Dan Iordăchescu: "Aş vrea ca ultima suflare să fie o sărutare sau un sunet muzical”

Dan Iordăchescu cântă de 60 de ani pe marile scene ale lumii, fiind cel mai longeviv artist liric pe plan mondial. Singurul român care a cântat în 61 de ţări, 331 de oraşe, în peste 260 de turnee, de la Răsăritul Lumii din Bali, la Apusul Lumii, în Peru.

A cucerit zece recorduri muzicale şi a suferit enorm pentru încă unul: "de dispreţ şi de izolare pentru un artist care a făcut ceva pentru ţara asta". Cel pe care îl admirau cu gura căscată Nixon sau Brejnev, astăzi stă trei ore în faţa uşii ministrului culturii, deşi fusese invitat.

Marţi, pe scena Ateneului,  maestrul Iordăchescu, alături de cele două fiice soprane, va susţine un concert aniversar la care şi-au anunţat prezenţa şi reprezentanţii Guinness Book. După ce le-a făcut pe toate, mai are o singură dorinţă: să-l ia în căsătorie o doamnă celebră, care îi telefonează mereu şi-i spune "iubitule". Un interviu despre amoruri, despre raiul de pe scenă şi iadul din culise, despre ieri şi azi, despre minunile lumii.


Pe mâna stângă poartă un şirag de pietre pictate cu sfinţi, la dreapta un inel cu cap de dragon.

● Jurnalul Naţional: Frumos inel!
● Dan Iordăchescu: E de la o chinezoaică cu care am cântat Traviata. Uite, aici sunt pagode, aici e dragonul care poartă noroc şi îi pedepseşte pe cei răi. Mi-a spus că trebuie purtat mereu, altfel nu îţi reuşesc lucrurile importante. Într-o bună zi era o delegaţie mare la noi la Operă şi aveam de cântat Escamillo din Carmen de Bizet. Mi-am uitat inelul acasă, am vrut să mă duc după el, dar nu mai aveam timp. Eram într-o formă extraordinară, am zis că o să fie delir în sală... Şi m-am împleticit pe scenă, era gata-gata să cad, noroc că m-am ţinut de masă, şi am cântat ca vaaai de lumee!


● De când îl purtaţi?
● Din '57, când am făcut prima călătorie în China. Câţi ani sunt? Sunt 52 de ani de atunci, Dumnezeule. Pe-atunci dumneavostră eraţi în constelaţii, vă gândeaţi unde să aterizaţi, în Magellan, în Calea Lactee... Era mai bine, aici e jalnic, e nebunie curată.


● Aşa sunteţi dvs. superstiţios sau chinezoaica era mai specială?
● Era frumoasă... studiază canto în California. Am revăzut-o, praful s-a ales de ea. Nu sunt un habotnic, dar mi-a spus aşa de frumos... eram în pat amândoi, nu se putea refuza o astfel de ofertă. (râde)


● Aveţi ritualuri, lucruri pe care le faceţi înainte de a urca pe scenă?
● Rugăciunea. Pentru că asta este ceva...Rugăciunea către Dumnezeu, Dominus Deus. Dar numele ăsta noi I l-am dat. Au fost nişte învăţaţi cu barbă lungă care se plimbau acum 10 mii de ani sau mai bine şi trebuia să explice cum a venit omul. Adam şi Eva, dacă au existat, credeţi că s-au numit aşa? Apoi a trebuit să explicăm păcatul.  Şi i-am găsit pe Cain şi pe Abel. Însă planeta nu ar putea exista  fără Dumnezeu, Universul n-ar putea exista altfel. Ce e Universul? Nu puteţi şti, nici eu şi nimeni dintre savanţii ăştia mari. Universul trebuie definit în timp şi spatiu, or asta nu există în Univers... Noi l-am definit aşa, dar cine ştie ce-o fi?
UN SINGUR LUCRU NE POATE SALVA, IUBIREA.
● Credeţi că Dumnezeu a avut un plan cu dvs?
● O, da! Noi oamenii atât cunoaştem, pe noi: oameni buni, oameni răi. Eu, înainte de a pleca, am de gând să fac un partid. Da, da. Partidul Iubirii Oamenilor între Oameni. Prea multă ură, prea multă duşmănie...


