici o importanţă.
O asemenea monedă internaţională de hârtie, deşi eliberată într-adevăr de crize ale balanţelor de plăţi, de vreme ce BMR poate emite câţi bancori doreşte şi să-i ofere ţării în dificultate, va da frâu liber unei inflaţii mondiale nelimitate, nestăvilită nici de crizele balanţelor de plăţi, nici de deprecierea cursurilor de schimb. BMR va deveni în acel moment determinantul absolut al ofertei de monedă a lumii şi al distribuţiei ei pe naţiuni. BMR ar putea şi chiar va supune lumea la ceea ce consideră ea a fi o inflaţie înţelept controlată. Din păcate însă, nimic nu va mai sta atunci în calea Holocaustului economic de proporţii inimaginabile constituit de inflaţia globală galopantă...
În postfaţa cărţii lui Rothbard, un alt mare economist, Jörg Guido Hülsmann, atrage atenţia că nu este decât o chestiune de timp până când America de Nord şi Europa vor atinge un punct fără întoarcere, situaţie în care se va găsi întreaga economie clădită pe o monedă discreţionară. În acel moment nu va mai fi nimeni care să menţină în viaţă tristul joc al îndatorării şi inflaţiei în alternanţă. Fie economia occidentală va ajunge complet sub domnia statului, cum a fost cazul sub naţional-socialism, fie va fi hiperinflaţie. De acel moment ne mai despart, poate, doar câţiva ani ori câteva decenii. E posibil să fie împins în timp printr-o uniune monetară între dolar şi euro (poate şi yen?). Nimic nu se schimbă însă: la capătul drumului este fie socialismul, fie hiperinflaţia. Numai nişte reforme radicale în direcţia pieţei pot să ne salveze - în termeni rothbardieni: întoarcerea la o monedă-marfă, cum ar fi aurul.
Pentru a fi şi mai expliciţi, întoarcerea la o monedă-marfă implică acceptarea unui adevăr simplu: nu mărfurile se scumpesc, ci banii sunt mai mulţi şi mai ieftini. Odată recunoscut acest adevăr nu mai rămâne decât să fie eliminată sursa de suspiciune, prin legarea banilor de activele în care piaţa are încredere. În urmă cu o sută de ani, cine mergea cu o bancnotă la bancă primea în schimbul ei o valoare indubitabilă - câteva grame de aur. Acum banii atestă un drept de proprietate fluctuant asupra unei cantităţi de bunuri şi servicii. Incertitudinea şi volatilitatea sunt date de faptul că respectiva cantitate de bunuri oscilează după cum inflaţionează băncile centrale masele băneşti.
Citește pe Antena3.ro
