Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
din numărul trecut
Mă tocmesc zilier la cules de mere la o fermă de stat din Fălticeni. Mi se dă în primire o găleată: asta a fost toată procedura. Oraşul are mii de şomeri, dar ei nu vin la cules. Întâlnirea cu zilierii, oameni adunaţi de prin satele sărace ale judeţului Botoşani. Mizeria din dormitoare. Cel mai prost salam din lume: ar trebui interzis de la consum.
Un domn în vârstă, în anticamera pensiei, ne ia în primire. Ţipă tare: asta pare să fie însuşirea care îi asigură postul de băgător de seamă. Toată ziua nu pune mâna să ridice un măr de jos, numai se plimbă printre noi şi, din când în când, mai ţipă, nu ştiu de ce.
Treaba e simplă: merele sunt puse la grămadă în containere, iar noi trebuie să le sortăm pe trei categorii. Ni se şi explică, mai ales mie, novicele: merele sunt mari, mijlocii şi mici. Exact cum bănuiam şi eu. Explicaţia merge şi mai adânc: merele mari sunt de calitatea întâi, cele mijlocii, de calitatea a doua, iar cele mici de calitatea a treia. Ultimele, mai spune supraveghetorul, merg la industrializare: la suc, la rachiu, la gem, la marmeladă. Ca să pricep şi mai bine, el ia două mere şi mi le bagă în ochi: "Acesta este un măr mare, care va să zică de calitatea întâia. Iată, acesta este un măr mic, este industrie. Deci: acesta e calitate, acesta e industrie. Pui calitatea la calitate şi industria la industrie". Avem chiar şi o măsură la îndemână, un placaj cu găuri, de la mare la mică, pentru fiecare categorie în parte. Dar nu e timp să strecurăm merele prin găurile astea. Le luăm la ochiometru, le simţim la mână. Doar când oboseşte ochiul facem o corecţie cu şablonul.
Asta e toată munca: iei merele de ici şi le muţi dincolo. Abia acum înţeleg, pe pielea mea, ce înseamnă muncă repetitivă şi de ce ziaristul trebuie considerat totuşi autor. Trebuie să faci acelaşi lucru de dimineaţă până seara. Până la amiază car cam o sută de găleţi de la un container la altul, dar nu asta e cel mai greu. Insuportabil la munca asta e că nu ştiu ce să fac cu gândurile. Şi nu găsesc nici o plăcere în mutatul merelor. Timpul e cel mai greu de îndurat. Trece greu. Pe la ora 12:00, de fapt e abia 9 şi ceva. Încep să număr merele. Mă plictisesc. Încerc să intru în vorbă cu ceilalţi, dar toţi îşi văd de treabă fără o vorbă, în afară de unul care ascultă manele la telefonul mobil şi cântă o dată cu manelistul.
Când cred că am terminat, motostivuitoristul (Amotostivuitoriţei?) aduce alte şi alte containere din depozitul în care ar încăpea toţi şomerii din Fălticeni şi din împrejurimi, vreo cinci mii. Mă aşteptam să fie o maşină care sortează merele automat, după mărime - chiar aşa se cheamă: selector -, dar nu există aşa ceva, e imposibil de stabilit vreo legătură între tehnica modernă şi această staţiune de cercetare şi dezvoltare. Mă aşteptam să găsesc într-o staţiune de cercetare ceva nu chiar ca în "Star Trek", dar măcar ca în laboratorul de chimie de la şcoală, însă peste tot nu văd decât obiecte antice, hârburi, igrasie. E de mirare că un utilaj atât de vechi, precum motostivuitorul, mai merge. Scoate fum ca o varniţă şi ne surzeşte pe toţi cu huruiala lui.
Curând îmi obosesc mâinile. Şalele îmi ard, înţepenesc. E şi frig, şi umezeală în depozit. Ceilalţi par să nu simtă nici frigul, nici oboseala. Mâinile li se mişcă necontenit cu viteză şi apucă merele precis, după mărime. Şi unul îi tot îndeamnă: "Haide, bă, să silim, să terminăm mai repede şi să mergem să i-o tragem lu' Maria".
Maria e sătulă de glumele astea, nici nu se mai sinchiseşte de ele. Îşi vede de treaba ei. De altfel, glumele groase, sexuale, sunt tot ce se poate auzi din gura bărbaţilor, toată ziua. Maria e o femeie de peste 40 de ani. E singură, divorţată nici ea nu ştie a câta oară. Adică despărţită, că măritată n-a prea fost. Fiindcă nu a venit cu un bărbat la muncă, toate glumele birjăreşti o ţintesc numai pe ea. Doarme în acelaşi dormitor unde am fost şi eu repartizat. Dar şi tânăra Carmen doarme tot acolo, însă pentru că ea este cuplată cu Florin Bostan nu se leagă nimeni de ea. Florin şi Carmen dorm pe patul de la parter; au agăţat un cearşaf de marginea patului de sus şi în felul acesta şi-au tăiat un spaţiu de oarecare intimitate, dacă era nevoie de aşa ceva... Am observat mai târziu că nu prea e nevoie, întrucât femeile şi bărbaţii dorm la grămadă, în aceeaşi încăpere se schimbă, se spală, mănâncă şi fac şi alte cele.