● V-aţi împiedicat de răutatea oamenilor?
● Tot timpul. Îmi spunea cineva de la Spitalul Pantelimon, râzând în hohote: "Dragă, am mărit numărul de paturi până trece aniversarea ta, pentru cei bolnavi de ficat sau de inimă. Că atâtea auzim prin oraş: <>". Vedeţi, noi, românii, trăim cu proverbe din astea. Când noi trebuie să fim drepţi şi frumoşi ca nişte sculpturi michelangeleşti, ca David.


● De ce o fi făcut Dumnezeu răutatea?
● Nu Dumnezeu a făcut-o. Şi aici e o contradicţie pe care nu ştim s-o explicăm. Există separat şi bine definit, binele şi răul. Binele e Dumnezeu, răul e diavolul, Dumnezeu e scena, răul e în culise.


● Ce se întâmplă în culise?
● Acolo vin toţi şi spun, cum am povestit: "Da' de ce el, eu nu?!"Ãluia nu i-a dat Dumnezeu atât, lui i-a fixat alt destin. Mergeţi până în colţ aici, întâlniţi 50 de oameni, nici unul ca dumneavoastră, nici dumneavostră ca unul din ei. Sunt oameni pe pământul ăsta care sunt în legătură cu Dumnezeu. Muzica, arta, cultura sunt transcendenţe ale legăturilor noastre cu El. Dumnezeu ne vorbeşte prin muzică, e tare greu să vorbească în limba română, credeţi-mă.


● Şi cu toatea astea, cu toţi oamenii ăştia din culise, din tot Univesul ăsta mare Dumnezeu v-a dat muzica în dar şi va ales pe dvs să fiţi ceea ce scriau ziarele new-yorkeze prin '70: "cel mai mare artist liric al lumii".
● Nu putem fi toţi mari, există o ordine în Univers şi pe planetă. Aici se fac distincţiile. Există oameni dotaţi, mai puţin dotaţi, oameni buni şi proşti care nu ştiu nimic. Cu toate că omul se naşte bun, vine pe lume cu toate calităţile, societatea îl corupe, îl schimbă. Rousseau a spus-o cel mai bine: " L'homme est bon par nature, c'est la société qui le corrompt".


● Mai are are vreun remediu societatea să se întoarcă la felul în care a fost ea creată iniţial, fără răutate, fără oamenii din culise ?
● Vedeţi prea bine, cataclismul se apropie. Într-o bună zi, dacă nu ne vine mintea la cap, atât timp cât noi nu ţinem seama de legile Universului şi de legile noastre, va izbucni inevitabilul. Ştiţi ce ne poate salva? Un singur lucru: Iubirea! D'aia eu iubesc. Iubesc oamenii, iubesc publicul.
M-au învăţat asta oameni buni, oameni adevăraţi cu bucuria în suflet.
Maria Tănase locuia aici. Aţi văzut pe uşa de la intrare scris Paul Constantinescu?! E unul dintre marii compozitori ai lumii. Pianul e al lui. veneam şi repetam în apartamentul ăsta cu el, îmi dedica liedurile lui.
Bucuria de a trăi nu o are fiecare, mulţi au mai mult duşmănia de a trăi. Dacă continuăm aşa, ne vom pierde, ne vom distruge.


● Sunt săraci oamenii fără iubire? Pare că în societatea de astăzi iubirea în toate formele ei nu-şi mai găseşte locul.
● Fără iubire nu ai nimic. Este primul precept: "Iubiţi-vă între voi". Ştiţi de ce nu-şi mai găseşte locul? Pentru că noi o corupem, noi distrugem iubirea. De iubire ai parte atunci când vrei să laşi amintiri minunate şi vrei să-ţi rămână amintiri frumoase. Numai aşa iubirea poate veni. Vedeţi, eu am multe amintiri şi mi-e dor de amintirile mele. Dar ştiţi că de multe ori amintirile dor?!


● Cumplit!
● Da, mi-e dor de amintiri şi amintirile dor. Ãsta e adevărul. Pentru că-mi dau seama că s-au întâmplat într-o lume foarte curioasă. Uitaţi, peretele ăsta e plin de daruri date de femeiuşca asta cu care am un copil în Bali.


