"Sunt prea bătrân să plec din România"

Cum se va descurca Piersic jr dacă Boc îl va face să dispară ca artist

● Jurnalul Naţional: Unii te consideră dificil. Cât contează pentru tine gura lumii?
● Florin Piersic jr: Contează. Trebuie să exist şi să funcţionez în meseria asta. Nu vreau să proiectez o imagine de om dificil. Unii oameni mă văd aşa pentru că nu respect anumite coduri. Mă refer la îmbrăcăminte şi la alte amănunte de-astea. Dar ştiu să respect un contract, atâta vreme cât l-am semnat. Iar gura lumii e o capcană în care evit să cad. Am prieteni care-mi trimit uneori linkuri de pe internet. "Uite, băi, tu ai declarat asta şi fii atent ce comentarii cretine au apărut." Nu le citesc. În general, cei care scriu pe internet judecă doar faţada. Am spus uneori lucruri care i-au deranjat pe oameni, mai ales atunci când ele au fost intenţionat rupte din context de jurnalişti. Sunt conştient că marea majoritate a publicului n-are idee ce roluri am făcut sau în ce spectacole sau filme am jucat. Apar prea rar la televizor. Şi televiziunea e singura entitate capabilă să te impună în ochii marelui public, fie că ai ceva de spus sau nu. Din punctul ăsta de vedere, perioada cea mai bună a fost aia în care se difuza serialul "La urgenţă". Oamenii în vârstă mă salutau pe stradă, credeau că-s medic, aşa că aveam, automat, respectul lor. Devenise chiar îngrijorător, la un moment dat o bătrânică m-a oprit pe stradă şi m-a întrebat ce părere am de nu ştiu ce medicament. Acum exist doar în teritorii restrânse, dar în nici un caz neglijabile.          


● Spui despre tine că eşti un om cu prea puţin tupeu. Am auzit părinţi spunându-le copiilor: "Mamă, dacă n-ai tupeu în ziua de azi, nu faci nimic în viaţă". Ce înseamnă un actor cu tupeu, în ziua de azi?
● "Tupeu" e un cuvânt urât. Sună aiurea. Dar de fapt e singurul cuvânt care adună în două silabe tot ce-i trebuie unui mercenar. În ce mă priveşte, lucrurile s-au cristalizat într-un mod simplu: dau înapoi exact ce primesc. Iniţial, nu cer decât puţină normalitate. Aşa că nu-i greu. Am să-ţi vorbesc frumos. Dacă şi tu o să-mi vorbeşti frumos, eu o să continuu să-ţi vorbesc frumos. Şi putem să rămânem în relaţii bune chiar dacă ne dăm seama că nu putem colabora. Nu-i nici o tragedie. Sau că tu asculţi manele şi eu ascult Great Lake Swimmers. Mă rog, sper că nu-i cazul tău.


● Nu-i cazul meu. Cine-s ăştia? Great Lake...
● ... Swimmers. Sunt nişte băieţi care fac viaţa mai frumoasă. Au scos deja trei albume. Cam unul la doi ani, nu se grăbesc. Revin la tupeu. Tupeu înseamnă să ai curajul să recunoşti că nu există nici o posibilitate să legi o comunicare reală cu X sau cu Y. Că nu vei putea lucra cu X sau cu Y. Şi să le spui şi lor asta. Franc. În felul ăsta îi respecţi şi pe ei, pentru că nu-i faci să-şi piardă vremea. Şi obţii timp şi energie pentru alte lucruri. Cum ar fi, de pildă, să stai şi să asculţi Great Lake Swimmers.  