Şi aşa, tot zorind cu sortatul, în dorul unei orgii cu Maria, la care nu vreau să mă fac părtaş nici în glumă, dăm gata vreo şapte tone de mere până la prânz. Şi, în sfârşit, mergem la masă. Nu mâncarea e importantă, ci dusul la masă, schimbarea, întreruperea acestei munci monotone, de robot.
La ieşirea din depozit văd în dreapta un rând de cisterne uriaşe, din fibră de sticlă. În spate, alte cisterne. Toate au vanele sigilate. "Sunt pline cu rachiu", îmi spune un băiat. "Ah, dacă ne-ar da un gât şi nouă!"
Sigiliile sunt puse de Fisc - aveam să aflu mai târziu. În cisternele astea sunt 650.000 de litri de rachiu de mere, de 40-50 de grade. Marfă prima-ntâia. Aşa ceva se vinde pe piaţă cu 30 de lei litrul. Totul stă să se dărâme în jur, de mulţi ani nu s-a mai achiziţionat o eprubetă măcar, angajaţii nu şi-au mai luat salariile de astă primăvară, iar aici, în aceste cisterne sigilate, stă o avere. Fiscul, adică statul, a pus sechestru pe rachiu, fiindcă staţiunea pomicolă a statului are datorii la stat din accize şi asigurări sociale neplătite. Şi statul s-a executat singur, încercând să-şi extragă nişte bani din buzunarul drept ca să-i pună în stângul.
Rachiul care mă înconjoară şi umple curtea cu aromă de măr, pentru degustători rafinaţi, valorează, matematic, 195 de miliarde de lei vechi. Însă în realitate sutele de mii de litri de rachiu nu fac nici cât un şip de apă chioară. Pentru că nu-l cumpără nimeni. De doi ani, Fiscul tot scoate rachiul la licitaţie, dar nu apare nici un cumpărător. Ce să facă respectivul cu un ocean de rachiu bun? N-ar reuşi să-l vândă mai departe cu litrul sau cu suta de grame, fiindcă e scump, iar poporul însetat preferă poşirca de un leu suta - mitilicul, scandilicul, molotoavele produse pe furiş într-un şopron, fără taxe, fară accize, fără impozite.
Statul nu poate să vândă rachiul pe care şi l-a confiscat sieşi, fiindcă tot el, statul, a decis că acest rachiu trebuie încărcat cu 70% accize. Şi tot statul a cerut, prin lege, ca ferma de stat din Fălticeni să plătească accizele la stat în momentul când a produs băutura, când o are în stoc, nu după ce o vinde.
Printre cisternele de rachiu se vede distileria staţiunii. A fost inaugurată în 1985, cu dotări de ultimă oră, competitive şi acum, fiindcă tehnologia nu s-a schimbat. Dar nu mai lucrează de ani buni.
Dacă s-ar reapuca acum să facă rachiu, staţiunea ar ieşi în pagubă, fiindcă din clipa când ar începe să curgă rachiu pe o ţeavă, tot atunci ar trebui să curgă pe altă ţeavă accize din contul staţiunii în contul statului. Nici să închiriezi distileria nu e o soluţie. E prea mare. Poate produce 20 de tone de rachiu pe zi. Cine vine cu un tren de borhot să facă rachiu aici?
Zilierii ştiu toate lucrurile astea. Se uită cu poftă la cisterne, dau cu nasul în vânt să prindă un damf de rachiu, că de-o duşcă nici nu poate fi vorba, deşi n-ar strica pe frigul ăsta şi înainte de masă. Şi zic: "Da' prostalău e statul aista, îşi fură singur căciula". În drum spre dormitor ne facem griji că s-ar putea, Doamne fereşte, să muncim ca proştii şi la sfârşit să nu vedem nici un ban.
Există o cantină la fermă, însă noi mâncăm tot în dormitor. Staţiunea de cercetare, de bine ce a fost gospodărită, e înglodată în datorii, a ajuns cu totul pe mâna fiscului. Ce e mai bun pe-acolo e sub sigiliu. Cantina e închiriată pentru cumetrii, mai aduce un ban, că şi-aşa angajaţii nu şi-au mai luat salariile din martie _ şi suntem la sfârşitul lui septembrie.
În principiu, la cât de mizerabil e dormitorul, aici nu se poate mânca, însă imediat mi se arată că nu trebuie să mă bazez pe principii şi pe prejudecăţi urbane.
O femeie, şi ea zilieră, apare cu două bidoane de aluminiu pline cu mâncare, îşi pune un şorţ, în principiu alb, şi se apucă să împartă mâncarea cu un polonic cât capul meu. Muncitorii trec unul câte unul prin faţa femeii, cu castronul de aluminiu în mâini, şi ea le pune porţia. Primesc şi eu un castron - "craston" pronunţă femeia -, cu indicaţia să am grijă de el, ca şi de găleată, ca şi de lingură. Voi dormi cu castronul şi cu lingura sub cap, învelite într-o bucată de celofan. Iar în zilele când mâncăm în livadă, trebuie să iau lingura cu mine, s-o port la curea.
Citiţi şi
● Gustul amar al mărului românesc episodul 5
● Gustul amar al mărului românesc episodul 4
● Gustul amar al mărului românesc episodul 3
● Gustul amar al mărului românesc episodul 1
Citește pe Antena3.ro