AVEA 13 ANI ŞI PICTA
● Bali?
● Insula Bali, răsăritul lumii, la capătul Indoneziei, în Pacific. Luana. Avea 13 ani şi picta. Pe copil îl cheamă Dan Wy, poartă numele meu.


● Luana a rămas însărcinată la 13 ani?
● N-avea nici 13 ani, fără două luni.


● Şi dumneavoastră?
● Eu n-am rămas însărcinat (râde), dar am făcut ce-am putut ca să rămână ea. Am cunoscut-o la un concert. Îi curgeau lacrimile pe obraz. N-avea nici 13 ani şi îi curgeau lacrimile pe obraz. I-am cântat "Gornistul", balada, de Paul Constantinescu. Ta,ra,ta,ta,ta... (n.r- şi maestrul cântă de parcă curg şi zidurile).  Eu plângeam , ea plângea şi după concert a venit să-mi ceară o fotografie. I-am spus că nu am la mine, că le dădusem pe toate, dar am acasă. Mi-a spus în englezeşte, nu ştiu dacă "tu" sau "dumneavoastră": "Can I go with you to your home?". Şi când am ajuns acasă mi-a zis: "aici la 13 ani noi avem copii, suntem la Ecuator". Nu era fecioară...


● Ce v-a plăcut la ea? Şi cum s-a terminat povestea?
● Era foarte frumoasă. Am plecat după o lună şi jumătate în care ne-am văzut în fiecare zi. Aveam atunci aproape 50 de ani. În anul următor am revenit în Bali... Asta e Cristina, la Montreal. (n.r.- răsfoieşte albumul cu fotografii, cele mai multe sunt portrete feminine). Eu iubesc oamenii, iubesc femeia, iubesc frumosul, altfel n-aş putea cânta. Eu sunt urât, dar am carismă, asta le-a atras pe toate.


● Aţi avut multe iubiri..
● Multe, dar neîmplinite, vă rog să mă credeţi. A cincea oară m-am însurat cu o turcoaică care mi-a lăsat numai grozăvii cumplite în amintire, înspăimântătoare. Aveam 58 de ani, ea era cu 40 de mai mai tânără decât mine, e adevărat, era studentă la engleză la Bosfor University. Foaaarte deşteaptă... A fost cea mai lungă căsnicie, până în 2001. A fost rea, cumplit de rea!


● V-a chinuit.
● Păi a vrut să mă omoare. M-a atacat cu cuţitul, am avut şi o operaţie la ochiul drept din cauza asta. Strigam "ajutor!" şi veneau vecinii, că erau avertizaţi.


AM IUBIT MEREU SUPRAFAŢA
● Bănuiesc că pe ea aţi iubit-o cel mai tare...
● Nu. Pe prima soţie am iubit-o cel mai tare. Era cu şase ani mai mare ca mine, singura care a fost mai în vârstă decât mine. Cuchi era profesoara mea de pian la Conservator, Viorica Cojocariu. Cu ea aş fi vrut să rămân... Nu m-a înşelat, eu am înşelat-o de am rupt-o, înspăimântător. Atunci de-abia mă dezvăluisem publicului, începuseră turneele...A fost un om extraordinar de cinstit, de corect.


● Ce avea în plus?
● Cântam...


● De ce au fost neîmplinite toate iubirile astea?
● Daca vă spun vă supăraţi, vă supăraţi pentru că sunt crud. Eu, în permanenţă, am iubit suprafaţa, exteriorul. Nu m-am gândit niciodată la interior, ci doar rareori, şi atunci plecam.


● Nu e o contradicţie cu felul dvs. de a privi lucrurile?
● Ba da. În gândire sunt profund, poate nu sunt în simţire, dar aşa m-a făcut viaţa. Colindul ăsta prin lume... tot timpul am fost în umblet, am văzut toate minunile pe care le-a dăruit Dumnezeu lumii, când la noi era negru, când la noi nu se gândea. Am văzut Angels Falls, în Venezuela, Belem, în Brazilia, Horo Guduru, Etiopia...când la noi inchiziţia ardea pe rug, acolo ei clădeau nişte temple incredibile.


