În Italia, românii îşi taie venele de la atâta muncă

Românii care muncesc în Italia ajung să-şi opereze palmele după ani de săpat la brazi, cules măslini, şters la fund bătrâni. Anual peste 20 de români sunt diagnosticaţi cu sindromul tunelului carpian, o boală care atacă ligamentele mâinii.

Cauza principală este efortul fizic. În România este boala sportivilor de performanţă, în Italia este la fel de comună precum operaţia de apendicită. Intervenţia costă 1.200 de euro şi necesită două luni de recuperare. O perioadă destul de lungă pentru cei care muncesc pe bani, departe de casă. În cele mai multe cazuri, patronii italieni nu-i aşteaptă să-şi revină şi se descotorosesc repede de serviciile lor. Un risc pe care românii şi-l asumă atunci când aleg între sănătate şi confortul celor de acasă.

În zona provinciei Arezzo peste 40 de români şi-au operat mâinile. Codrina a muncit ani întregi într-un bar. Şi-a tasat ligamentele de la apă şi efort fizic, încât la 33 de ani a ajuns la bisturiu. Tot ea s-a tratat de o cruntă depresie care a ţinut-o ani buni. Lua pastile cu pumnul şi dormea, nu mai dorea să audă de nimeni şi nimic. Munca departe de ţară a îmbogăţit-o pe de-o parte, dar a sărăcit-o pe de alta. În câţiva ani i-au murit părinţii, singurătatea i-a măcinat nervii şi sănătatea.

Gabi şi Ana, două românce de 40 de ani, şi-au operat mâinile vara trecută. Amândouă munceau atât în agricultură - la cules de măsline, la brazi sau făceau curăţenie în casele italienilor. Pentru a nu-şi pierde locul de muncă, au strâns un an ban pe ban, au răbdat de durere, şi-au bandajat mâinile în feşe şi au muncit ca să se poată întreţine financiar în perioada de repaos. Şi-au riscat locul de muncă, văzându-şi de sănătate. "Dacă ar fi după ei, ar trebui să murim cu zile muncindu-le pământul", spune Ana. În Toscana, românii îşi operează palmele şubrezite de efort. Despre ei, aceşti anonimi care şi-au lăsat familiile în urmă, se vorbeşte mai puţin. Sunt mai mereu ascunşi şi îşi păstrează decenţa în umbră. De dimineaţă până seara îşi rup oasele la muncile refuzate de italieni, ajungând la cuţit mai repede decât şi-ar fi putut imagina. Dureri crunte, amorţirea palmelor şi-a degetelor, plânsete în noapte cu lacrimi fierbinţi, scăparea obiectelor din mână, incapacitate de muncă. Sindromul tunelului carpian - o boală care înfundă ligamentele mâinii, făcându-i incapabili să-şi folosească palmele. O intervenţie obişnuită, spun italienii din zonă atunci când îi întrebi.

Am ajuns în Italia între două operaţii de-ale Vioricăi. Prima fusese la mâna stângă, urma a doua, la dreapta. M-a avertizat cum să pun întrebările, pentru că italienii nu doresc să vorbească despre această boală de care suferă din ce în ce mai mulţi români. "Ar însemna să admită că muncim mult pentru ei, că ne rupem oasele aici. Nu le convine asta!" În urmă cu câteva luni, Viorica şi-a operat mâna stângă. Ştia că lucrul acesta o să o coste, cumva. O lună de inactivitate fizică nu e tocmai un cadou pe care ţi-l poţi face. Pentru a doua mână va aştepta primăvara, bandajată zi-lumină în feşe protectoare. De abia atunci se va găsi careva să-i ţină locul în perioada recuperării. Acum sunt doar calmantele pe bază de cortizon pe care le ia în neştire, ca să poată munci.

Boala se datorează inflamării tunelului carpian aflat la încheietura mâinii, prin care trec nervii către degete. Operaţia în sine constă în lărgirea canalului carpian prin care trece nervul median. După 14 zile de la intervenţia chirugicală, pacientul primeşte un ghips stabilizator, fiind obligat să înceteze activitatea timp de o lună.
Prima oară a avut furnicături în mâini. Dureri crunte ale palmelor. Nu îi mai răspundeau la reflexe. Scăpa tot ce prindea. I-au rămas degetele imobilizate şi i-a dispărut simţul tactil. A făcut un examen electromiografic prin care i s-a stabilit neuropatia motorie şi senzitivă. Şi-a supus fiecare deget la un şoc electric. Lipsa de reacţie a demonstrat instalarea bolii. Urma operaţia la spitalul din Arezzo. 600 de euro la fiecare mână şi o lună de repaos.

