Istoria ultimului interviu

A fost luat cu trei zile înainte ca Adrian Păunescu să împli­nească 67 de ani. Nu ştia atunci că va fi şi cel din urmă an...

Era 17 iulie 2010, o zi de sâmbătă, iar Adrian Păunescu era la Constanţa şi nu ştia că vede marea pentru ultima dată. Încă avea 66 şi de ani... Nu ştia că era pentru ultima dată când avea să fie preşedintele juriului Festivalului Mamaia Copiilor. Că e pentru ultima dată când acordă un interviu pentru Jurnalul Naţional... Peste trei zile, la 20 iulie, era ziua lui. Împlinea 67 de ani. Nu ştia atunci că va fi şi cel din urmă an... din care n-avea să mai apuce să trăiască nici măcar jumătate. Pe 20 iulie urma să apară şi cel dintâi roman publicat de poet. "Vinovat de iubire". O poveste premonitorie poate... despre moarte, nu numai despre iubire, despre iubiri. Ca un jurnal despre el însuşi şi despre un alter ego... Un transfer de perso­nalitate, dăruit şi asumat cu dragoste, cu nostalgie, cu tristeţe.

În acea zi, la 17 iulie, am vorbit cu Adrian Păunescu despre "Vinovat de iubire". Era vesel şi se bucura că, după 20 de ani de la momentul la care scrisese romanul, în 1990, imediat după Revoluţia din decembrie, cartea avea să iasă la lumină dezvăluind o altă latură a perso­nalităţii lui...

L-am întrebat atunci despre mărturisirea lui de pe prima pagină a cărţii care astăzi, când el nu mai e, capătă alte dimensiuni. "Nu intenţionez să opresc aici ciclul românesc «Vinovat de iubire»." Îl întrebam, aşadar, despre continuare şi dacă doctorul Andrei Ionescu, personajul care "adoarme" în finalul romanului, se va trezi vreodată ca să meargă mai departe...

"Nu ştiu, nu vă pot dezvălui a­min­tiri din viitor. E o frământare mare în conştiinţa mea ce să fac cu per­­sonajele, pentru că, pe de o parte, rea­litatea e aşa cum e... Se poate trezi me­dicul pentru a muri din nou, mai cu program, nu dintr-un impuls al tu­turor categoriilor din spital, care-şi fă­ceau dreptate şi, pentru că era bine­fă­cătorul lor, îl considerau inchizi­to­­rul lor şi directorul puşcăriei lor. Dar e un mister pe care aş vrea să-l aş­tep­­tăm împreună şi sper să apuc în via­ţă să duc la capăt şi aceste fişe bio­gra­fice ale viitorului «Vinovat de iubire»."

N-a mai apucat... A rămas doar misterul. Timpul a început să alerge de-atunci încoace şi poetul n-a mai ţinut pasul cu el. Am vorbit atunci despre romanul ce urma să apară chiar de ziua lui şi despre personaje, şi despre el însuşi, şi despre literatură, şi despre poezie şi, mai ales, despre iu­bi­re. Era în vocea lui un fel de amă­ră­ciune pe care nu s-a străduit deloc să o ascundă atunci când l-am în­tre­bat despre iubire şi nere­cu­noş­tin­ţă, căci, în fond, aceasta este povestea din "Vinovat de iubire". Cât şi ce s-a schimbat în sufletul oamenilor, al ce­lor pe care i-a cunoscut, din '89 şi până azi.

"Pot spune cu precizie că momentul era la fel de bun şi atunci pentru o asemenea tragedie... Fiindcă, până la urmă, peste poveştile de dragoste apare cea mai cumplită dintre toate tragediile umane, şi anume nerecunoştinţa: la binele pe care i-l face medicul Andrei Ionescu, pacientul Andrei Ionescu şi un alter ego al medicului răspunde cu condam­na­rea la moarte... şi e chiar o chestiune personală aici, pentru că eu am trecut prin foarte multe asemenea experienţe, cu oameni pe care i-am salvat, pur şi simplu, în epoca trecută şi care au devenit principalii mei acuzatori la începutul anilor '90. Dar, dincolo de acestea toate, cred că importantă e contopirea dintre tragedia politică şi iubirea considerată fără ipocrizie. Că, de fapt, asta este ce simţeam cel mai mult în '90 şi ce resimt azi. Şi anume nevoia de a izbi ipocrizia, nevoia de a renunţa la aceste perdele care ne acoperă şi ne fac din ce în ce mai străini de noi înşine."

Avea în glas şi furie, şi ne­în­ţe­le­ge­re, şi resemnare... Şi un soi de histrio­nism care nu l-a părăsit niciodată, nici pe patul de spital. Se războia cu cei­lalţi şi cu sine şi i se simţea în cu­vinte o plăcere nebună de a fi rostite, cu patos... declamativ. Mi-a mărtu­risit cu plăcere, râzând de amintirile dragostelor trecute, că "Vinovat de iubire" e un fel de "buletin al iubirilor lui". Şi că mare parte din poveştile din roman sunt viaţa lui...
"Nu ştiu dacă toţi autorii transcriu experienţele personale... Şi asta o spun cu precizarea că mai am încă do­uă cărţi scrise anterior, una în 1978, «Crimă fără pedeapsă», şi alta în 1980, «La cules de porumb», în care nu e atâta experienţă perso­nală, cât experienţa de conştiinţă a mea, în epocă. În schimb, «Vinovat de iu­bi­re» este în mare măsură şi viaţa mea."

