Ion Iliescu: Pe firul celei mai periculoase crize economice

Fostul preşedinte al României Ion Iliescu realizează o paralelă a două procese majore, petrecute la distanţă de 20 de ani, procese cu implicaţii generale, de fond, în istoria lumii contemporane: prăbuşirea sistemului comunist şi criza economică.

De la post comunism la post capitalism:

Sfidările secolului 21

Printr-o stranie coincidenţă, anul acesta, când se împlinesc  două decenii de la prăbuşirea sistemului comunist (de fapt, a unui sistem ce poate fi definit mai corect drept unul al capitalismului de stat, cu ambalaj politic fals socialist), omenirea traversează una dintre cele mai grave şi mai periculoase crize economice din istoria sa modernă, criză care va genera, indiscutabil, o serie de mutaţii importante în plan social şi politic, ample mişcări în balanţa de putere la nivel global. Este o criză care ne va obliga să reevaluăm modul în care gândim economia, în care ne raportăm la ea, la procesele care o determină, la stat şi la piaţă, la democraţie, ca sistem politic.

Evenimentele din ultima vreme îmi oferă prilejul unei analize, care este, înainte de toate, o paralelă privind două procese majore, petrecute la distanţă de 20 de ani, procese cu implicaţii generale, de fond, în istoria lumii contemporane.


1. Prăbuşirea sistemului comunist, care s-a declanşat în cursul anilor 80 ai secolului 20, şi s-a finalizat în 1989, a avut mai multe cauze, atât de natură politică, dar şi, sau mai ales, de natură economică şi socială.

În esenţă, în plan politic, sistemul s-a compromis, pentru că, în locul promisiunilor pentru o democraţie de tip superior, de esenţă populară, participativă, în care suprastructura politică a statului să se afle sub control popular, am asistat la instaurarea unor regimuri totalitare, în care suprastructura politică, reprezentată de partide unice, deţinea monopolul asupra puterii politice în stat, şi-a asigurat controlul total asupra societăţii, recurgând la măsuri extreme de coerciţie, mergând până la crime de stat.
În al doilea rând, în plan economic, cea mai mare eroare a fost ignorarea pieţei şi substituirea ei cu acţiunea arbitrară, subiectivă, a statului ca unic gestionar al economiei, cu un sistem greoi, birocratic, de planificare unică şi de administrare a economiei, ceea ce a dus la rezultate catastrofale în ce priveşte eficienţa, mai ales în condiţiile unei dinamici fără precedent a progresului tehnologic care a dominat şi a determinat dezvoltarea economică în a doua jumătate a secolului XX.

În aceste condiţii, s-a dovedit că sistemele rigide, ierarhice, piramidale, sunt ineficiente, incapabile să se adapteze la schimbările radicale, rapide, din mediul economic şi social. Asemenea sisteme au fost viabile în stadii incipiente ale civilizaţiei, când ritmul dezvoltării şi al schimbării era lent. Ele sunt, de asemenea, valabile pentru anumite subsisteme (spre exemplu, în Armată). Dar, în condiţiile unei economii dinamice, specifică  sfârşitului de secol XX, aceste sisteme economice de tip mecanic s-au dovedit retrograde, s-au auto-blocat. În schimb, sistemul economiei de piaţă constituie un sistem cibernetic, de relaţii tip reţea, cu o mai mare flexibilitate şi capacitate de adaptare la schimbările rapide, accelerate de dinamica dezvoltării tehnologice.

Modul mecanic, rigid şi închis în care era organizat sistemul economiei planificate constituie cauza de fond a prăbuşirii de sistem din 1989. Încercările lui Gorbaciov - prin lansarea, în 1985, a programului său privind "perestroika şi glasnosti" - erau paliative, bazate pe iluzia posibilităţii reformării sistemului şi adaptării sale la realităţile dinamice pe care le cunoştea societatea. El nu concepea nici renunţarea la formula de partid unic şi nici dizolvarea URSS.

De aceea, poetul Evtuşenko, în cursul unei dezbateri de la Torino din 2005, constata că reforma limitată,  "perestroika" lui Gorbaciov, nu a putut salva URSS, dar a avut meritul de a pune capăt "războiului rece" şi de a salva pacea lumii.
 

2. După 20 de ani ne aflăm în faţa unui nou proces de mare amplitudine, generat de criza declanşată anul trecut în SUA şi care afectează tot mai puternic întreaga economie mondială. Această criză evidenţiază eşecul unei alte abordări extreme: fetişul pieţei (esenţa teoriilor neo-liberale promovate de şcoala de la Chicago a lui Milton Friedman şi care au inspirat politicile economice promovate de Ronald Reagan şi Margaret Thatcher).

S-au făcut numeroase aprecieri privind esenţa acestei crize şi cauzele ei. Prima reacţie, atât în SUA, cât şi în statele europene, a fost apelul la ajutorul statului (statul atât de mult hulit de exponenţii neoliberalismului şi ai dreptei politice).