Viorica a ajuns în Italia în 2002, într-un moment de disperare. A lăsat în urmă doi copii, o fată - în prima zi de facultate şi un băiat - în prima zi de liceu. A rupt lumea în două şi a plecat departe, pentru ei. A ajuns în Toscana, în casa unor rude, descoperind cu durere că aici, pe pământ străin, fratele nu-ţi mai e frate întru totul. Într-o casă închiriată, dintr-un orăşel toscan, la poalele unui castel etrusc, locuiau 12 suflete. Adunate şi ajutate de o familie de români care îi caza pe toţi. Cel puţin temporar, până-şi luau zborul. Dormeau pe jos, mâncau din aceeaşi strachină, se ascundeau de poliţie - pe atunci şi sperau să îşi găsească ceva de muncă.

După câteva săptămâni de aşteptare şi umilinţă, a muncit la brazi. A săpat într-un octombrie ploios până i s-au tocit genunchii şi podul palmelor la brazii lui Gigi, un italian care obişnuia să constrângă româncele şi la alte servicii, de natură sexuală. Norocul ei că nu i-a fost pe plac. Era mai grasă. În rest, Gigi nu a scăpat nimic. Ce a prins a înghesuit. Pe la Gigi au trecut mai toţi românii care şi-au făcut cuib în zona aceea a Italiei. Multe dintre femeile care i-au fost pe plac au primit recomandări bune în vreo casă de italian care avea nevoie de îngrijire la domiciliu. Au devenit, cum se spune, badante. Bărbaţii, adesea chiar soţii soţiilor lor, au rămas în slujba lui Gigi drept oameni credincioşi. Mulţi spun că românii şi italienii ajung să convieţuiască bine după ce, în prealabil, se înrăiesc unii pe alţii. În timp, ajung la un consens.

De la Gigi, a ajuns în casa unei bătrâne, Tereza, bolnavă de Alzheimer. Era singura ofertă de muncă şi nu mai putea aştepta. Nu o mai primeau românii în casa lor. Era o proastă şi atât! Ochii îi erau încercănaţi de lacrimi şi la Tereza avea să fie un loc călduţ. Mai târziu, avea să afle că a nimerit la cea mai rea femeie din sat. Tereza avea două fete care o umileau constant. Fetele, semianalfabete, au trudit o viaţă în umbra soţilor lor, doi italieni care, atunci când vedeau picior de româncă în jur, îşi înroşeau ochii ca la felinare. Aici s-a îmbolnăvit de urechi, de la ţipetele bătrânei. Când ţipa, o auzea tot satul. Urla din orice, un şuier în gol, continuu şi ascendent, mai ales în toiul nopţii. Ajunsese să adoarmă cu o pereche de căşti de aviator pe urechi. Tereza îşi ura copiii, iar aceştia o băteau din când în când. Viorica, un om cu două facultăţi, a înghiţit multe. Umilinţele verbale au fost cele mai grele.

De câţiva ani lucrează în casa lui Pietro, un moş care se comportă ca un Don. De fapt, toţi îl strigă Primo, pentru că el a fost primul în sat care a făcut de toate. La el şi-a operat şi prima mână. Conform contractului de muncă ar trebui să aibă grijă doar de el. Însă în teren lucrurile stau întotdeauna diferit. Dacă nu îţi convine, pleci. Aşa că munca nu e numai în casă, e în grădină, la păsări, la vin, la măsline, peste tot pe unde moşul are plantaţii. Efortul fizic i-a şubrezit încheieturile mâinii, ajungând în cele din urmă la operaţie.

"Cea mai comună cauză a sindromului de tunel carpian este stresul cronic repetitiv asupra regiunii şi astfel a nervului median. Stresul poate fi cauzat de poziţii anormale repetate ale încheieturii, flexie şi extensie repetate. Cauzele pot fi de natură genetică, medicală, dar şi profesională. Totodată, o cauză, încă necertificată, poate fi şi clima, deoarece aceasta influenţează articulaţiile reumatice", este de părere medicul Emilio Climati de la Spitalul S. Donato din Arezzo. Totodată el susţine că este o boală de care suferă nu numai românii, ci deopotrivă şi italienii, doar că, în ultimii ani, cei mai mulţi pacienţi au fost români.


Boala Toscanei
De sindromul tunelului carpian nu suferă numai românii aflaţi la muncă în Italia. În Toscana este o boală a zonei. Deşi cauzele ei sunt fie bolile de tipul diabetului zaharat, reumatismul prin umflarea ţesuturilor adiacente, precum şi factori de natură profesională cum ar fi activităţile fizice care solicită un efort susţinut al palmelor, medicii indică şi cauzele necunoscute. Unii cercetători susţin că boala s-ar instala şi datorită factorilor climatici din zona Toscanei - aerul, apa, umiditatea. Un studiu efectuat în anii 2000 de Asociaţia Medicală din Toscana raportează un număr de 135 de cazuri de bărbaţi şi 506 femei pe an dintr-un număr de 100.000 de persoane.