● Compensează gloria iubirile astea pierdute care dor şi acum?
● O, da. Dacă nu aş fi avut-o aş fi fost un om pierdut, un om de nimic.


● Iată că ajungem şi de la lucrul pentru care ne-am întâlnit de fapt. Vi s-a împlinit visul, marţi, o dată cu concertul aniversar, stabiliţi un record.
● Sunt zece exclusivităţi româneşti mondiale, nu unul. Sunt 60 de ani de când am debutat, 262 de turnee în 61 de ţări, 61 de capitale, 87 de metropole şi 331 de oraşe ale lumii, 13 premii pe care nu le-a mai luat nimeni niciodată, şase cetăţenii de onoare, dinastia lirică Iordăchescu...
SĂ SE TERMINE REPEDE, ÎN PAT SAU CÂNTÂND
● Aveţi 60 de ani de activitate lirică neîntreruptă, pe care nu-i are nimeni în lume. Ce mai rămâne de aici înainte? Le-aţi făcut pe toate.
● Să spun adevărul? Vreau să mă ia în căsătorie o doamnă celebră în ţara asta care are 79 de ani, să aibă grijă de vârstnicia mea. Nu mai am curajul să mă aventurez...Ne-am întâlnit în biserică acum câteva luni. Nu găsiţi că e interesant? Şi de-atunci îmi dă mereu telefon şi îmi spune "iubitule".


● Ne vedem la nuntă?
● S-ar putea...(râde).


● Vă imaginaţi la 100 de ani?
● Nu. Vaaai, de ce m-aţi întrebat!? Aş vrea să se termine repede, cu o femeie tânără, frumoasă, în pat, repede. Vă spun drept. Sau cântând. Ultima suflare să fie o sărutare, o îmbrăţişare sau un sunet muzical. Din astea două.


● V-aţi născut dintr-o mamă învăţătoare, cântăreaţă de muzică populară şi un tată profesor de fizică. Când aţi avut revelaţia muzicii, când v-aţi dat seama că destinul dvs este acesta?
● Tata dorea să fiu medic. Avea un bun prieten doctor care m-a pus la o probă de foc, m-a dus la o sală de disecţie la Facultatea de Medicină, am văzut un mort acolo pe masă, erau mirosurile acelea, nici n-am făcut prea mulţi paşi şi am leşinat. Şi doctorul i-a spus tatei: "Nici o şansă să se facă ăsta medic". Şi-atunci tata a zis "Dreptul!". A venit însă de la Teatrul CCS (Consiliul Central al Sindicatelor din Bucureşti) Nicolae Rafael care era şi prim-solist la Operă, dar şi în comitetul de direcţie la teatru. Şi m-a ascultat cântând în sala Filarmonicii. Pasul îl făcusem însă înainte la Mitropolie, luat de şeful corului. Dumnezeu a fost acolo şi m-a miluit de atunci tot timpul. Apoi am debutat la teatrul CCS.


● Aţi copilărit în Moldova...
● La 11 ani am ascultat Traviata la Iaşi cu Ela Urmă şi Ionel Tudoran, veniseră în turneu. Am fost uimit, nu înţelegeam totul, dar înţelegeam deja mult. Tata era un tip extraordinar. Otilia Cazimir, marea scriitoare, era vecina noastră, era tot timpul la noi şi noi la ea. L-am cunoscut acolo pe Sadoveanu şi pe mulţi alţii. Aşa am crescut. I-am cunoscut, de la şase ani, pe Păstrorel şi Ionel Teodoreanu. Numele meu, Dan, vine din "La Medeleni". Ionel Teodoreanu de-abia terminase romanul, iar mama a fost atât de impresionată încât a spus că dacă copilul va fi băiat se va numi Dan, iar dacă va fi fată se va numi Monica, la fel ca personajele.
DEJ M-A LUAT CU EL SÃ CĂNT PENTRU TITO
● Sunt în viaţă momente cheie, banale pentru alţii, dar providenţiale în destinul unui om. Care au fost oamenii providenţiali de care v-aţi ciocnit, cine v-a schimbat viaţa?
● Au fost mai mulţi. În primul rând, maestrul Constantin Stroescu, apoi a fost Petru Ştefănescu Goangă, un mare cântăreţ care a ţinut enorm la mine, era tot bariton cum sunt şi eu, avea aceeaşi voce ca a mea şi îşi dădea seama că sunt pentru el primejdia numărul unu. Apoi, providenţială a fost plecarea la Paris (1958) şi la Salzburg (1956). M-au iubit conducătorii acestei ţări şi îmi pare rău că nu mai e aceeaşi atmosferă acum. Pe mine Ion Gheorghe Maurer, care a fost mult timp prim-ministru, m-a invitat de trei ori la masă la el şi de nenumărate ori la cabinet. Îmi spunea: "Orice e nevoie, pentru lirica românească!" Veneau Richard Nixon, Charles de Gaulle, Brejnev, toţi marii lumii, ajungeau la prânz la aeroport, erau conduşi la locuinţa de protocol şi seara la şapte veneau la Operă şi mă ascultau pe mine, pe Herlea, pe Elena Cernei. Asta era cartea de vizită a României.