 Primul care a apelat la această soluţie, a intervenţiei statului, a fost chiar preşedintele Bush jr., adept al liberalismului economic şi al dereglementărilor, care a propus un prim ajutor masiv din partea statului,  măsură consolidată de Obama;
-  Măsuri similare au luat statele europene (Marea Britanie, Germania, Franţa);
- Se cunosc aprecierile radicale ale lui Nicolas Sarkozy - om de dreapta - care a vorbit de falimentul "mâinii invizibile" a pieţei şi de nevoia de intervenţie a statului.

Recent, reuniunea de la Londra a ţărilor membre ale G 20 au încercat punerea de acord asupra unor măsuri de intervenţie  la scară globală, care să atenueze efectele crizei şi să asigure depăşirea ei în viitorul apropiat.

Din păcate, la Londra au rămas în suspensie sau au fost ocolite multe probleme care încă nu fac obiectul unui consens, şi care priveau revizia de fond a sistemului financiar global, cel care a generat criza, tehnic vorbind, pentru că trebuie să vorbim despre un complex de motive care stau la baza ei, unele fiind intrinseci sistemului capitalismului financiar.
 
3. Aş puncta câteva aprecieri şi constatări din partea unor experţi recunoscuţi.
 
 A) Joseph Stiglitz (Premiul Nobel pentru economie, fost consilier economic al preşedintelui Clinton, apoi vicepreşedinte al Băncii Mondiale, acum consilier al preşedintelui Obama) inventaria, de curând, patru motive fundamentale care au generat criza economico-financiară:
 
a. Numirea, în 1987, a lui Alan Greenspan în funcţia de preşedinte al Rezervei Federale (Banca Centrală a SUA) şi care, la solicitarea preşedintelui Ronald Reagan, a deschis "robinetul" politicii monetare, fără a pune în mişcare cea de a doua funcţie a Băncii Centrale - cea de reglementare-supraveghere. Aceasta a generat două bule financiare: cea din domeniul IT, în anii '90, şi cea imobiliară, care a explodat după 2007.
 
b. Promovarea filozofiei dereglementării (fetişul pieţei!), concretizată prin:
- Abrogarea, în 1999, a unei legi promovate din 1933 (sub administraţia preşedintelui Roosevelt), care separa competenţele băncilor de investiţii de ale celor comerciale. Drept urmare, s-a permis băncilor comerciale să facă investiţii cu grad ridicat de risc, periclitând stabilitatea lor şi a depozitelor persoanelor fizice şi juridice;
- Acordarea posibilităţii contabilizării activelor neperformante (toxice) în afara bilanţurilor instituţiilor de credit şi asigurări, având ca efect final decapitalizarea acestora;
- Refuzul autorităţilor americane de a reglementa produsele financiare derivate;
- Promovarea autoreglementării în sistemul financiar, permiţând băncilor de investiţii să-şi calculeze singure cerinţele de capital. A fost dat exemplul băncii Goldman Sachs (condusă de Henry Paulson, viitor secretar al Trezoreriei SUA) care a trecut la datoria publică circa 1000 de miliarde de  dolari, costul activelor neperformante, ca şi stabilirea unor niveluri subevaluate ale capitalului propriu şi contractarea unor împrumuturi peste limitele prudenţei financiare. Un raport recent sublinia că industria financiară din SUA a promovat consecvent dereglementarea şi o slabă supraveghere a instituţiilor financiare.
 
c. Administraţia Bush jr. a efectuat celebra "reducere a impozitelor pentru cei bogaţi" care, coroborată cu deschiderea robinetului cu bani de către FED, a accentuat tendinţa "traiului pe credit".(De aceea Bush jr. era încântat de exemplul cotei unice adoptate de România - măsură de dreapta care i-a favorizat pe cei cu venituri mari şi a contribuit la adâncirea polarizării sociale din ţară).
 
d.  Practicile incomplete ale agenţiilor de rating şi ale societăţilor de audit au permis amplificarea riscurilor în sectorul financiar şi ale companiilor, îngreunând  "nota de plată" pentru contribuabili (un exemplu: pierderi de circa 25% ale participanţilor la sistemul privat de pensii).       
Practic, crearea artificială de bani în circulaţie prin amplificarea necontrolată a instrumentelor financiare derivate (menţionate) a oferit suportul pentru acordarea de credite către companii şi populaţie, supradimensionate faţă de fundamentele economice! Stimularea necontrolată a  creditelor a condus la crearea bulei imobiliare; în prezent se formează altă bulă, în domeniul cărţilor de credit.           
În concluzie: lăcomia investitorilor, în dorinţa obţinerii de profituri tot mai mari cu capitaluri constituite din bani proprii tot mai puţini a creat criza financiară şi apoi economică în SUA, care s-a extins, datorită globalizării, în întreaga lume.


