De la Securitate la SRI, via Penitenciarul Aiud

Am întâlnit rar pe cineva cu o biografie mai tragică decât a lui Marin Iancu. A fost ofiţer de Miliţie şi Securitate, dar a vrut să protesteze în exteriorul României când i s-a părut că e tratat ne­drept de superiorii săi. A devenit un duşman al regimului condus de Nicolae Ceauşescu şi a făcut ani grei de puşcărie pentru că a vrut să trimită o scrisoare la Radio Europa Liberă. La Aiud a stat în celulă cu aproape toţi cei care încercau să facă ceva concret împotriva lui Ceauşescu la începutul anilor ’80. A fost torturat şi hărţuit de foştii săi colegi. Ca şi cum suferinţa asta nu ar fi fost suficientă, la 21 decembrie 1989, fiica sa, Mioara Luiza Mirea, a fost ucisă în faţa Sălii Dalles de un glonţ tras de aproa­pe, nu se ştie nici azi de cine. Imediat după ce a căzut Ceauşescu, Marin Iancu avea datele să fie scos în faţă de noul regim. A fost în­ca­drat în SRI ca adjunct al lui Virgil Măgureanu şi ridicat în grad, dar a avut un şoc. Şi-a dat seama că e fo­lo­sit doar ca un om de imagine şi că, în rea­litate, cei care decideau erau tot oamenii care fuseseră în cărţi şi pe vremea lui Ceauşescu.

---

Pe Marin Iancu mi-l aduceam aminte de la începutul anilor '90. Ştiam că i-a fost ucisă fata, Mioara Luiza Mirea, în faţă la Sala Dalles, la 21 decembrie 1990. Mai aflasem că a fost deţinut politic şi, lucru bizar pentru epocă, ofiţer în Ministerul de Interne.

L-am întâlnit acum puţin timp la redacţie, venise să ceară acordarea unor drepturi pentru un fost coleg de detenţie. M-am invitat la el acasă pentru a povesti pe larg despre biografia sa. Generalul Iancu mi-a făcut impresia unui om cinstit, posesor al unui destin absolut tragic.


● Jurnalul Naţional: De unde începe "cariera" dumneavoastră de protestatar anticeauşist? Ştiu că eraţi miliţian...
● Marin Iancu: În anii '70 eram ofiţer la miliţia de circulaţie. Chiar dacă eram doar căpitan, aveam o funcţie de colonel, eram apreciat. În miliţie însă erau mari invidii. În 1979 au venit la comanda circulaţiei pe Bucureşti colonelul Grădinaru şi căpitanul Arambescu. Âştia nu puteau să mă sufere, m-au mutat la Circa 6, ca simplu sectorist. Şi la Miliţia Capitalei se schimbase conducerea, veniseră gene­ralul Vasile Gheorghe şi colonelul Bâtlan. Fiindcă aveam ceva relaţii, am reuşit să mă mut la Direcţia a V-a a Securităţii, ca ofiţer de gardă personală şi protocol. Lucram la Serviciul 2, adică asiguram paza demnitarilor străini veniţi în vizită. Trebuia să le asigur străinilor tot ce voiau.


CASTRO A VRUT FEMEI
● Lucraţi cu generalul Marin Neagoe?
● Era şeful direcţiei, îl ştiam, dar mă subordonam pe linie strict ierarhică colonelului Antoniade, şeful serviciului. Era muncă destul de grea, trebuia să le îndeplinesc toate dorinţele musafirilor. Cel mai dificil a fost Fidel Castro, care era mai libertin, nu voia să respecte traseele oficiale...


● Ştiu de la Serghei Mizil că tovarăşul Castro voia şi gagici când venea în România. E adevărat?
● Da, aşa e. Era nonconformist. De multe ori evita drumurile unde fuseseră plantaţi aplaudaci, stăteau ăia de proşti pe traseu.


● Sistemul de pază îl puneaţi la punct cu omologii dvs. străini?
● De asta se ocupa Antoniade. Âia îi comunicau ce vrea şeful lor în frigider, cât de mare e delegaţia, ce maşină preferă. De exemplu, Kenji Miamoto, şeful partidului comunist din Japonia, avea alte obiceiuri decât Georges Marchais, secretarul general a partidului francez.  Unii, cum a fost japonezul, voiau să meargă şi la mare, trebuiau pregătiri speciale.
O SCRISOARE GĂSITĂ
● Ştiu că unii occidentali de vază voiau să se întâlnească şi cu scriitori, artişti sau oameni de ştiinţă. Li se aproba asta?
● În cele mai multe cazuri, da. Ceauşescu voia încă să lase senzaţia că e un tip ceva mai liberal, că respectă drepturile omului. Unii străini chiar veneau cu liste de oameni cărora să li se dea drumul din ţară. M-aţi întrebat cum am început să mă opun regimului. Totul a pornit de la un fapt în aparenţă minor. Când trebuia să plec la mare cu Kenji Miamoto, am vrut să las familiei ceva de mâncare, aveam două fete. La cantina CC, de unde ne aprovizionam, mi s-a spus că e ordin de la Ceauşeasca personal să nu ni se dea decât 200 de grame de brânză şi de şuncă. M-am enervat, plecam pentru 18 zile. Am zbierat în gura mare că de ce îşi bagă nasul aia peste tot. Când m-am întors de la mare mi-au confiscat pistolul. Am observat că sunt supravegheat.

