Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Oare când au încetat copilăria şi adolescenţa să fie acel tărâm al inocenţei, vieţii fericite, ocrotite şi lipsite de griji? Este de vină presiunea pusă pe tineri de către părinţi, şcoală şi societatea din ce în ce mai competitivă?
În ce măsură cauzele şi mecanismele depresiei la adolescenţi sunt similare cu cele ale adultului? În condiţiile în care studiile de evaluare a tratamentului sunt făcute în majoritatea cazurilor pe adulţi, câte dintre medicamentele respective pot fi utilizate şi în terapia adolescenţilor?
Fireşte, tristeţea este un sentiment normal. Evenimente nefericite sau stresante, cum sunt pierderea unei rude sau destrămarea unei relaţii, eşecul la un examen produc tristeţe. Depresia însă reprezintă o stare de tristeţe, deznădejde care persistă un timp mai lung (peste două săptămâni), se asociază cu alte simptome specifice şi ajunge să interfereze cu viaţa de zi cu zi, cu existenţa normală, funcţională (familială, socială, şcolară) a adolescentului, afectând gândirea, emoţiile, comportamentul.
Aproape necunoscută în urmă cu 30 de ani la copii, (necunoscută sau nerecunoscută ca atare - asta ridică unele interpretări), rata depresiei a crescut dramatic în rândul adolescenţilor şi chiar al copiilor. Astfel, se consideră că, în prezent, 5% dintre adolescenţi şi 2% dintre copii suferă de depresie, iar 10-15% prezintă simptome de depresie la un moment dat. Şi acestea sunt numai datele oficiale. Dar probabil numărul cazurilor nediagnosticate şi netratate este mult mai mare.
LIPSA DE COMUNICARE
La adolescent, simptomele nu concordă în totalitate cu cele prezente la adult, căci adolescenţii trăiesc mai intens emoţiile. Adolescenţa este, oricum, o perioadă dificilă, de transformări biologice, hormonale, psihologice. Toţi cei care ajung la acest prag tind să se considere neînţeleşi, nefericiţi şi nesiguri. În plus, adolescentul nu comunică întotdeauna bine cu părinţii şi are greutăţi în a-şi aprecia şi relata trăirile şi sentimentele. El nu îşi poate evalua, compara, înţelege bine starea, se consideră slab sau damnat, se retrage în sine şi, astfel, starea sa se poate agrava.
Pe lângă cortegiul simptomelor medicale şi problemelor şcolare sau sociale, apare spectrul celei mai teribile complicaţii a depresiei şi anume suicidul. Într-adevăr, este un risc ce nu poate fi minimalizat şi statisticile în acest sens sunt terifiante. Aproximativ 90% dintre sinuciderile adolescenţilor au drept cauză depresia. Anual, în SUA se înregistrează 5.000 de sinucideri în rândul tinerilor între 14 şi 24 de ani şi aproape 500.000 de tentative de acest fel. În anul 2000, sinuciderea a fost a patra cauză de moarte la copiii între 10 şi 14 ani şi a treia în rândul celor cu vârste între 15 şi 24 de ani. Existenţa unei tentative în antecedente ridică riscul de sinucidere. Ca şi la adulţi, şi în rândul copiilor se înregistrează mai multe tentative de sinucidere la fete, dar o rată mai mare de sinucideri finalizate în rândul băieţilor. La fete, depresia creşte de 12 ori riscul suicidar şi existenţa unei alte tentative de trei ori. La băieţi, existenţa unei tentative creşte riscul de sinucidere de 30 de ori.
FACTORI BIOLOGICI, PSIHOLOGICI, GENETICI
În cazul depresiei, cauzele nu sunt complet elucidate, nici pentru adulţi, nici pentru copii, fiind vorba despre un complex de factori biologici, psihologici şi genetici. Se incriminează diferenţe biologice ale creierului, dezechilibre la nivelul neurotransmiţătorilor (substanţe care conduc impulsul, informaţia între celulele nervoase), tulburări hormonale.