B. Despre dimensiunea crizei financiare vorbeşte şi Jacques Attali, care consideră că sistemul bancar mondial este falit. El dă câteva cifre semnificative:
    - ansamblul activelor toxice în lume reprezintă 14000 miliarde de dolari, din care 3800 fără valoare (1/2 în SUA; ½ în Europa);
    - totalul creditelor bancare la nivel mondial: 80000 miliarde de dolari (ceea ce ar apărea acoperitor);
    - fondurile proprii ale băncilor însumează doar 2000 miliarde de dolari!
    Această amplificare a circulaţiei unor valori virtuale, fără acoperire în economia reală şi în suportul financiar al băncilor (şi altor sisteme de credite) seamănă cu mecanismul bine cunoscut al unor jocuri piramidale.
    De aceea, băncile au sistat creditele şi caută să-şi refacă fondurile proprii. Rezultatul a fost declanşarea unei spirale infernale:
·    lipsa creditelor bancare

·    stoparea investiţiilor

·    reducerea activităţilor productive

·    creşterea şomajului

·    reducerea puterii de cumpărare şi a activităţilor comerciale

    Aceasta a făcut ca procesul declanşat ca o criză în sistemul financiar să se transforme într-o depresiune mondială,  comparabilă cu aceea din 1929-1933.
    Jacques Attali subliniază dificultatea reglării acestei probleme, în condiţiile actuale ale unei economii globalizate. El consideră necesară, în perspectivă, reechilibrarea, la nivel mondial, a puterii pieţelor cu cea a democraţiei. Numai că puterea politică este fragmentată la nivelul statelor, în timp ce pieţele, prin natura lor, sunt planetare.
    În plus, există o disparitate între democraţie şi piaţă:
·    Prima este o invenţie umană, creată pentru a pacifica relaţiile dintre oameni.

·    A doua este expresia spontană a modului în care specia noastră îşi rezolvă problemele în stare de sălbăticie, când toţi se războiau împotriva tuturor.

    De asemenea, slăbiciunea democraţiilor s-a manifestat prin incapacitatea de a extinde principiile democratice în domeniile economiei şi finanţelor.
·    Echilibrul în universul concurenţei se asigură doar în condiţiile unui control strict. Orice slăbire a controlului duce la eliminarea celor slabi de către cei puternici, care-şi împart sferele de dominaţie pentru a-şi impune condiţiile.

    În legătură cu măsurile luate până acum de guverne, Attali  consideră că acestea au urmărit doar salvarea băncilor, eludând amploarea crizei şi a consecinţelor ei. Injectarea de resurse financiare în bănci nu afectează cu nimic puterea şi libertatea lor.
    Concluzia sa? Acum este imposibil de a pune finanţele în serviciul economiei reale, a industriei şi a oamenilor. "Lumea noastră este lipsită de etică şi toate planurile de salvare nu caută decât să salveze băncile vinovate, adăugând la datoria privată umflarea datoriei publice!".
    Attali abordează şi perspectiva adoptării unei monede unice mondiale, care, dacă ar fi creată şi adoptată, ar duce la slăbirea influenţei SUA în favoarea marilor ţări asiatice. Numai că el consideră această iniţiativă drept o utopie mondialistă.
    De asemenea, constată că Europa suferă mai mult din cauza crizei decât SUA, întrucât "construcţia europeană a urmărit slăbirea puterii statelor în favoarea gestiunii autoreglate a pieţelor financiare".
    O monedă unică nu poate funcţiona eficace, constată el, decât într-o zonă economică omogenă. Altminteri, rezultatele ei sunt chiar divergente în diferite ţări. Această afirmaţie se verifică în Europa, care este relativ omogenă, deşi după primirea noilor state din Est omogenitatea a scăzut. Întrebarea este cum ar putea să se realizeze acest lucru într-un spaţiu mai larg, cu mai multe neomogenităţi şi contraste de dezvoltare?

C) Sociologul american, Immanuel Wallerstein, este convins că actuala criză nu este una obişnuită. Prin efectele ei, se poate afirma că e chiar mai severă decât cea din anii 1929-1933 (care a dus, în ultimă instanţă, la al doilea război mondial). El consideră că este criza de final a sistemului capitalist, care a dominat istoria civilizaţiei umane în ultimii 500 de ani şi care va deschide o nouă etapă în evoluţia societăţii, numită generic post-capitalistă (care se va contura, probabil, în următoarele 4-5 decenii).           
Lumea post-capitalistă nu va consfinţi însă dispariţia pieţei. Piaţa a existat cu mult înainte de apariţia capitalismului şi îi va supravieţui. De asemenea, nu poate fi vorba de substituirea ei de către stat (experimentul "socialismului de stat" s-a compromis definitiv).
Modelul economic al viitorului trebuie căutat undeva la mijloc, între cele două extreme: planificarea hipercentralizată şi piaţa total dereglementată.
Capătă, de aceea, actualitate abordarea teoretică şi practică a raportului: dintre piaţă şi stat; dintre sectorul public şi cel privat; dintre eficienţa economică şi echilibrul şi echitatea socială.
 