Ce însemna pentru poetul Adrian Păunescu să publice acel roman...
"Înseamnă, pe de o parte, înfrângerea unei anumite comodităţi, şi anume puterea de a trece la ultima redactare, de a-l pregăti pentru tipar, or, asta nu s-a putut întâmpla în aceşti 20 de ani, pentru că, din păcate, nici n-am considerat că lite­ratura este o prioritate. Am consi­derat că e o acţiune asupra căreia puteam reveni mai târziu, şi uite că aşa şi e... Dar, pe de altă parte, în­seam­nă şi crearea unei situaţii foarte spe­ciale, prin dialogurile mele permanen­te şi fructuoase, foarte fructuoase, în această parte a vieţii, cu un tânăr confrate al meu, care s-a arătat, în toate situaţiile complicate de viaţă prin care am trecut, şi lucid, şi curajos, şi generos: Marius Tucă. De la niş­te discuţii cu el, acum o lună şi ceva, am pornit ultima redactare a acestui roman. Noi am mai avut planu­ri împreună, dar nu le putem acoperi pe toate din punct de vedere material. Dar uite că ne-am învrednicit după această discuţie, extrem de sensibilă pentru mine  fiindcă eu sunt totuşi un impresionist, pot pleca până la Polul Nord dacă descopăr un ţurţure local credibil... Şi, iată, cartea există şi, cred eu, dă o notă foarte originală şi clară momentului de luciditate la care ar trebui să ne dedăm acum, la 20 de ani de când cartea mi-a fost comandată. Comandată suav, de un alt om de cultură, de un înalt creator, regizorul Cornel Diaconu, care mi-a cerut-o pentru revista lui din vremea aceea, Trup şi suflet. El mi-a comandat un fel de bu­letin al iubirilor mele... Dar proba­bil că el şi-a închipuit c-o să fac măr­turisiri cu nume şi prenume, ceea ce si­gur că nu-mi puteam permite, căci multe dintre femeile la care mă re­fer, deşi au existat, nu puteau fi de­mas­cate şi puse, nici la această vârstă, în faţa unor mărturisiri de amor."

Dar dincolo de poveştile de amor care îl dezvăluie pe Adrian Păunescu şi mai puţin pe femeile care i-au trecut prin viaţă, romanul care absoarbe şi închide în biografia personajului principal biografia poetului vorbeşte şi despre o întreagă epocă, despre trădările ei, despre schimburi de personalitate... L-am întrebat despre una dintre frazele din carte, care se dorea premonitorie... "Va apărea libertatea, dar va muri dreptatea." L-am întrebat dacă e o profeţie care s-a împlinit. S-a bucurat. Vocea i s-a înmuiat, de parcă cineva i-ar fi descoperit un mic secret pe care îl voia descoperit...

"Dacă aţi ţinut minte asta înseamnă că, într-adevăr, s-a împli­nit profeţia mea. A apărut într-adevăr libertatea, dar a murit, într-adevăr, dreptatea. Nu mai interesează pe nimeni. Ba, mai mult, constat la 20 de ani că nu mai există, spre exemplu, nici măcar preocuparea pentru statul social de drept. Nu mai există preocuparea pentru această dimensiune care e singura în măsură să mişte popoarele şi oamenii. Pentru ce ar face ei industrii, pentru ce ar face performanţă în economie, dacă n-ar trage din acestea nişte drepturi sociale, nişte drepturi culturale, nişte drepturi pentru copiii lor?! Da, a murit dreptatea!" Şi vorbele au sunat ca o sentinţă.

Cât de multă vină poate exista în iubire? Sau iubirea poate fi o vină...?
"Da. Sunt epoci istorice în care dominantă e ura. E chiar un titlu de glorie al anilor '50, lupta de clasă, dar substanţa acelei idei asta era: ura unei categorii împotriva alteia, care devenise un fel de motor al so­cie­tăţii. Pentru a-i mobiliza pe unii la un fel de muncă era invocată si­tua­ţia privilegiată a altor categorii. Şi atunci se întâmpla aşa cum e cu bu­ca­ta de carne pentru câine, pe care i-o pui în faţă, sau cu ovăzul în sacul de la gâtul calului, care-l atrage înainte... Ura mişca, într-adevăr, într-un mod dinamic lucrurile, dar nu ştiu dacă asta e soluţia. Au reapărut em­brionii urii în '90, era lupta gene­ra­ţiei care-şi închipuia că este curată, că n-a făcut nimic. Ca şi când a parti­cipa la istorie, fie ea şi tenebroasă, fie ea şi complexă, cum a fost istoria de dinainte de anul 1990, înseamnă a fi vinovat. Eu nu cred asta şi, în ge­ne­ral, s-a constatat că, pentru a mer­ge bine căldura în sobe, coşarii trebuie să intre în acele coşuri şi să-şi asu­me pătarea halatelor, a sa­lo­pe­te­lor în care lucrează. Funinginea este intrinsecă focului de lemne şi de cărbune. Şi atunci a-i acuza pe coşari că au făcut curat în coşurile caselor epocii trecute înseamnă a acuza pe producătorii de aer ai cerului că ne mai dau dreptul la o respiraţie."
Astăzi, producătorii de aer ai cerului nu i-au mai îngăduit dreptul la încă o respiraţie...