● Ai spus că ai prea puţină încredere în oameni deşi, ca actor, te adresezi lor. De unde vine neîncrederea asta?
● Din experienţa de viaţă. Am încredere în oameni, dar încrederea asta se câştigă în timp. Am primit prea multe palme ca să mai întorc şi celălalt obraz. Iar asta nu înseamnă că dau eu primul. Sunt doar în gardă, atât. Şi mi se pare o atitudine firească în vremurile pe care le trăim. Am încredere în spectatorul de teatru, după ce au trecut cinci minute şi simt că suntem pe aceeaşi lungime de undă. Avem un contract, pentru două ore. Avem o înţelegere. Iar înţelegerea asta spune că trebuie să avem încredere unul în altul. Ca să ne bucurăm împreună de seara aia. Neîncrederea apare în alte cazuri, mai concrete. Mai pământene. Atunci când contractul nu mai e o metaforă, ci un document oficial. Atunci când vezi că ai fost furat cu acte-n regulă, pe faţă. Şi când lucrurile astea se-adună şi se repetă, ajungi să fii mai prudent şi să-i ocoleşti pe unii oameni.


● "Opere cumplite, volumul unu" a fost o carte apreciată, prima pe care ai scris-o. Cum s-a vândut, care a fost feedback-ul?
● N-a fost un best-seller, dar nici nu mă aşteptam. A trecut un an de la lansare. Şi cred că pe parcursul acestui an s-a vândut aproape tot tirajul. Probabil că cea mai bună promovare a fost cea "din gură-n gură". N-o să fiu ipocrit, eram convins că or să existe reacţii împotrivă, mai ales din partea unor persoane care nici n-au atins cartea, şi ele au existat. Satisfacţia e că încă mă întâlnesc cu oameni care-mi spun că le-a plăcut povestea aia sau ailaltă. Sau toate. Feedback-ul continuă să existe. Şi o să mai dureze. Pentru că vor exista oameni care or să descopere cartea mea de-abia peste nu ştiu câţi ani. Prin cuferele unor prieteni. Şi or să zică: "Dă, bă, şi mie să citesc ce-a aberat ăsta". Din curiozitate. Şi după aia, cine ştie, poate că o să le placă. Poate că o să devină dependenţi de o anumită poveste. Eu ştiu cazuri. Şi înţeleg şi de ce, există câteva poveşti care sunt concepute în felul ăsta, chiar am vrut ca ele să aibă efect de drog asupra cititorului, chiar am vrut să existe oameni care să se-ntoarcă periodic la unele pagini din carte. Şi chiar se-ntâmplă. Concluzia mea e că o carte trăieşte ceva mai mult decât un spectacol de teatru.


● S-au strâns între timp lucruri, întâmplări, poveşti pentru o a doua?
● Volumul doi nu va exista, chiar dacă tentaţia e mare. Poate că o să apară "Opere îngrozitoare, volumul unu" (râde). Deocamdată s-a strâns ceva material inofensiv şi inutilizabil. S-au adunat câteva încercări. Dar toate lucrurile astea trebuiesc revăzute cu mare grijă înainte ca eu să am îndrăzneala să merg din nou la o editură. Şi la ora asta sunt prea împrăştiat ca să mă înham la o asemenea muncă. Singurul contact cu cititorii e pastila din 24FUN, care apare şi pe site-ul lor, o dată la două săptămâni. Sunt câţiva oameni care mă citesc constant, am eu semnalele mele. Nu ştiu dacă sunt treizeci sau două sute. Sau o mie. Şi nici n-are importanţă câţi sunt. Îmi place complicitatea asta cu ei. Simţim la fel. Majoritatea poveştilor sunt destul de amuzante cât să zâmbeşti, uneori amar. Uite, dacă te uiţi pe site, o să găseşti printre poveştile din urmă una care se cheamă "Carte de colorat". Cam ăla sunt eu de fapt. Dar nu-mi pot permite luxul de a avea prea multă substanţă, într-un ghid de cultură urbană. Ar fi o dovadă de snobism. Aşa că majoritatea poveştilor sunt uşor de ingurgitat. Singura regulă pe care încerc să o respect e să fac în aşa fel încât orice poveste să fie valabilă şi peste câţiva ani, să nu se refere strict la momentul pe care-l trăim. Nu vreau să fiu o prelungire searbădă a ştirilor de la televizor, nu sunt un jurnalist care capturează momentul de faţă. Hai că am lungit-o prea tare. Care era întrebarea? Dacă scriu. Da, scriu. Cam asta fac cel mai bine în clipa de faţă. Sau, pardon, încerc să fac.