D. Avertismente în legătură cu efectele acţiunii oarbe a pieţei libere şi cu pericolul privind perspectivele civilizaţiei au apărut continuu! Mă rezum doar la câteva:
 Lester Brown, cercetător cunoscut în abordarea problemelor globale şi ale dezvoltării globale, creatorul Institutelor "World Watch" şi "Earth Policy" din Washington, a abordat asemenea probleme, în lucrarea sa "Planul B2″ (2006) - "Salvarea unei planete sub presiune şi a unei civilizaţii în impas".Vorbind despre dezvoltarea spectaculoasă a Chinei şi a Indiei, ajungea la următoarea concluzie:
- Modelul economic vestic nu va funcţiona pentru China. Nu va funcţiona nici pentru India, care, până în 2031, se estimează că va depăşi populaţia Chinei, nici pentru celelalte 3 miliarde de oameni din ţările în curs de dezvoltare. Şi într-o economie mondială din ce în ce mai integrată, modelul existent nu va funcţiona nici pentru ţările industriale.

El propunea în planul său şi un buget anual, cu două componente:
- obiective sociale de bază (generalizarea educaţiei primare; eradicarea analfabetismului pentru adulţi; asigurarea mesei de prânz pentru şcolari în 44 cele mai sărace ţări, ca şi asistenţa pentru copii preşcolari şi mame însărcinate; sănătatea reproducerii şi planificarea familială; generalizarea serviciilor medicale de bază - însumând 68 de miliarde de dolari;           
- obiective pentru refacerea Pământului: reîmpăduriri, protejarea humusului; refacerea terenurilor de păşunat; regenerarea resurselor naturale de peşte, protejarea biodiversităţii;  stabilizarea nivelului pânzei freatice, însumând 93 miliarde de dolari.
Deci, împreună, circa 160 miliarde de dolari, în timp ce bugetele de înarmare ale statelor însumau, în 2006, 975 miliarde de dolari (din care SUA - 50%). Deci, ar exista şi resursele necesare pentru un asemenea efort, în vederea stopării degradării planetei şi reducerii sărăciei în lume!
 

E. Raportul anual al World Watch Institut pe 2008 include, de asemenea, câteva concluzii interesante. "Lumea este diferită, din punct de vedere fizic şi filozofic, de cea cunoscută de Adam Smith, David Ricardo şi alţi economişti din trecut - ceea ce face ca economia convenţională să devină nefuncţională pentru secolul XXI. Toate dimensiunile activităţii economice s-au schimbat atât de mult, în ultimii 20 de ani, încât ele semnalează finalul unei ere economice şi nevoia adaptării la noile condiţii istorice" (se poate constata similitudinea abordării cu cea a lui Wallerstein).


Aceste circumstanţe impun reconsiderarea unor noţiuni economice fundamentale:
1. Odată cu Revoluţia Industrială - fabricile, maşinile, capitalul financiar şi alte forme de capital creat au înlocuit pământul, ca principal factor al producerii de bogăţie. Fabricile şi capitalul financiar rămân importante, dar sărăcia de resurse a modificat viziunea asupra importanţei "capitalului natural" în viaţa economică.
 
2. Un principiu consacrat consideră creşterea ca fiind principalul scop al unei economii. Fără a contesta importanţa ei, însă, creşterea nu este întotdeauna în concordanţă cu dezvoltarea. Creşterea de circa cinci ori a produsului mondial global per capita, în perioada 1900-2000, a fost însoţită de mari degradări ale mediului şi a coincis cu o stridentă persistenţă a sărăciei de masă.
 
3. A treia axiomă a gândirii economice convenţionale este că piaţa este totdeauna superioară cheltuielilor şi politicilor guvernamentale, ca instrument economic. Piaţa stimulează producţia de bunuri în cantităţi tot mai mari. Dar nu întotdeauna ele au valoare socială, iar piaţa joacă un rol mai puţin important în promovarea serviciilor publice. În acelaşi timp, definiţia eficienţei conţine în sine acceptarea inegalităţilor. "În economie, eficienţa înseamnă alocarea oricărei resurse la cel mai înalt nivel de valoare de întrebuinţare, unde valoarea este definită în special prin putere de cumpărare; ori, o piaţă lucrează eficient când bogatul îşi însuşeşte cât mai mult din ceea ce doreşte, în timp ce săracul - doar atât cât poate să plătească". Piaţa, deci, face puţin pentru a asigura o justă distribuţie a bunurilor.
 