● V-aţi simţit mai apreciat pe vremea comuniştilor?
● Incomparabil! Pot să spun un secret? Din partea lui Maurer şi din partea lui Gheorghiu Dej m-am bucurat de respect, de iubire şi de apreciere enormă. Dej m-a luat cu el să cânt pentru Tito, atunci când s-a făcut hidrocentrala de la Dunăre, şi Tito m-a luat în braţe şi i-a spus lui Dej: "Dacă aveţi aşa ceva, voi mergeţi bine de tot pe cultură". Toată generaţia de aur a ţării ăsteia s-a bucurat de atenţie, Nicolae Herlea, cea mai frumoasă voce pe care a dăruit-o România lumii, eu care am cântat nouă genuri muzicale- record mondial... Ne-au trimis să studiem la Roma, la Paris şi aşa am devenit marii cântăreţi ai lumii.


AM FOST PUR ŞI SIMPLU GONIT
● De ce credeţi că a fost răsturnat sistemul ăsta de valori sănătoase care existau atunci?
● Da, sănătoase, aşa erau, nu prefăcute. Existau şi există în pământul românesc. Au reuşit să răstoarne asta prin răutate, prin invidie. Eu spun mereu şi le-am spus şi lor: "La voi, valoarea românească este cunoscută de nevoie, nu de voie! Şi în felul ăsta n-o puteţi preţui!" Eu, care eram invitat înăuntru şi toţi miniştrii erau lăsaţi la o parte. Maurer spunea: "A, a venit maestrul Iordăchescu, lăsaţi-l să intre imediat". Şi acum am fost invitat telefonic de la cabinetul ministrului Paleologu: "Veniţi mâine la ora două". Am fost cu un sfert de oră înainte, am stat pe o bancă, iar marele şef de protocol, vreau să-i spun numele pentru că merită, Alexandru Bălăşescu, şeful de cabinet al ministrului culturii, m-a lăsat două ore şi jumătate pe bancă. Dădea mâna cu toţi şi cu mine nu, ştiind cine sunt. Până când, cineva ruşinat din staful ministrului a venit şi mi-a spus: "Maestre, plecaţi că nu vrea să vă primească". E drept că mi s-a dat cafea de două ori. Am fost pur şi simplu gonit de la Ministerul Culturii! Am primit după aceea un telefon că se doresc două locuri în loja oficială şi le-am trimis...


● V-a durut...
● Enorm! La atâtea recorduri mi-era de-ajuns zece, nu-l voiam  şi pe al unsprezecelea: de dispreţ şi de izolare pentru un artist care a făcut ceva pentru ţara asta.


● Mi-aduc aminte de un lucru răscolitor pe care l-aţi spus acum câţiva ani: "Nu scuipaţi acolo unde Dumnezeu mângâie".
● Mă refeream la aceşti conducători nevrednici care desconsideră valoarea. Eu înţeleg prea puţin din aceste acţiuni ale lor. Ceea ce se întâmplă la noi nu se întâmplă prin alte părţi. Aţi văzut, când a murit Pavarotti au fost peste 300 de mii de oameni acolo, s-au închinat, a fost un pelerinaj în faţa valorii umane. Au fost cei de la Vatican, a fost preşedintele Italiei. Închipuiţi-vă că mor eu. Credeţi că vine preşedintele vreodată la mine? Ha, ha, hai să râdem împreună!