Cineva mă turnase cu episodul de la cantină. Le-a pus capac o altă întâmplare. Homoşteanu şi Postelnicu tocmai fuseseră numiţi şefi la MI şi Securitate. Eu răspundeam de salonul oficial de la Otopeni. Fuseseră chemaţi în Bucureşti să preia funcţiile. Fiindcă nu aveau legitimaţiile corespunzătoare la ei, nu i-am lăsat să intre în salon. Postelnicu, un prost, s-a făcut foc şi a tras un mare scandal la Antoniade. Degeaba i s-a explicat că era vorba de un consemn şi mi-am făcut datoria. Peste trei luni eram mutat la loc la Miliţia Capitalei, ca ofiţer la cercetarea accidentelor. Mi-au scăzut leafa cu 1.000 de lei, familia avea de suferit.

Mi s-a părut nedrept şi am început să fac memorii la CC, am făcut vreo şase, fără răspuns. Asta i-a enervat şi mai rău, au început să-mi însceneze că delapidez nu ştiu ce sau fac trafic de influenţă. Au făcut un proces în care eram acuzat că am luat şpagă să programez peste rând la examenul auto. Chiar în condiţiile de atunci am fost achitat, asta m-a îndârjit însă. În mai 1981, am decis să scriu la Europa Liberă o scrisoare în care să descriu situaţia din ţară. I-am spus de intenţia mea unuia Dan Croitoru, fusese deţinut.

El s-a oferit să scoată scrisoarea printr-o femeie din RFG, Haier Maria, care se afla în vizită aici. Croitoru era însă turnător. I-am dat textul scris de mână al scrisorii şi el s-a dus direct la Securitate. La 4 mai 1981 aveam în lucru un dosar de conducere în stare de ebrietate care nu era bine instrumentat. M-a chemat colonelul Băjenaru Vasile, şeful cercetărilor penale, în birou la colonelul Scarlet, să vorbim pasămi-te despre dosar. Băjenaru m-a lăsat singur în birou, în scurt timp au apărut şase gorile imense, cred că erau baschetbalişti de la Dinamo. Mi-au spus: "Tov. căpitan, sunteţi arestat!". Mi-au pus cătuşe şi m-au dus la cercetările penale ale securităţii. M-au dezbrăcat şi m-au căutat şi în fund, mi-au luat şireturile şi cureaua. Am fost anchetat de colonelul Vasile Gheorghe, cel care l-a avut în grijă şi pe Goma, şi colonelul Teodosiu. Avea scrisoarea mea către Europa Liberă.


● Aţi recunoscut că aţi încercat să o scoateţi din ţară?
● Nu, am susţinut că era de fapt o ciornă a unui memoriu pe care voiam să-l fac la CC, care mi-a fost sustrasă din casă. M-au confruntat cu Croitoru, ba chiar au inventat o chelneriţă care a văzut cum îi dădeam scrisoarea lui Croitoru în restaurant. În august m-au trimis în judecată pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste şi de stat. M-au încadrat şi la tentativă de trădare, fiindcă eram ofiţer. Am luat în primă instanţă 10 ani, la recurs am scăzut la opt. Voiau să mă facă turnător, mi-au propus să îi torn pe alţii contra pachete şi regim mai lejer de detenţie. Am refuzat şi am avut condiţii dure. Cine făcea compromisul cu ei avea parte de mâncare luată de la piaţă.
TURNAT DE FIU, UCIS DE NEPOT
● În Bucureşti aţi stat şi cu alţi "politici" în  celulă?
● Îmi aduc aminte de unul Nicolae Ion. Âsta făcuse o gaură în podeaua maşinii lui şi răspândise manifeste prin Bucu­reşti. Nu fusese prins, dar îl turnase chiar fiul lui. Acesta fusese prins cu un furt şi îşi dăduse în primire tatăl, ca să scape. A avut o soartă cruntă, turnat de fiu şi omorât de un nepot. El plecase în SUA şi se întorsese acum câţiva ani. S-a certat cu un nepot de la o moştenire şi ăla l-a strâns de gât.