4.  Oamenii diferă ei înşişi fundamental de "omul economic" avut în vedere de vechii economişti. "Mâna invizibilă" - menţionată de Adam Smith conducea acţiunile individuale spre rezultate colective pozitive. A fost o idee importantă; dar ea a subestimat importanţa egală a dimensiunii comunitare a societăţii umane. Oamenii sunt motivaţi nu doar de interese personale, ci şi de dorinţa de a participa în comunitate, cu muncă voluntară sau ca răspuns la dezastre locale sau naţionale.
 
Riscurile economiei moderne subminează stabilitatea economică. Autorii subliniază existenţa a trei asemenea grupe majore de riscuri, generate de:
 - schimbările climatice
- degradarea ecosistemelor
- inegalităţile economice
 
În privinţa acestora din urmă, autorii subliniază că, în ciuda creşterii bogăţiei la nivel global, în cursul secolului trecut, 40% din populaţia globului trăieşte cu mai puţin de 2 dolari pe zi. Prăpastia dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci este de neînţeles astăzi. PNUD informează în 2006 că veniturile combinate ale celor mai bogaţi 500 de oameni din lume sunt aproximativ egale cu ale celor mai săraci 416 milioane. Totodată, un studiu al Universităţii Naţiunilor Unite, în acelaşi an 2006, arată că 2% din adulţii de pe glob stăpânesc peste jumătate din averea imobiliară la nivel mondial, în timp ce 50% cei mai săraci controlează doar 1% din acestea.

Autorii prezintă 7 mari idei privind reforma conceptuală în economie, pentru a o îndrepta spre o direcţie sustenabilă:

1. Adaptarea economiei la dimensiunile permise de ecosistem.
 
2. Trecerea de la creştere la dezvoltare. Dezvoltarea înseamnă îmbunătăţirea bunăstării oamenilor. Aceasta poate presupune creştere, dar nu se rezumă la aceasta. Îmbunătăţirea bunăstării înseamnă, înainte de toate, îmbunătăţirea vieţii celor săraci. Bunăstarea îi vizează şi pe cei bogaţi, în sensul că, de la un anumit punct, bogăţia nu duce la creşterea fericirii. "Când creşterea economică nu mai face oamenii fericiţi, aceasta înseamnă că ea devine autodistructivă". A promova bunăstarea înseamnă, înainte de toate, creşterea nivelului educaţional, reducerea sărăciei, concomitent cu prezervarea mediului ambiant al ţării şi tradiţiile culturale.
 
3. Preţurile  să reflecte realitatea ecologică.
 
4. Luarea în calcul a contribuţiei factorilor naturali.
 
5. Folosirea principiului precauţional : "mai bine să previi, decât să plângi" (în 1991, Tratatul de la Maastricht adoptat de UE constituie un principiu orientativ pentru politica în domeniul mediului).
 
6. Revitalizarea managementului comunitar. Contrapunerea proprietăţii private controlului guvernamental este fără sens. Privatizarea nu este o garanţie împotriva managementului prost sau a abuzului, lucru demonstrat cu prisosinţă în ultimul an de managementul la vârf din sistemul financiar-bancar, care a generat pierderi de mii de miliarde de dolari. În plus, există resurse vitale, accesibile tuturor (atmosferă, cursuri de apă şi acvifere, pescuit oceanic etc.), ca şi proprietatea intelectuală care impun o abordare diferită.
 
7. Aprecierea femeilor. Un raport ONU din 1994 menţiona că "oamenii cei mai săraci sunt femeile, iar cele mai multe femei sunt sărace".
 
F. În 2004 a fost tradusă în limba română cartea lui Jean-Francois  Rischard, vicepreşedinte al Băncii Mondiale pentru Europa, intitulată "Al doisprezecelea ceas. 20 probleme globale şi 20 de ani pentru a le rezolva".
 
Autorul evidenţiază trei factori care se intercondiţionează şi constituie sursa marilor sfidări ale începutului de secol XXI (surse de tensiuni ca şi de oportunităţi).
 
- Primul factor îl constituie explozia demografică (menţinerea creşterii demografice, în special în lumea slab dezvoltată, care accentuează penuria resurselor naturale şi deteriorarea lor calitativă).
 
- Al doilea factor, noua economie mondială. Ea este determinată, ca structură şi mod de funcţionare, de revoluţia economică (în condiţiile în care în ultimii 20 de ani, numărul celor ce trăiesc în economia de piaţă a crescut de la 1,5  miliarde la 6 miliarde, problema care se pune acut este îmbinarea rolului pieţei şi diversele modalităţi de reglementare şi de protecţie socială) pe de o parte, şi de revoluţia tehnologică, pe de altă parte, care "transformă timpul şi distanţa, penetrând în profunzime ţesutul social şi plasând cunoştinţele şi creativitatea în fruntea factorilor de producţie, cu mult înainte ca importanţă faţă de capital, muncă şi materii prime.
 
