Vreau să întâlnesc o zână!

Mă cheamă Denisa Marina Botofan şi am 2 ani. Ştiţi ce vreau eu cel mai mult şi cel mai mult? Să întâlnesc o zână! Sau mai multe...

Eu stau cu mami într-o cameră de spital, am un ac înfipt în picior şi sunt cheală. De câte ori se deschide uşa salonului în care stau îmi dau lacrimile şi îmi vine să ţip. Plâng, pentru că cine intră pe uşa mea sigur vine să mă înţepe sau să-mi dea să înghit ceva amar. Am pe pat înşirate animăluţele - căluţul, vaca, oiţa, porcuşorul. Sunt din plastic colorat şi mi le-a luat mami să mă joc cu ele. Sunt jucăriile mele preferate, dar acum nici nu-mi mai vine să le aranjez ca la o fermă, nici să le dau să mănânce... Aş vrea să ies din spitalul ăsta şi mă plimb la soare. Vreau acasă, la mamaie şi la verişorul meu! Dar mami zice că nu se poate acum. Nu ne lasă doamna doctor, pentru că trebuie să mă fac bine.

Ce am? Am auzit-o pe mami spunând "leucemie acută limfoblastică". N-am nici cea mai mică idee ce înseamnă asta, dar din cauza ei nu mai am păr. Şi vomit. Şi fac febră. Şi nu pot să mănânc. Am mai avut odată, dar îmi trecuse...
Ştiţi, eu nu m-am născut aici. M-am născut în Spania. Mami şi tati locuiau şi munceau acolo. Şi eu am trăit acolo, până am împlinit 7 luni. Nu-mi amintesc mai nimic, dar mi-a povestit mami. Mi-a spus că într-o zi ei au rămas fără serviciu şi a trebuit să venim acasă. Acum stăm cu mamaie - mama lui mami - în comuna Mihail Kogălniceanu din judeţul Constanţa. Să vă spun drept, eu nu am stat prea mult pe-acasă de când ne-am întors în ţară. La vreo lună după ce am revenit mi-am cam pierdut pofta de mâncare. Mami m-a dus la doctorul de familie şi el i-a spus că îmi ies dinţii, de-asta nu prea mănânc.

Apoi mi-au ieşit nişte pete pe mânuţe şi pe picioare. Erau roşii-violet, aşa. Şi apoi a început să-mi fie somn. Aşa de sooomn! Abia învăţam să merg. Mami mă punea în premergător şi începeam să alerg prin casă. La un moment dat, picioarele nu mă mai acultau. Şi atunci, puneam capul pe mâini şi mă odihneam puţin. Aşa am îngrijorat-o pe mami. Într-o dimineaţă m-am trezit şi îmi ardeau obrajii. Mami a zis că am febră mare şi m-a dus direct la spitalul din Constanţa. Am rămas acolo şi doctorii m-au înţepat cu un ac în mânuţă. Mi-au făcut şi o transfuzie de sânge. Apoi m-au trimis la Bucureşti. Acolo, la spitalul Marie Curie, lui mami i-au spus că am leucemia aia nesuferită. Şi am rămas internată.

N-am văzut-o niciodată pe mami aşa de speriată. Uneori plângea tăcută lângă mine şi eu nu înţelegeam de ce... Doctorii mi-au făcut o mulţime de perfuzii, mi-am pierdut părul, dar cele mai rele au fost infecţiile. Am făcut febră multă vreme şi am luat multe antibiotice. Dar după nouă luni mami a zâmbit din nou. Doctoriţa de la spital i-a spus că putem să mergem acasă. "Remisie" a fost cuvântul care i-a adus mamei zâmbetul din nou. Au zis că boala a dispărut şi că trebuie să mai iau doar tratament de întreţinere. N-am scăpat de spitale de tot, pentru că mai mergeam săptămânal la Constanţa pentru analize şi lunar la Bucureşti pentru control. Dar totul era bine, îmi revenisem.

Anul ăsta, prin martie, m-am trezit într-o dimineaţă şi i-am zis lui mami: "Mama, doare gura". Ea mi-a pus mâna pe frunte şi a văzut că am febră. A sunat-o imediat pe doamna doctor de la Bucureşti şi a doua zi am mers la ea. N-am mai plecat acasă... Am auzit-o pe doctoriţă zicând: "Recădere" şi lui mami i s-au umplut iarăşi ochii de lacrimi... A zis că de data asta e mai grav şi că trebuie să încep din nou tratamentul. Adică să mă înţepe. M-au mutat la alt spital, se numeşte Fundeni, şi acum am altă doctoriţă. Acolo unde fusesem prima dată nu aveau o cameră doar pentru mine şi i-au spus lui mami că trebuie să stau singură, pentru că "e o situaţie delicată". I-au zis "izolare în caz de aplazie". Mami zice că n-are voie nimeni nici măcar să strănute lângă mine, că altfel boala mea se face şi mai mare.

La spitalul cel nou mi-au făcut iar perfuzii, vreo lună şi jumate. Nu prea mai au pe unde să-mi bage ace. Acum am unul înfipt în picior. Oricum nu puteam merge, pentru că de la tratament mi se înmoaie picioarele şi nu pot nici măcar să stau dreaptă.
Pe zi ce trecea mami era din ce în ce mai speriată. Când venea, doamna doctor îi zicea că sunt la fel de rău, că "nu răspund la tratament". Eu voiam să răspund, dar nu ştiam cum să fac, să nu o mai văd pe mami tristă. Şi pentru că nu răspundeam au spus că boala e "agresivă" şi că e nevoie de "transplant". Asta înseamnă că trebuie să plec la un spital mare, în străinătate şi să-mi facă ceva complicat ca să "răspund".

Acum mami e şi mai tristă. O mai văd când vorbeşte cu tati la telefon sau cu mamaie... Şi se socotesc, şi spun despre bani mulţi... Mami şi tati nu au bani mulţi. "Dar Deni trebuie să se facă bine!", zice mami mereu. Deni sunt eu. Tati meu lucrează pe şantiere. Acum e la Cluj. Trebuia să mergem şi noi la el, dar m-am îmbolnăvit eu din nou şi ne-am dus la Bucureşti... Vorbesc la telefon şi vine să mă vadă când e liber. Numai când intră el pe uşa salonului meu nu plâng. Atunci mă bucur mult de tot!
Şi mai tare m-aş bucura dacă aş putea să întâlnesc o zână. Sau mai multe... Le-aş ruga să mă ajute ele să strâng banii mulţi de care am nevoie ca să merg la spitalul cel mare. Ca să n-o mai văd pe mami tristă când vorbeşte la telefon cu tati...

Ajutor
Denisa are nevoie de 150.000 de euro ca să poată ajunge la transplant. Dacă vreţi să o ajutaţi să-i strângă şi să mai creadă în zâne bune, puteţi face o donaţie, cât de mică, într-unul dintre conturile:
CONT RON: RO 63 BRDE 140 SV 65812091400
Titular: Zamfirache Adina Nicoleta (mama)
Banca: BRD, sucursala Constanţa
CONT EURO: RO 26 BRDE 130 SV 13488301300
Titular: Botofan Lucian (tatăl)
Banca: BRD, sucursala Cluj
Pentru mai multe informaţii despre caz, familia poate fi contactată la numărul de telefon 0769.147.630