● Vor veni cei care vă iubesc şi în mod sigur sunt foarte mulţi.
● Ei da, poate că e mai important. Dar această delăsare şi această uimitoare neglijenţă spirituală să ştiţi că are consecinţe. Un popor fără cultură e un popor sărac. Totul vine din spirit, nu vine din trup. În orice întreprinzi în viaţa asta, că eşti arhitect, plugar, artist, constructor de nave, totul vine din suflet. Dacă nu ai asta, nimic nu reuşeşti. La noi e lupta asta aprigă împotriva valorii.


● E o lipsă a societăţii ca întreg sau a conducătorilor ei? Unde e problema?
● E o întrebare foarte pertinentă. Problema e că din întreg se nasc conducătorii. Comunismul era rău văzut şi pe bună dreptate, pentru că era o idee greşită. Nu putem fi toţi egali. A fost iniţial o idee greşită a doi evrei bărboşi, Marx şi Engels, care a fost preluată pentru putere de alţi doi ticăloşi, Lenin şi Stalin. Pentru putere, nu pentru binele societăţii, pentru binele lor. Şi de acolo a mers degringolada.


SUNT SCĂRBIT, SUNT OFENSAT, SUNT UIMIT
● Credeţi că a fost poate o trecere prea bruscă la libertate şi oamenii s-au rătăcit în false valori?
● Indiscutabil. Aici este o problemă politică. Mi-e greu mie, ca artist, să etichetez problemele politice, dar ce simt eu este că schimbarea aceasta a fost făcută brusc şi de către oameni care nu trebuia să vină. Aici erau aşteptaţi oamenii de inimă. Sigur că unii au fost foarte bine intenţionaţi. Şi chiar unul dintre ei a iubit enorm artiştii, dându-şi seama că ei au ceva de spus în această confluenţă a artei cu viaţa. Pentru că fără asta nu ar fi existat nici piramidele de la Gizeh, nici Sfinxul, nici Zidul Chinezesc, nici templele dinastiei Ming. Omul a fost, de când era în faşă, înclinat să aprecieze frumosul creat de Dumnezeu şi pe această bază să clădească frumosul omenesc.


● Sunteţi atent la ce se întâmplă în politica românească?
● Da, dar în ultima vreme mai puţin pentru că sunt scârbit, sunt ofensat, sunt uimit în sensul rău al cuvântului. Ştiţi, eu nu admit compromisurile. Mie îmi e foarte drag unul dintre conducătorii unui partid. Îl aveţi acolo pe pian (arată spre o fotografie înrămată): Corneliu Coposu. Eu am fost pnţcd-ist până în clipa în care s-a băgat Securitatea şi a distrus PNCŢD-ul. Cred că dacă ar fi trăit mai mult şi dacă ar fi fost ales, alta era soarta noastră. Lumea a înţeles greşit libertatea. Libertatea nu înseamnă să faci ce vrei, cât şi cum vrei, asta e o eroare fatală. Românul nostru nu era obişnuit nici cu libertatea, nici cu democraţia. Trăise într-un regim aprig, nu întotdeauna nevrednic, însă nevrednic de prea multe ori, şi care a lăsat urme adânci.


● Din ce parte vedeţi venind salvarea? Sunt personaje pe scena politică care ar putea schimba ceva?
● Schimbarea va veni din societatea românească, e un paradox. Nu văd acum niciunul din politicieni în stare de asta, dar vor veni. Ţara asta a dat lumii mulţi oameni mari. Gândiţi-vă la Titulescu, Brătianu, Maniu. Gândiţi-vă că doi regi au creat soarta României, unul a adus independenţa, al doilea a făcut România Mare. Eu sper că din generaţiile astea care vor veni se vor alege oameni buni, dacă nu vor pleca.