- Al treilea factor - cel instituţional, cel mai inerţial. Instituţiile umane (cele statale, la nivel naţional, ca şi cele internaţionale, bazate pe structuri ierarhice, verticale) sunt tot mai puţin adecvate pentru gestionarea unor procese transnaţionale şi cu orizonturi temporale de decenii; "Nu reuşesc să se adapteze atât de uşor pe cât este necesar la noile sfidări cărora trebuie să le facă faţă".
   
Grafic privind discrepanţa dintre dinamica dezvoltării demografice şi a noii economii, în comparaţie cu lentoarea evoluţiei instituţiilor
 
 
"Nici ştiinţa economică nu a progresat suficient pentru a oferi modele şi teorii capabile să descrie noile realităţi, să permită predicţii cu grad ridicat de fiabilitate şi să gestioneze complexitatea interdependenţelor de o manieră satisfăcătoare".
 
J. F. Rischard a propus proiectarea unor reţele de tratare a problemelor globale, având un caracter reticular al formelor emergente de guvernare şi cu o componentă tripartită, incluzând sectorul public, sectorul privat şi societatea civilă.
În legătură cu urgenţa soluţionării unor probleme, autorul menţionează 20 astfel de probleme, imperios necesar a fi soluţionate în următorii 20 de ani, grupate în 3 categorii:
 
I. Probleme legate de patrimoniul comun al planetei:
 
-  încălzirea atmosferei;
- diminuarea biodiversităţii şi degradarea ecosistemelor;
- epuizarea resurselor piscicole;
- despăduririle;
- penuria de apă potabilă;
- poluarea şi securitatea mărilor.
 
II. Probleme care implică o acţiune globală
- mobilizarea masivă împotriva sărăciei;
- menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi lupta împotriva terorismului;
- educaţie pentru toţi;
- lupta împotriva marilor epidemii;
- reducerea fracturii  digitale;
- prevenirea şi atenuarea catastrofelor naturale.
 
III. Asigurarea unui cadru juridic global
- redefinirea normelor fiscale pentru secolul XXI;
- reglementarea biotehnologiilor;
- arhitectura financiară mondială;
- lupta împotriva traficului de stupefiante;
- norme în materie de comerţ, investiţii şi concurenţă;
- protecţia proprietăţii intelectuale;
- reglementarea comerţului electronic;
- norme internaţionale în materie de muncă şi circulaţie a forţei de muncă.

În legătură cu noua economie mondială, autorul subliniază atât noile oportunităţi, dar şi noile tensiuni pe care aceasta le creează.
           
Printre oportunităţi, autorul subliniază 5 categorii:
a) Generarea de noi produse, noi pieţe, noi practici şi procedee care transformă radical modalităţile de lucru;
b) Declinul inflaţiei. Hipercompetitivitatea devine un mijloc de reducere a preţurilor. În plus, se va extinde deplasarea producţiei de bunuri şi chiar servicii spre locuri cu costuri mici;
c) În noua economie mondială va creşte ponderea serviciilor;
d) Majorarea ratei de creştere a productivităţii. Vechea economie era bazată pe un feed-back negativ, legat de constrângerile ofertei şi cererii; noua economie informaţională se va dezvolta tot mai mult ca o economie de feed-back pozitiv. Aceasta este legată atât de impactul noilor tehnologii, cât şi de flexibilitatea sporită a pieţei muncii, pieţei capitalului şi pieţei de produse.
e) Noua economie mondială oferă ţărilor în curs de dezvoltare posibilităţi fără precedent de reducere a decalajelor. Oportunităţi apar, în acest sens, prin extinderea învăţământului la distanţă, prin intermediul Internetului, atât pentru ţări mai puţin dezvoltate, ca şi pentru comunităţile săteşti.
 
În ce priveşte tensiunile, autorul relevă 4 tipuri:
 
a) Tensiuni legate de necesitatea adaptării la noile reguli de joc din noua economie mondială; aceasta impune agilitate pentru adaptarea la viteza schimbărilor; conexiunea la reţele internaţionale; nevoia reînnoirii permanente a cunoştinţelor şi lupta pentru excelenţă, în condiţiile hipercompetitivităţii.
Deci, la decalajele între bogaţi şi săraci se adaugă diferenţele între cei lenţi şi cei rapizi; conectare sau nu la reţea, între cei preocupaţi să înveţe şi cei leneşi-statici; capacitatea de excelenţă sau autoexcluderea şi rămânere în afara jocului.
 
b) În al doilea rând, ţinând seama de trăsăturile menţionate, noua economie tinde să mărească disparităţile între state, marginalizând ţările care nu cultivă aceste calităţi şi recompensându-i pe cei ce le pot pune în valoare.
 
