Kosovo – Turnul Babel în care vorbesc banii şi frica

Afaceri de milioane de euro, moguli născuţi din cenuşa războiului, politicieni care pretind liberalizarea vizelor pentru cetăţenii unui stat în care singura taxă certă este aceea de protecţie şi o secesiune născută din frica şi ura dintre Nord şi Sud - acesta este, într-o schiţă simplă, peisajul care defineşte azi Kosovo.

La doi ani şi jumătate după declararea independenţei şi la câteva zile după recunoaşterea ei implicită de către Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, cel mai nou stat al Europei oferă fiecărui vizitator ceea ce doreşte să vadă. Suporterii independenţei pot vedea cum economia şi instituţiile kosovare se construiesc piatră peste piatră cu "macaralele" Statelor Unite şi ale Uniunii Europene. Scepticii au în prim-plan scenele din Mitrovica: în oraşul din Nord, demonstraţiile sârbilor încă se mai sfârşesc cu vărsare de sânge, argument că o declaraţie de independenţă susţinută de cele mai puternice state ale lumii nu poate stinge setea de răzbunare între două popoare încăierate în urmă cu zece ani în ultimul război al mileniului doi.

EUROVISIONUL - VISUL DIPLOMATULUI KOSOVAR
"De ce nu ne recunoaşteţi independenţa? România nu este corectă! Nu ne trataţi ca pe nişte egali! Nu putem nici măcar să concurăm la Eurovision!", aproape că strigă la ziariştii din România şi Cipru Vlora Citaku, ministrul adjunct de Externe al Kosovo. Scena se petrece într-un restaurant cochet din Priştina, unde tânărul ministru în vârstă de doar 29 de ani încearcă să convingă jurnaliştii că merită să susţină cauza independenţei la Bucureşti şi Nicosia, două dintre cele cinci capitale UE care încă se mai opun declaraţiei unilaterale din 17 ianuarie 2008, prin care Kosovo s-a rupt de Serbia. Vlora Citaku nu este supărată doar de acest refuz, şi-ar dori la fel de tare şi altceva: liberalizarea vizelor, adică dreptul kosovarilor de a circula fără nici o restricţie prin Europa.

Refuză să accepte argumente precum faptul că rata oficială a şomajului de 48% este indicatorul unui stat încă fragil din punct de vedere economic şi social. "Când eram copil, mă uitam cu mama la Eurovision şi voiam să câştige o melodie, nu mai ştiu care. După ce a cântat Toto Cutugno cântecul «Insieme», mama mi-a spus: «Melodia asta trebuie să câştige! Pentru că trebuie să fim împreună într-o Europă unită! Şi noi merităm asta, dar România sau Cipru ne refuză acest drept»", insistă Vlora Citaku.

PRIŞTINA, "MICA ELVEŢIE" FĂRĂ BONURI FISCALE
După ce ieşi din restaurantul aflat în imediata apropiere a străzii UCK (botezată aşa în cinstea Armatei de Eliberare a Kosovo, organizaţia paramilitară care i-a opus rezistenţă lui Slobodan Miloşevic în anii '90), Priştina îţi pare, cu fiecare metru pe care îl parcurgi, oraşul tuturor posibilităţilor. Aproape la fiecare colţ de stradă este un sediu de bancă Pro Credit sau Raiffeisen, situaţie aproape ireală pentru cei care îşi mai amintesc că în urmă cu doi ani singurul bancomat funcţional era la parterul Hotelului Grand Central. Vitrinele luminoase te ademenesc în magazine cu preţuri exclusiv în euro - până să-şi definească o monedă proprie, Kosovo a "împrumutat-o" pe termen nedeterminat pe cea a Uniunii Europene. Vânzătorii din buticuri sau din restaurantele care acoperă aproape fiecare metru pătrat din centru îţi oferă practic orice ai nevoie, mai puţin un lucru: bonul fiscal.

"Teoretic, avem taxe, practic, majoritatea o plătesc pe aceea de protecţie la şmecherii de aici şi mai dau din când în când câte ceva şi la stat", explică un angajat kosovar al Eulex, care preferă să-şi păstreze anonimatul. Tot el rezolvă şi misterul miilor de maşini cu număr de înmatriculare elveţian care împânzesc străzile din capitală: sunt emigranţii care în timpul lui Miloşevic au cerut azil politic şi care după prăbuşirea Iugoslaviei s-au descurcat să rămână în ceva mai confortabila diasporă din Ţara Cantoanelor. Potrivit Oficiului Federal de Statistică al Elveţiei, numărul lor se apropie de 200.000. La începutul lunii august, majoritatea vin în vacanţă în Kosovo şi foarte mulţi dintre ei folosesc aceste zile libere pentru a se căsători cu femei kosovare, motiv din care oficiile de stare civilă sunt pline ochi, iar maşinile împodobite cu flori şi voaluri de nuntă se înghesuie de luni până duminică în trafic.