● Dar nu au ei nevoie de nişte repere? La ce să se raporteze acum?
● Aici e problema. Care sunt reperele? Nu pot vorbi de asta, aş spune prea multe şi-o să se închidă uşa Ateneului în seara sărbătoririi. Credeţi că trăim altfel decât înainte?
FEMEIA DIN ROMĂNIA M-A SUBJUGAT
● Vi s-a propus de multe ori să rămâneţi în alte ţări, în SUA, Italia, Anglia. Vă pare rău că nu aţi făcut-o?
● Un mare gânditor René Descartes spunea:  "Niciodată nu e bine să regreţi lucrurile pe care nu le mai poţi reface". Acum ce să fac? Să trăiesc în plânsete? S-a dus. Am avut şase propuneri mari, pe lângă alea mititele. Una de la Riccardo Muti, cel mai mare dirijor al lumii. N-am plecat din două motive. Peste tot apăream ca "românul Dan Iordăchescu". Sunt mii de cronici care scriau aşa despre mine. Eu eram român, unde să rămân?!


● Şi al doilea?
● Ai să râzi de mine. N-am găsit nicăieri în lume femeia din România. Femeia din România m-a subjugat. Mi-a dăruit totul, cerându-mi mobilă, case, tablouri, dar au fost enorm de multe care mă luau de mână şi-mi spuneau: "Urâtule, pentru mine eşti totul în viaţa asta". Ori asta nu mi s-a spus nicăieri în străinătate.


● Sunt mai profunde româncele în iubire?
● Da. Atunci când nu sunt mânuite de interes, când nu sunt intervenţii care să le răscolească în partea cealaltă. Femeile românce sunt frumoase şi de cele mai multe ori bine călăuzite sufleteşte. Eu n-am umblat la asta, că poate găseam femeia vieţii mele. Am văzut frumosul şi frumosul mi-a fost de-ajuns. O dată am plecat de acasă la Operă şi m-am uitat spre balconul apartamentului. Ea era la balcon şi îi făcea unuia semn că am plecat, să vină repede sus. Era un văr de-al meu, mare sportiv, cu un corp desăvârşit. Eu începusem să am burtă...


● Apropo de trădări, aţi fost fidel României şi România v-a trădat.
● Trădarea supremă a fost acum, când am fost alungat din cabinetul ministrului culturii, înainte de aniversarea mea, pe care o dăruiesc poporului român. Nu mă dusesem acolo să cer bani, ci mai mult un sprijin de faţadă.


EU, OMUL LUMII, SUNT ACUM "PÂRĂT"!
● Îmi aduc aminte că una aniversările trecute o petreceaţi în stradă "pentru a reclama dreptul la viaţă". Cum este posibil să se întâmple aşa ceva unuia despre care ziarele americane scriau încă din 1975: "Nu există nici un dubiu, el este cel mai mare bariton al lumii". Era o problemă legată de casa în care locuiţi. Ce s-a întâmplat?
● Îmi ghiciţi gândurile. E o întrebare esenţială. E cumplit şi tot în ţara românească se petrece, un lucru unic pe mapamond. Şi vă vorbeşte unul care a fost în satele negrilor din Senegal, unul care a cântat la Dakar, unul care a cântat în Africa şi a fost şi printre săracii de acolo. Acest apartament a fost al marelui Paul Constantinescu şi apoi, din '92, al lui Dan Iordăchescu care a făcut tot ce putea face mai bun şi mai frumos pentru ţara lui. Există unul care nu a făcut nimic pentru România, îl cheamă Anton. I se spunea Anton- Beton. Căra betonul la hidrocentrale. S-a căsătorit cu una care zice că este strănepoata celui care a clădit această casă, în 1942. Acest om a căpătat deodată o figură de pasăre răpitoare. Omul acesta înspăimântător vrea să-i arunce pe drumuri pe toţi de-aici, 106 oameni, să-i arunce pe trotuar. Şi toţi am clădit câte ceva bun pentru România. Unul a plecat deja, bolnav de Alzheimer. A fost dat afară împreună cu mobila, pe trotuar. Jumătate i-au furat-o ţiganii. Un om care a fost profesor universitar. M-auziţi bine?! Profesor universitar! Voi pleca şi eu. Norocul meu e că am două locuinţe. Cealaltă e cavoul de la Bellu, aleea 31. Pe uşa aceea voi pleca cu picioarele înainte. Eu am fost un exemplu în ţara asta în privinţa culturii, în privinţa iubirii de oameni. Eu nu plec nicăieri. Am venit atunci când nu trebuia să vin, acum nu mai am nici un gând să plec.