Acelaşi lucru este valabil şi în interiorul statelor. Este o subliniere de maximă importantă pentru noi, ca ţară.
 
c) A treia categorie de tensiuni se referă, printre altele, la creşterea gradului de turbulenţă şi fragilitate în noua economie mondială; turbulenţa pieţelor financiare este una dintre ele (ceea ce s-a şi manifestat în ultimul timp). Accelerarea ritmului schimbării indusă în noua economie mondială se adaugă la turbulenţa pieţelor financiare; aceasta creează probleme investitorilor, legate de eficienţă, în contextul unor schimbări rapide în plan tehnologic sau comercial; creează probleme băncilor centrale; apar probleme în mecanismele de plată, de compensare şi depozitare a titlurilor etc. Folosirea Internetului este o facilitate, dar poate deveni şi sursă de perturbări (inclusiv prin acţiunile hackerilor).
 
d) A patra categorie de tensiuni priveşte încrederea excesivă în piaţă (actuala criză tocmai a subminat această încredere). Însă, autorul previne: "lăsată în voia ei, piaţa va continua să acţioneze şi să producă, fără să gândească". Miopia care rezultă e periculoasă din două motive:
 
- tensiunile sociale vor rămâne nerezolvate; noua economie sporeşte precaritatea locurilor de muncă; asigurarea pensiilor; asistenţa necesară pentru salarii minim garantate; alte elemente de dezechilibre sociale - nu pot fi rezolvate automat de piaţă;
 
- oricât de eficace ar fi, pe termen scurt, expansiunea necugetată a pieţei va determina propriile sale probleme pe termen lung, legate şi de limitele fizice ale resurselor planetare şi de presiunea creşterii demografice.
 
Noua economie mondială ignoră aceste limite, ca şi mulţi gânditori şi oameni politici, de altfel.
 
Iată una din sursele discuţiilor şi disensiunilor care vor agita secolul XXI.
 
J. F. Rischard îl citează pe J.M. Keynes: "Dezbaterea asupra viitorului omenirii va sfârşi prin a se concentra în special asupra acestui punct: limita care poate fi stabilită pentru "dragostea instinctivă de bani şi pentru setea instinctivă de îmbogăţire, ca principala forţă motrice a mecanismului economic".
Sunt aprecieri care rămân valabile şi devin actuale acum, în contextul analizei actualei crize mondiale şi al dezbaterilor privind evoluţia economiei mondiale în cursul secolului 21.