Unele evenimente ca moartea sau pierderea unei fiinţe iubite, probleme familiale, presiuni constante pentru obţinerea performanţelor şcolare, stresul, traumele, abuzurile (fizice, psihice, sexuale) derulate în prezent sau în trecut sau asistarea la violenţe, hărţuirea din partea colegilor de şcoală sau părinţi severi pot contribui la instalarea depresiei.
Factorii de risc sunt: sexul feminin, existenţa de cazuri de depresie în familie (părinţi, bunici, alte rude apropiate), de alcoolism sau alte boli psihice. De asemenea, depresia apare mai frecvent la copiii care suferă de boli cronice (de exemplu, astm bronşic sau diabet zaharat, diferite afecţiuni hormonale), de tulburări de atenţie (de exemplu, ADHD), de învăţare sau tulburări anxioase.
INSOMNIE, DROGURI...
Uneori, aşa-zişii copii "problemă" la şcoală sau acasă nu sunt, de fapt, copii agresivi sau neastâmpăraţi, ci pot fi uneori copii deprimaţi. Pentră că episoadele de tristeţe alternează cu cele de furie, cei din jur nu îşi dau seama de natura tulburării lor. Deseori, apar şi manifestări fizice fără o cauză aparentă: cefalee, dureri abdominale sau de spate, greaţă sau vărsături, tulburări menstruale, stări de agitaţie (copilul nu poate sta liniştit, se mişcă permanent, îşi strânge sau răsuceşte mâinile etc.).
Apar tulburări de apetit (anorexie sau foame exagerată), care duc la modificări semnificative de greutate. Somnul este tulburat, copilul fie nu doarme toată noaptea, fie doarme prea mult, este somnolent în timpul zilei şi se mobilizează greu dimineaţa (până la a refuza orice fel de activitate). Uneori, îşi pun în mod nejustificat viaţa în pericol, conduc imprudent, se mutilează (de exemplu se taie), adoptă obiceiuri nefaste (fumat, consum de alcool şi droguri, promiscuitate sexuală).
ROLUL PĂRINŢILOR
Simptomele de depresie nu sunt întotdeauna fizic evidente, cuantificabile, clare. Ele depind de vârsta, caracterul, personalitatea copilului. Rolul părintelui este foarte important în acest caz. Nimeni nu vă poate cunoaşte copilul aşa cum îl cunoaşteţi dumneavoastră. Orice schimbare de comportament sau dispoziţie, mai ales dacă persistă peste două săptămâni, trebuie să reprezinte un semnal de alarmă. Staţi de vorbă cu copilul, discutaţi despre trăirile şi problemele lui, nu minimalizaţi evenimentele din viaţa lui (de cele mai multe ori întâmplări simple capătă accente dramatice pentru un adolescent) şi nu îl ridiculizaţi.
Orice stare de tristeţe, apatie, oboseală, iritabilitate, plâns, manifestată în cea mai mare parte a zilei, timp de peste două săptămâni, absenţe ori scăderea performanţelor şcolare, izolarea socială, neglijenţa fizică trebuie să vă ridice semne de întrebare şi nu trebuie să ezitaţi să cereţi ajutor medical. Mai mult, solicitaţi ajutor de urgenţă dacă simţiţi că adolescentul intenţionează să se sinucidă sau să îşi facă rău într-un fel, ori dacă a avut o tentativă eşuată în acest sens (uneori acestea se pot repeta destul de rapid). E adevarăt că există şi situaţii în care simptomele pot dispărea spontan, în 6-12 luni, dar cu şanse mari de a reapărea.
MEDICAŢIA ŞI PSIHOTERAPIA
Tratamentul se face prin asocierea medicaţiei cu psihoterapia. Este lipsit de responsabilitate să evitaţi ajutorul medical şi să apelaţi la psiholog, profesor, consilier şcolar, preot. Şi ei au rolul lor, dar trebuie precizat şi insistat asupra faptului că depresia este o boală şi ea trebuie tratată de un medic specialist psihiatru şi dacă e posibil de un specialist în psihiatrie pediatrică. Tratamentul medicamentos este mai limitat la adolescenţi decât la adult şi se aplică cu mai multă prudenţă. Totuşi, există suficiente medicamente foarte eficiente pentru copii şi adolescenţi. Terapia începe cu medicamente de tipul inhibitorilor selectivi de recaptare a serotoninei (serotonina este un important neurotransmiţător la nivelul creierului). În funcţie de situaţie, medicul poate prescrie şi alte tipuri de medicamente.