● Juridic, în ce stadiu este situaţia?
● Este un dosar la tribunal... Sunt PĂRĂT! Eu, eu, omul lumii! Eu cetăţeanul universului românesc şi al lumii. Eu sunt acum PĂRĂT! şi trebuie să părăsesc locuinţa asta. Nu există aşa ceva în Jawa, în Senegal, la chinezi, la unguri. Există în România pentru că în România se iau bani pentru asta. Avocaţii şi judecătorii sunt cei mai înstăriţi. Se dau sume enorme de bani!


● Aţi întors de nenumărate ori celălalt obraz când trebuia să răspundeţi cu un dos de palmă.
● Da... N-am putut. Femeile m-au bătut pe mine, eu pe ele niciodată (râde).


● Aici nu-i vorba de femei.
● Nu, dar n-am putut niciodată să dau în alţii.


● Şi i-aţi bucurat pe toţi cu muzica. Vi s-a întâmplat însă vreodată ca şi muzica să vă nefericească? V-a adus vreodată dureri?
● Da, s-a întâmplat o dată. Când doi din public, la un "trubadur" care mi-a ieşit excepţional la Opera de Stat din Viena, m-au huiduit. Sala întreagă mă aplauda... Erau puşi de un coleg de-al meu de-aici, care i-a plătit să facă asta acolo, în sală. Am suferit enorm până am aflat. Mă întrebam ce am făcut de nu le-a plăcut...


● Există o poveste, la un concert a venit pe scenă chiar Cella Delavrancea, cu un buchet de flori pentru dvs. "În acel moment, Dan Iordachescu a cazut în genunchi şi i-a sărutat mâinile". E o poveste fascinantă.
● Da, Cella Delavrancea, astrul pianisticii româneşti. Împlinise 100 de ani cu câteva zile înainte. A venit la un concert al meu aniversar, făceam 40 de ani de la debut. A urcat pe scenă cu un buchet de flori, când am văzut-o am înmărmurit. Cella Delavrancea! Mi-au dat lacrimile şi am căzut în genunchi. Plângeam în hohote şi îi sărutam mâinile...A fost un moment unic în peisajul liric românesc. Toată sala era în picioare, ovaţionând. O iubeam.
ACUM E SÃLBÃTICIE CUMPLITÃ
Tagore, înţeleptul Indiei, spunea că "dacă nu ai muzica în suflet, degeaba o cauţi în fluier"
Superb! Muzica trebuie să fie în suflet, dar acolo e pusă doar de Dumnezeu. N-are cum fi făurită, cu sufletul te naşti, sufletul pleacă şi apoi revine. Eu cred în metempsihoză, în reîncarnare. Sunt convins că am mai trăit vieţi pe pământul ăsta şi una sigur am trăit-o în insula Bali. Alta am trăit-o la Paris. Când am ajuns acolo pentru prima oară aveam 27 de ani, i-am cunoscut pe Cioran, pe Brâncuşi... Am coborât în gară, nu aveam bani prea mulţi şi, în faţa mea, mare şi impozant, era La tour Eiffel, L'Arc de Triomphe ... Şi-am zis: "dar eu cunosc toate astea", şi nu le cunoşteam din cărţi. Am luat un taxi şi pe drum m-am trezit spunând taximetristului pe ce bulevarde mergeam...


● Cum percepeţi muzica asta modernă, "hip- hop-ul", "new age", "chillout"...
● Eu am cântat de la muzica preclasică, de la Guillaume de Machaut, sec. XIII, până la muzica contemporană a secolului XX. Pe un parcurs de şapte secole de muzică, am cântat totul. Dar ăştia au avut har, au avut talentul fantastic trimis de Dumnezeu. Ce se cântă acum este necrezut de vulgar în cuvinte. Mie îmi place mai mult ca orice în lumea asta femeia goală, când e frumoasă, dar nu s-o văd pe ecran. E un act de intimidate. E un act de care mă apropii nu numai cerebral, ci sufleteşte. Ce e acum e sălbăticie cumplită, nebunie. Nu-mi place. Mie îmi plac căldura, bucuria intimităţii.