4. În Europa s-a născut conceptul de "economie socială de piaţă" promovat de socialiştii suedezi (veniţi la putere în anii '30 ai secolului 20, ei au stat la guvernare 40 de ani). Ei au structurat şi au introdus modelul social suedez, care, într-un fel sau altul, este funcţional şi acum, propunându-şi să diminueze polarizarea socială, discrepanţele uriaşe dintre cei cu venituri mari şi cei mai săraci.         
Ei au apelat la două pârghii:
-   pârghia fiscală (impozitarea progresivă)
- pârghia socială - programe sociale (inclusiv introducerea modelului de şcoală cu program  prelungit, pentru promovarea de şanse egale pentru copii). În fond, este vorba de rolul redistributiv al statului, care s-a diminuat dramatic peste tot în lume, sub asaltul teoriilor economice neo-conservatoare ale "Şcolii de la Chicago".
Social-democraţii suedezi nu au făcut naţionalizări, nu au stingherit funcţionarea liberă a pieţei, din contră. Modelul suedez s-a extins în întreaga Europă Occidentală, după război, fiind la originea "modelul social european ".
Problemele se complică, în condiţiile accelerării şi aprofundării globalizării.  În primul rând pentru că nu există, la nivel global,  echivalentul factorului stat (de la nivel naţional, sau chiar la nivel regional, în cazul Uniunii Europene). ONU şi instituţiile sale specializate nu dispun de pârghii şi nu au atribuţii în acest sens.  Aceste probleme au fost dezbătute şi la summiturile organizate de ONU la Monterrey (Mexic, consacrat combaterii sărăciei) şi la Johannesburg, (consacrat dezvoltării durabile) în 2002.
În legătură cu aceste probleme şi cu inexistenţa unor structuri la nivel mondial care să intervină ca factori corectori ai efectelor pieţei (rol jucat pe plan naţional de stat), la Summitul de la Monterrey din 2002, consacrat problemelor finanţării acţiunilor de combatere a sărăciei în lume, preşedintele francez Jacques Chirac a propus constituirea, în contextul reformei ONU, a unei noi structuri, a unui Consiliu de Securitate Economico - Socială. Ţinând seama de dificultăţile promovării unor asemenea modificări ale Chartei ONU, eu am sugerat folosirea structurilor existente: spre exemplu, extinderea rolului şi atribuţiilor ECOSOC care, din organ consultativ, urma să devină coordonatorul organismelor economico-financiare ale ONU (FMI, Banca Mondială, Organizaţia Mondială a comerţului, eventual cea a muncii) care să îndeplinească funcţiile unui forum unitar cu funcţii de corectare a efectelor pieţei mondiale, în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, pentru reducerea marilor decalaje economico-sociale din lume.
    În contextul actualei crize, grupul de state G 20 a apelat la FMI pentru dirijarea unor fonduri în vederea readucerii efectelor crizei. ţinând seama de funcţiile statutare şi misiunea ce-i revine, FMI nu poate îndeplini sarcinile de care vorbeam înainte.
    În orice caz, în anii următori, acestea vor deveni probleme de tot mai mare acuitate. Devine tot mai presantă nevoia introducerii unor instrumente de control şi corectare a efectelor pieţei la nivel mondial, precum şi cea de definire a cadrului instituţional: cine şi cum să exercite asemenea funcţii, atât pentru asigurarea unui mai mare echilibru economic şi social în lume, cât şi pentru reducerea efectelor negative ale civilizaţiei asupra mediului, prin epuizarea resurselor naturale sau deteriorarea calitativă a factorilor de mediu: apă, aer, sol şi mai ales încălzirea globală şi schimbările climatice.
Într-o lume tot mai bogată şi în condiţiile extinderii democraţiei devine insuportabilă prăpastia uriaşă, care, în loc să se reducă, se adânceşte, între bogaţi şi săraci. Noi, în România, trăim o experienţă similară perioadei acumulării primitive de capital, prin polarizarea stridentă apărută în aceşti ani de tranziţie. Aceeaşi prăpastie se adânceşte şi între statele dezvoltate şi cele slab dezvoltate (sau în curs de dezvoltare). Piaţa nu este capabilă să rezolve această problemă; ea a generat-o şi a exacerbat-o. Se impun, deci, măsuri de corectare a eşecurilor pieţei, mai ales a celor sociale, atât la nivel naţional, cât şi internaţional.
De aceea, la nivel mondial, s-a dezvoltat conceptul de dezvoltare durabilă, definit la Summitul ONU de la Johannesburg, din 2002, vizând 3 componente:           
- raportul societăţii cu mediul (exploatarea raţională a resurselor naturale; eliminarea risipei, reciclarea, recircularea şi eliminarea surselor de poluare a apei, aerului şi solului. Cea mai gravă problemă actuală - încălzirea globală şi schimbările climaterice);
-  dezvoltarea economică echilibrată; măsuri în sprijinul ţărilor slab dezvoltate;
- dezvoltarea socială echilibrată; asigurarea de şanse egale pentru toţi şi a conceptului de echitate socială;
 UNESCO a adăugat a 4-a componentă a conceptului: protejarea diversităţii culturale (inclusiv a "culturilor minore" sau ale ţărilor sărace), componente ale patrimoniului comun al umanităţii.

5. Pentru noi, ca ţară, sunt esenţiale soluţiile atât pentru problemele pe termen scurt, privind ieşirea din criză şi relansarea economică, cât şi cele pe termen mediu şi lung, privind dezvoltarea durabilă a ţării, folosirea cadrului oferit de integrarea europeană, asigurarea compatibilizării şi competitivităţii economiei româneşti, convergenţa cu UE, inclusiv pregătirea temeinică pentru adoptarea euro şi reducerea decalajelor istorice faţă de ţările dezvoltate - obiectiv strategic major pentru câteva generaţii.
Pentru aceasta sunt necesare atât convergenţa eforturilor forţelor politice, ale factorilor de decizie din stat, ale agenţilor economici, ale celor din cercetarea economică şi nu numai, cât şi dezvoltarea creativităţii şi abordarea calificată, profesionistă, a tuturor deciziilor şi a acţiunilor practice. Este nevoia acută de promovare a unor dialoguri active între toţi factorii interesaţi. Este păcat că dialogul a fost tot mai puţin folosit în ultimii ani. În condiţii mai dificile, din anii '90, am realizat un cadru mai activ, atât de dialog al forţelor politice, cât şi de conlucrare a factorilor de decizie şi a cercetării academice şi universitare, ca şi a reprezentanţilor societăţii civile în abordarea şi elaborarea unor proiecte cu caracter strategic (strategia tranziţiei spre economia de piaţă; strategia integrării în UE - etapa Snagov; strategia dezvoltării durabile - România 2025).

Acum, cu atât mai mult se impune realizarea unui asemenea cadru de abordare unitară a problemelor economice şi sociale, care să unească oamenii cei mai calificaţi pentru a da răspunsurile necesare şi adecvate sfidărilor acestui început de secol în România. Avem nevoie de un proiect de perspectivă, pe termen mediu şi lung, care să devină cauza nu numai a generaţiei actuale, ci şi a celor care vin.