GREU DE PUS
Diagnosticul de depresie este uneori mai greu de pus, pentru că există ideea preconcepută ca această maladie nu poate afecta copiii. Apoi, există reticenţa, pe care majoritatea oamenilor o are faţă de bolile psihice, potrivit căreia aceste maladii sunt considerate fie un subiect tabu, un stigmat social, cu o evoluţie ireversibilă, fie o simplă problemă de voinţă. De fapt, depresia nu este nici una dintre ele, ci este o afecţiune cu criterii clare de diagnostic şi cu certe posibilităţi de vindecare atunci când se apelează la un ajutor (de subliniat) medical calificat. În plus, există anumite consideraţii particulare. Semnele bolilor psihice nu sunt întotdeauna evidente fizic, ca un icter, o tumefacţie sau o hemoragie. Ele pot fi mascate, reprimate, înlocuite sau suprapuse cu manifestări contrare.
IZOLARE
În timp, copilul se izolează de cei apropiaţi: nu mai discută şi nu mai stă cu familia, se închide în camera lui (la propriu), nu mai participă la treburile gospodăreşti şi la evenimentele familiale, îşi respinge sau evită prietenii şi nu mai poate stabili relaţii sociale. Se consideră anormal, îi scade stima de sine, se simte ratat şi incompetent. Este foarte sensibil la critici, la orice insucces sau respingere, fie că aceasta este reală sau imaginară. În mod paradoxal, uneori, tristeţea sau apatia sunt înlocuite sau coexistă cu manifestări de furie, iritabilitate, ostilitate, chiar violenţă (mai ales în cazul băieţilor). Copilul devine sarcastic, critic, chiar abuziv cu cei din jur, rebel.
AJUTAT ŞI ÎNŢELES
Atenţie, uneori alcoolul şi drogurile generează depresia şi stabilirea acestor conexiuni are importanţă în adoptarea conduitei terapeutice. Alteori, copilul fuge de acasă, lucru pentru care nu trebuie pedepsit, ci ajutat şi înţeles. Mare atenţie trebuie acordată tendinţelor suicidare. Câteodată, copiii discută despre moarte sau sinucidere, în general sau despre propriul lor sfârşit. Acest lucru nu trebuie ignorant, considerat un simplu act de frondă sau de teribilism, ci trebuie tratat cu seriozitate.
RELAŢIA CU COPILUL
Din păcate, nu putem preveni depresia. Ca părinte, menţineţi o relaţie apropiată cu copilul, petreceţi timp împreună, discutaţi des, urmăriţi-i comportamentul. Înconjuraţi-l cu dragoste, oferiţi-i un climat de siguranţă şi stabilitate, nu îl presaţi în obţinerea rezultatelor şcolare. Asiguraţi-i un regim de viaţă sănătos: o alimentaţie naturală, somn suficient, activităţi sportive sau hobby-uri care să îi facă placere. Şi, mai ales, nu ignoraţi simptomele bolii, confruntaţi-vă cu situaţia şi nu ezitaţi să căutaţi ajutor dacă se impune. Dacă în familie există cazuri de depresie, acordaţi o şi mai mare atenţie comportamentului şi reacţiilor copilului.
SFATUL MEDICULUI
Ca părinte sunteţi răspunzător de derularea tratamentului. Dozele trebuie ajustate des, de aceea menţineţi legătura cu medicul. De asemenea, trebuie să vă asiguraţi că bolnavul îşi ia medicaţia în doze stabilite şi la timp, să urmăriţi dacă există reacţii adverse. Nu întrerupeţi tratamentul fără aviz medical. Mai mult, luaţi în considerare că, uneori, mai ales în primele săptămâni de terapie, riscul suicidar creşte şi de aceea trebuie să supravegheaţi atent copilul şi să vă adresaţi medicului la cea mai mică suspiciune. Acesta poate ajusta doza, schimba medicamentul ori îl poate asocia cu un altul.
Citește pe Antena3.ro