DRUMUL SPRE SUCCES AL UNUI MOGUL
Explozia "capitalistă" continuă şi după ce ai ieşit din Priştina. Sute de magazine, mai ales de materiale de construcţii şi de prefabricate, depozite de termopane, "hangare" pline de electrocasnice sunt "marca înregistrată" a unei ţări care se construieşte pe sine însăşi. La periferiile oraşului au început să apară şi zone rezidenţiale, însă cele mai multe case au fost lăsate "la roşu", pentru că lipsa finisajelor îl scuteşte pe proprietar de plata taxelor. În drumul spre enclava sârbească Gracanica poţi vedea şi cea mai somptuoasă casă din Kosovo: o vilă imensă, cu o curte din care sclipesc la lăsarea serii zeci de luminiţe de exterior. 

 

Este moşia lui Behgjet Pacolli, mogulul fruntaş în topul miliardarilor din Kosovo. Emigrant şi el în Elveţia, a început să facă avere în anii '90 pe spezele Federaţiei Ruse: firma sa de construcţii Mabetex a restaurat Kremlinul şi Duma de Stat. Apropiat de primarul Moscovei, Pavel Borodin, Pacolli a ajuns să-şi extindă relaţiile până în stratosfera politicii de la Moscova: la sfârşitul anilor '90 a fost acuzat de procuratura rusă că l-ar fi mituit chiar pe preşedintele Boris Elţîn. La scurt timp după venirea la putere a lui Vladimir Putin, întreaga afacere a fost însă uitată. Afacerile au continuat să prospere: Mabetex a devenit beneficiarul unuia dintre cele mai profitabile contracte din lume, fiind firma angajată pentru construcţia noii capitale a Kazahstanului, Astana.

După război, oligarhul kosovar s-a orientat şi către alte puncte cardinale, preluând contractul de construcţie a Universităţii Americane din Priştina. În acelaşi timp, magnatul kosovar a demarat în 2004 o puternică campanie de lobby la Washington, în sprijinul independenţei Kosovo. A devenit politician şi la el acasă, înfiinţând Alianţa pentru noul Kosovo, pe care o reprezintă şi în Parlament. Potrivit declaraţiei de avere, în conturile sale personale se află peste 400 de milioane de dolari.

Behgjet Pacolli nu este însă singurul "ambasador" al Marilor Puteri din preajma Priştinei. Un "trimis special" la fel de important este şi praful. Mai exact, norul gros de particule care se ridică de dimineaţă până seara deasupra drumului care va deveni noua autostradă Merdare - Morine, legătura rutieră directă între Kosovo şi Albania. Executantul contractului este un consorţiu format din firma americană Bechtel şi compania turcă Enka, iar costul total al proiectului nu a fost dezvăluit de autorităţile kosovare.

 

MITROVICA, ORAŞUL SUFLETELOR DE PLUMB
Pe măsură ce te îndepărtezi de Priştina către nord, tabloul devinde din ce în ce mai sumbru. În imediata vecinătate a capitalei, peisajul este încă optimist: piscine, moteluri şi terenuri de paintball îţi spun că entuziasmul şi dorinţa de occidentalizare pulsează şi în afara Priştinei. Dacă ai curiozitatea să vizitezi un teren de paintball, ai şi şansa unei surprize: bilele sunt fabricate în România, la Cornu, localitate care în Kosovo nu şi-a câştigat faima datorită moşiei lui Adrian Năstase, ci proiectilelor Dracula, pline de vopsea roşie sau galbenă. În continuarea drumului, cenuşiul devine însă culoarea-vedetă o dată ce te îndepărtezi kilometru cu kilometru. Sate sărăcăcioase, maşini mai potrivite într-un muzeu decât pe şosea, fabrici care scuipă prin furnale şi coşuri kilometri cubi de particule toxice.

La intrarea în Mitrovica te întâmpină, însă, doar relicvele unei astfel de fabrici care, cândva, era mândria industriei iugoslave, fiind una dintre puţinele unităţi de prelucrare a plumbului. Atmosfera din oraş este, astăzi, cel puţin la fel de grea precum metalul care a adus, odinioară, faima uzinei. Despărţite de râul Iber, partea de nord a Mitrovicei, locuită de sârbi, şi cea de sud, în care trăiesc albanezi, sunt încă stăpânite de teroarea şi ura din vremea războiului. Unite, teoretic, de un pod, cele două jumătăţi nu sunt, de fapt, legate de nimic. După declaraţia de independenţă a Kosovo, Nordul s-a izolat complet, fiind susţinut financiar de Belgrad. Prima "victimă" a segregării a fost tribunalul, în care câteva sute de protestatari sârbi s-au baricadat imediat după ruperea Kosovo de Serbia, distrugând nu doar interiorul clădirii, ci şi arhivele.