● Te-ai întors dintr-un turneu cu teatrul Metropolis în Canada, cu piesa "Zaruri şi cărţi". Cum v-a primit lumea acolo?
● Am avut două spectacole. Primul, cel de la Montreal, a fost chiar bun. Adică a fost o seară pe care n-am s-o uit niciodată. Sala era arhiplină. 350 de locuri. Şi publicul a fost incredibil, reacţionau până şi la cele mai mici subtilităţi. A fost una dintre serile alea în care te bucuri că ţi-ai ales meseria asta. Iar la Toronto a fost binişor. Problema e că am picat exact când a început campionatul de fotbal. Într-o sală de 500 de locuri erau cam 300 de spectatori. Dar a fost ok. Iar după spectacol, am făcut şi o proiecţie cu "Eminescu versus Eminem". La Toronto am avut şi o surpriză, când am ieşit din teatru. Afară, mă aştepta fata cu care mă plimbam de mână în liceu. Îţi dai seama că am rămas blocat.


● Că am pomenit de românii din diaspora, dacă ar fi s-o faci, de ce-ai pleca din România?
● Nu-i cazul. Sunt prea bătrân. Am prea multe străzi care-s doar ale mele în Bucureştiul ăsta prăfuit. Uneori mă mai plimb noaptea prin nişte locuri în care mi s-au întâmplat nişte lucruri, locuri unde am vorbit prima oară cu nişte oameni care au devenit importanţi în viaţa mea. Ştiu că vorbesc ca un moşneag, dar ăsta e adevărul. E chestie de chimie. Îmi place să călătoresc, dar o să mă-ntorc mereu aici. Românii din diaspora sunt disperaţi să audă poveşti de-acasă. Şi doar dacă stai acolo câteva luni începi să-nţelegi de ce. Când te-ntorci, invariabil eşti dezamăgit, începând cu rechinii care te-aşteaptă la aeroport ca să te ducă  cu taxiul acasă şi să te jefuiască. Dar sunt aici oameni pe care de-abia aştepţi să-i vezi şi locuri pe care nu ţi le mai poţi imagina fără tine în ele. Îmi cer scuze că te implic forţat în felul meu de a vedea lucrurile, m-a luat valul. Uite, ceva proaspăt, că tot am trecut oceanul de curând. În Montreal, am stat la nişte oameni tineri foarte mişto, care de-abia îşi cumpăraseră un apartament şi îl renovaseră cu gust. Semăna cu ei. Cartierul era exact genul de loc în care ai vrea să-ţi creşti copilul. Numai pomi, linişte, veveriţe prin copaci, totul era perfect. Iar în prima dimineaţă m-au trezit zgomotele din tot blocul. Cineva făcea pipi în dreapta, un copil fugea pe deasupra capului meu, un televizor urla în stânga. Se-auzea totul prin pereţi. Zic: "Ce-i asta?". Mi-au explicat că toate blocurile şi toate casele sunt din lemn. Doar structura e din beton, planşeele şi pereţii sunt făcute din lemn. Şi pun extinctoare peste tot. Cum aprinzi o ţigară, sună alarma şi vin pompierii. Şi i-am întrebat: "Cum puteţi trăi în balamucul ăsta?". Iar răspunsul lor a fost simplu: "Te obişnuieşti". Aşa că n-o să găseşti nicăieri locul perfect, decât dacă faci un milion de dolari şi-ţi iei casă în pădure şi-ţi pui gărzi de corp în toate punctele cardinale. Şi dacă reuşeşti să faci asta, o să te simţi singur şi trist.


● Cum simţi pe propria-ţi piele criza asta nenorocită?
● Prin faptul că s-au împuţinat ofertele. În general, le amintesc oamenilor că sunt disponibil pentru orice proiect. O s-o fac şi acum, nu mi-e ruşine. Dacă e vreun lucru de care să-mi fie ruşine, e faptul că încă nu am un agent care să se ocupe cu adevărat de mine, acum, când pot face nişte lucruri importante ca actor. Poate mă aude cineva şi vrea să facă nişte bani pe spatele meu, eu sunt deschis la orice propunere. Pe YouTube găseşti şi un demo reel de 8 minute, din care se poate vedea că funcţionez în mai multe limbi şi în mai multe ipostaze. Dacă te bate gândul să renunţi la jurnalism, fă-te agentul meu.