● V-au dus direct la Aiud după recurs?
● Nu. Mai întâi am stat la Rahova. M-au pus într-o celulă deosebit de rece şi umedă, m-am îmbolnăvit de rinichi. Mâncarea era groaznică. Îmi aduseseră coleg de celulă un instructor auto condamnat pentru mită, Doncioc Marian, un nenorocit. Mă obliga să nu stau ziua pe pat, mă punea să fac şmotru. Fuma incontinuu, eu fiind nefumător. Voiau să mă facă să cedez, să cad fizic.

La Aiud m-au dus cu cătuşe şi lanţuri la picioare. Am făcut două zile cu trenul, aşa legat, împreună cu deţinuţi de drept comun. Comunii mi-au spus că la Aiud politicii erau ţinuţi separat. Am ajuns într-o celulă la parter unde erau numai cu bube politice. Erau acolo Gherghina, Nicolae Ion, Chirilă Constantin, Toma Anton (făcuse nişte afişe anti) şi alţii. După, au mai venit Radu Filipescu şi un grup de dizidenţi unguri, cu Borbely, Buzas Laszlo, Barabaş.

Le-am captat greu încrederea, ca fost miliţian. Şi-au dat seama că sunt OK atunci când au văzut că toate comi­siile îmi resping cererile de eliberare condiţionată. După câteva luni au început să ne scoată la muncă, se făceau paturi de campanie pentru palestinieni şi girofaruri. Tot la Aiud l-am cunoscut şi pe Carol Olteanu, cu care am colaborat după eliberare. El făcuse un program politic socialist şi încercase să-l trimită lui Mitterand. Îl turnase un cumnat, luase cinci ani.

Mai ţin minte că era cu noi şi un om din Galaţi, Guguilă, care încercase să deturneze un avion. Sunt cazuri despre care nu s-a prea vorbit după 1989. Totu Victor scrisese cu vopsea pe asfalt "Jos Ceauşescu" şi luase cinci ani. Ajunseseră la un moment dat şi cei din grupul lui Scaleţchi, care au vrut să fugă cu un vapor. Oamenii ajungeau pentru te miri ce la puşcărie. Era Deneş Vasile, fost administrator de ambasadă, care avusese misiunea să-i aducă Ceauşeascăi o haină de blană. Fiindcă spusese în tren cui îi e destinată haina, îi înscenaseră ceva de drept comun. Cei suspecţi politic de la Aiud erau vreo 80.
COZI DE ŞOPÂRLĂ
● Ce vă dădeau de mâncare?
● De bază, arpacaş. Mai dădeau şi spanac, aşa cum fusese cosit, cu cozi de şopârlă, gândaci. Mai căpătam şi varză împuţită sau fasole. La un moment dat ne-au dat nişte cârnaţi plini cu căcat de porc.


● Când v-aţi liberat?
● După 5 ani, 3 luni şi 18 zile, pe 22 august 1986. Am aflat că familia mea fusese supusă la presiuni, percheziţionaseră inclusiv casele cumnaţilor mei. M-am angajat tehnician la parcul auto la ILUT,
o întreprindere care căra molozul la demolări. La ceva timp după liberare, doi colegi de puşcărie, Năstăsescu Gheorghe din Iaşi şi Olteanu Carol din Arad, au avut iniţiativa să trimitem o scrisoare către conferinţa generală pentru dezvoltare şi cooperare de la Viena din 1988. Au luat legătura şi cu mine, am semnat împreună cu ei şi cu Iulius Filip, Radu Filipescu, Victor Totu şi Costică Purcaru. Am reuşit să luăm legătura cu doamna Karen Christiansen, consulul de la Ambasada Americană.

Ceream liberă circulaţie, democraţie şi libertatea presei. Eu, având pregătire juridică, am mai stilizat limbajul. A rămas până în ziua de azi un mister de ce nu ne-au arestat în cele trei zile cât a stat Năstăsescu cu mine. Cred că voiau să ne urmărească, să vadă ce legături avem. Ne-am întânit şi cu Filipescu, lângă Parcul Ioanid, unde stătea, şi nu ne-au luat nici atunci. I-am propus chiar lui Filipescu să organizăm o manifestaţie, dar am ajuns la concluzia că în cazul ăsta ne luau pentru complot. Unii dintre semnatarii apelului de la Viena cereau şi să emigreze. Când veneau în Bucureşti la Ambasada SUA stăteau la mine.

M-au arestat iar în septembrie 1988, când Olteanu era la mine acasă. Pe el l-au lăsat, pe mine m-a umflat căpitanul Dumitru. M-a luat în primire colonelul Vasile Gheorghe. M-au întrebat despre apel şi am făcut pe prostul. Coloneii Simionescu şi Constantin m-au luat în anchetă destul de dur. M-au şi torturat, fiind spânzurat o noapte în formă de cruce, cu lanţuri la mâini şi picioare, în beci.