● O să mă gândesc la asta! Spune-mi acum, cel mai apropiat proiect în lucru ţine de teatru sau de film? Sau aştepţi vremuri mai bune?
● Nu prea vorbesc despre lucrurile care nu s-au concretizat încă. Atunci când o să am o certitudine, fii sigură că o să te caut eu pe tine, pentru că o să am nevoie de promovare. Deocamdată, o să încerc să reiau în toamnă spectacolul "Opposites attract", la teatrul Metropolis. Mai departe scrie-n carte. Şi ce scrie-n carte ştie doar Bărbosul. Cu B mare.


● De când s-a anunţat o nouă impozitare pentru drepturile de autor, mulţi dintre prietenii mei ziarişti se gândesc serios să se reprofileze. Unii chiar au făcut-o. Tu ce-ai fi în stare să faci, în afară de actorie, dacă se va ajunge de netrăit din meseria asta?
● Bună întrebare. În primul rând, m-am gândit să fac puţină matematică. Adică: dacă eu joc într-un spectacol şi primesc suma X, din care primul-ministru îmi reţine suma Y, înseamnă că eu trebuie să-l adun pe X cu Y şi să obţin suma Z. Şi să cer suma Z, de la bun început. Şi dacă oamenii or să spună că-s nebun şi o să refuze să-mi plătească suma Z, atunci o să învăţ să fac şi alte lucruri. Am o carte pe care demult mi-am propus s-o citesc. Se cheamă "Cum să supravieţuieşti în sălbăticie". Nu glumesc, de vreun an jumate tot zic că o s-o studiez cu atenţie şi nu mă ţin de cuvânt. Totul a plecat de la ideea de a-mi face o casă de lemn, undeva în pustietate, eu singur. Adică s-o fac cu mâna mea. O tâmpenie, evident. Probabil că n-o să reuşesc niciodată. Dar vreau să învăţ să lucrez lemnul. Am fost deja în atelierul unui prieten şi l-am asistat de câteva ori. E foarte mişto senzaţia pe care o ai atunci când te aşezi pe un scaun pe care l-ai făcut chiar tu. Aşa că dacă primul-ministru se va dovedi magician şi mă va face să dispar ca actor sau regizor, o să învăţ să fac mobilă ieftină pentru oamenii fără pretenţii. Sau să lucrez la un atelier în care se asamblează biciclete. Sau la o pompă de benzină, să mănânc bomboane. Hai că nu mă pot abţine să spun tâmpenii. Mai întreabă-mă şi altceva, altfel o iau razna.


● Ce ar însemna pentru un actor de calibrul tău să se prostitueze?
● Da. Deci nu vrei să ne-ndepărtăm de subiect. Bun. Stai să mă gândesc... Să prezint Superbingo. Sau cum se cheamă chestia aia. Dar m-ar da ăia afară după o singură emisiune, nu-s bun la aşa ceva.


● Ai responsabilitatea creşterii unui copil. Ce ai fi dispus să faci ca să câştigi un ban pentru copilul tău?
● Cam orice. Pe bune. Dacă aş fi în situaţia în care să nu-i pot asigura un trai decent, aş învăţa să fiu amuzant şi chiar aş prezenta emisiunea aia. Măcar un timp, până m-ar da ăia afară.


● Cum eşti ca tată? Cum e să fii tată de fată? Ţi-o imaginezi pe fiica ta sărutându-se, peste câţiva ani, cu un băiat?
● Sunt cel mai bun tată din lume. Chiar cred că sunt. Serios. Şi o să-mi iau permis de port-armă, curând.


● Care e cel mai mişto lucru pe care-l faci împreună cu fiica ta?
● Vorbim maghiară. Nu ştiu maghiară, dar inventez. Şi ea la fel. Facem concurs care vorbeşte mai mult în maghiară. Ştii cum e, ciocoloş mocoloş... Ne jucăm.


● Ce greşeală n-ai face niciodată faţă de fetiţa ta?
● N-aş dispărea cu lunile sau cu anii. Mă rog, taică-meu are circumstanţe atenuante, unui geniu i se poate ierta orice. Eu sunt doar un muritor de rând.


● Ce nebunie ai făcut din amor?
● Cum sună asta, "din amor"... Nu mai ştiu. Am făcut câteva nebunii. Uite, e una în carte. În "Opere cumplite". E deghizată în poveste. Adică pare o ficţiune, la fel ca majoritatea celorlalte, dar de fapt e o pagină dintr-un jurnal cu o singură pagină. Acuma te rog eu, nu mă pune să-ţi spun ce titlu are, asta n-am să fac. Cititorii inteligenţi se prind singuri. Aia a fost o nebunie frumoasă.


● Cum se manifestă la tine îndrăgosteala?
● Îmi face ceva la direcţie. Era să zic cuvântul ăla românesc dar m-am abţinut.


● Te crispează tot ceea ce e artificial. Florile de plastic, tapetul cu cărămizi. Chiar şi o superbă femeie cu silicoane care-ţi spune că te iubeşte?
● Chiar şi o superbă femeie cu ţâţe de plastic care-mi spune că mă iubeşte. Dar nu-i cazul. Dacă o s-apară o să-ţi dau un telefon să-ţi spun că ai avut premoniţii.


● Ce te scoate din pepeni?
● Ştii, există o întrebare care apare foarte des la oamenii pe care-i întâlnesc prima oară. Trece o jumătate de oră şi persoana aia îmi spune: "Tu eşti tot timpul aşa calm?". Sau: "Auzi, da' tu cum faci când te enervezi? Că eu nu reuşesc să-mi imaginez". Iar răspunsul meu e invariabil acelaşi: "Nu vrei să vezi asta".


● Şi în trafic, eşti coleric sau calm? Te-aş putea auzi înjurând un bou din trafic?
● Da, s-a-ntâmplat. Ultima oară mi-a dat unul cu farurile de-a făcut scurtă la mână. Fiindcă eu mergeam prea încet ca să nu rup maşina în gropi. Eram cu o rablă care de-abia-şi mai ducea zilele. Şi când am ajuns la semafor, omul şi-a tras maşina lângă mine şi-a coborât geamul ca să mă-njure româneşte. Şi eu nu eram într-o stare prea bună. Era seară, era târziu, eram obosit. Dar am stat calm şi m-am uitat la el. M-am gândit că în mod sigur are o viaţă mai naşpa decât a mea. Şi atunci i-am zâmbit. S-a enervat şi mai rău când am făcut asta. A-nceput să dea cu pumnii în volan. Ţin minte, pentru că m-am gândit după aia că ar fi fost mai bine dacă-l înjuram. Se răcorea omul şi dormea liniştit. Oricum o dai, tot prost pică, vorba unui scriitor pe care-l ştiu eu.


● Ce maşină conduci?
● Acum, un Nissan Qashqai. La început am crezut că-i prea mare, dar e tocmai bună pentru oraşul ăsta. Pare mare, dar se strecoară. Şi rezistă la toate capcanele Bucureştiului.


● Unii actori îşi repetă rolurile la volan. Şi tu?
● Şi eu. Uneori am un CD cu rolul înregistrat. Şi repet ca papagalul ce zice ăla de pe CD. Încerc să câştig timp.


● Ai jucat vreodată alături de părinţii tăi?
● Teoretic da, pentru că s-a-ntâmplat să existăm în acelaşi proiect. Practic, niciodată, pentru că nu ne-am confruntat faţă-n faţă pe o scenă sau pe un platou de filmare.


● Ai vrea s-o faci?
● Nu ştiu. Da, e tentant. Ar trebui să fie un text beton. Un regizor beton. Cam totul ar trebui să fie beton, altfel am risca să ne rupem gâtul în familie.


● Ai vrea să-i spui ceva tatălui tău, ceva ce nu i-ai spus niciodată?
● Da. "Nu sunt fiul tău!" (râde) Asta ar fi o continuare la spotul TIFF cu parodia după "Războiul stelelor".


● Dar mamei tale?
● Cu mama mă-nţeleg din tăceri.