M-au ţinut 3 seri în anchetă, până am cedat şi am scris nişte scrisori către Europa Liberă şi Vocea Americii în care spuneam că nu am vreo legătură cu apelul. Am mizat pe faptul că oamenii de acolo îşi vor da seama că sunt luate sub presiune. Fiica mea cea mare, Mioara Luiza, avea mari probleme, o hărţuiau la facultatea de automatică, unde era studentă. M-au ameninţat că o exmatriculează. Ea încercase să ia legătura cu Ambasada SUA, să le spună că-s arestat. Mi-au dat drumul după o săptămână de arest ilegal. În săptămâna de detenţie l-au pus pe directorul meu să mă ponteze prezent la muncă. Oricum, lui Carol şi altora le-au dat drumul în SUA chiar în 1988.
MOARTEA LUIZEI
● Cum vă supravegheau?
● Pe stradă aveam trei maşini tot timpul după mine, iar la serviciu venea special unul să mă supravegheze. O dată le-am tras ţeapă, am ieşit pe o altă uşă de la muncă, o cale de acces către clădirea DAFI. A doua zi, aia era blocată. Aveam biroul pe Strada Edgard Quinet, acolo m-a prins şi începutul revoluţiei. Pe 22 decembrie, unul dintre ultimele ordine care trebuiau puse în aplicare a fost să mă aresteze şi să "dispar", ştiu de la colonelul Soare, fost şef al contrainformaţiilor pe Capitală.


● Pe 21 decembrie, când a fost ucisă fiica dvs, unde eraţi?
● În piaţă, am stat toată seara la baricadă, cu Dan Iosif. Habar n-am avut că la ora 17:00 Luiza era deja moartă... (generalului îi curge o lacrimă-n.a) Am stat până s-a spart baricada, cu tancurile. Am reuşit să fug din piaţă cu ultima garnitură de metrou care circula.
Am sunat la toţi cunoscuţii Luizei, să văd unde e. Nimeni nu ştia nimic. După 3 zile a găsit-o ginerele meu, Mirea, la spitalul Cantacuzino. Fusese împuşcată de aproape, în cap, la Dalles, nici acum nu am aflat cine a făcut-o.


DECOR LA SRI
● Cum aţi ajuns la SRI?
● În februarie 1990 am fost reactivat în M.I., mi s-a dat gradul de colonel, pe care trebuia să-l capăt după vechime. La Interne erau tot ăia cu care avusesem necazuri, aşa că m-au plimbat o vreme din unitate în unitate, fără să-mi găsească un loc stabil. Mă priveau cu ostilitate. Am făcut un memoriu la ziarul ţărăniştilor, Dreptate.

Coincidenţă sau nu, a venit imediat la mine un fost coleg, viitorul general Mihai Stan, care mi-a propus să merg la SRI ca adjunct al lui Măgureanu. Am acceptat. În scurt timp mi-am dat seama că era o manevră propagandistică, dădea bine să aibă acolo un fost deţinut politic, tată de eroină, ziceau că nu mai au legătură cu Securitatea. Dacă la început erau printre şefii SRI mulţi de la armată, în scurt timp au fost înlocuiţi de securişti vechi.

I-am zis lui Măgureanu că trebuie aerisit serviciul, că am ajuns coleg cu foştii mei hărţuitori. L-am rugat să se uite la cadre, ce a făcut fiecare. Am dat interviuri în Flacăra, în ianuarie 1992, în care îmi exprimam nemulţumirea, spuneam că există riscul unor practici totalitare. Măgureanu m-a chemat şi a zis că i-a venit un ordin prin care sunt pensionat, cu toate că nu aveam nici 55 de ani. Am reuşit cu greu să mă transfer iar la M.I., de unde am ieşit la pensie ca general. Măgureanu doar voia să scape de mine.


● Se mai făceau interceptări ilegale de telefoane şi scrisori?
● Da! De ochii lumii, în ianuarie 1990, dezafectaseră vreo două centrale, dar restul funcţionau. Era una chiar la circ, în spatele IGP. Şi scrisori, se citeau în draci.


● Lucrând acolo, aţi apucat să vă vedeţi dosarul?
● Nu pe cel de urmărire, le-a fost frică să mi-l dea. L-am văzut doar pe cel de la Aiud, turnătorii din puşcărie. Am făcut şi mai târziu la CNSAS o cerere, au spus că au un dosar, dar nici până azi nu m-au chemat să mi-l arate, deşi am cerut asta din anul 2004.


● A avut vreo legătură înfiinţarea SRI cu evenimentele din martie 1990 de la Târgu Mureş?
● E greu de făcut o dovadă clară, dar eu sunt convins că evenimentele sunt o lucrare care apaţine şi lui Virgil Măgu­reanu. Sub mandatul lui se făceau şi tot felul de tranzacţii comerciale dubioase, inclusiv cu petrol şi altele.


● Vă mulţumesc!