De doi ani şi jumătate, judecătorul albanez Behxhet Plakolli se chinuie, împreună cu colegii săi sârbi şi cu magistraţii Eulex, să reconstituie dosarele. "În Tribunalul Municipal am lucrat împreună, sârbi şi albanezi, până la declararea independenţei. Chiar şi în timpul războiului. Eram 180 de oameni. Totul a mers până la 20 februarie, când sârbii au luat cu asalt tribunalul şi s-au baricadat înăuntru. Au distrus totul. De la 1 iulie anul trecut, s-a făcut împreună cu Eulex o echipă de monitorizare, în care sunt magistraţi sârbi, albanezi şi europeni, care încearcă să recupereze arhivele şi să reconstituie dosarele. Cred că în două-trei săptămâni totul o să fie în ordine", povesteşte Plakolli.

De naţionalitate albaneză, judecătorul nu poate trece, nici până în ziua de astăzi, podul către Nord decât sub escorta Eulex - misiunea juridică a Uniunii Europene în Kosovo. Cu toate că le este recunoscător pentru ajutor, Plakolli este deranjat de diferenţa de statut între magistraţii kosovari şi cei europeni: "Nu ne tratează ca pe nişte egali. Un judecător sau procuror Eulex nu stă aici decât un an şi judecă doar două-trei dosare. Un judecător Eulex primeşte pe lună între 15 şi 20.000 de euro. Preşedintele tribunalului are numai 500 de euro. Eu, cu experienţă de peste 40 de ani, am doar 300 de euro."

 

O GRENADĂ ŞI UN MORT PENTRU UN OFICIU DE STARE CIVILĂ
Străzile Mitrovicei de Sud sunt aglomerate şi pline de viaţă la fel ca şi cele din Priştina: magazine în care forfotesc clienţii, trafic infernal, steaguri ale Kosovo şi SUA peste care flutură vântul independenţei. O dată ce ai trecut podul către Nordul sârbesc, încă vegheat de KFOR (misiunea NATO de menţinere a păcii), atmosfera se schimbă la 180 de grade. Străzile sunt aproape pustii. Comerţul este redus la cele câteva tarabe şi magazine decrepite şi pustii de pe strada principală. Într-o bodegă sordidă, câteva zeci de oameni îşi omoară timpul şi îşi mestecă nervii jucând Bingo. "În vreme de criză, oamenii asta fac, îşi încearcă norocul", comentează Milena, o studentă sârboaică de 20 de ani care se străduieşte să înveţe limba engleză cât mai bine pentru a pleca în Olanda.

Împreună cu sora sa, Milena priveşte în fiecare zi cum timpul trece peste Mitrovica fără să schimbe nimic. "Belgradul ne dă bani, plăteşte salariile profesorilor şi funcţionarilor, dar în rest nu avem nimic. Am avut prieteni albanezi, dar astăzi pot veni doar ei la noi, pentru că ne e frică să trecem podul. Sora mea a fost acum două luni în Sud ca să-şi cumpere pantofi şi au agresat-o", povesteşte Milena. La fel ca majoritatea sârbilor care trec în partea albaneză, şi Jelena, sora Milenei, şi-a scos numele de înmatriculare sârbeşti de la maşina când a traversat podul.

Studenta de 20 de ani este încă îngrozită de cel mai recent incident din Mitrovica: pe 2 iulie, în timpul unei demonstraţii împotriva intenţiei Priştinei de a deschide un birou de stare civilă în Nord, o grenadă a fost aruncată către manifestanţi. Rezultatul - încă o moarte tragică în bilanţul negru al oraşului: un doctor pediatru şi-a pierdut viaţa, iar alte 11 persoane au fost rănite.

VUVUZELELE, AGENŢI PROVOCATORI
"Mitrovica este încă un butoi cu pulbere", crede şi căpitanul Bogdan Ştir, comandantul-adjunct al detaşamentului de jandarmi români care se află în misiune în Kosovo sub egida Eulex. Recunoaşte că a avut emoţii în ziua de 22 iulie, când Curtea de la Haga a respins contestaţia Serbiei faţă de declaraţia de independenţă a Kosovo. "Sentimentul sârbilor e că sunt părăsiţi. Sunt blazaţi. Există un sentiment ciudat. A fost ziua de 22 când s-a dat verdictul de la Haga şi în Mitroviţa n-au fost decât albanezii care au ieşit în stradă. Sârbii s-au adunat la un moment dat vreo 600-700 la pod, dar manifestaţia a durat doar vreo 10-15 minute. Veniseră şi din satele din nord, iar liderii lor au discutat cu ei şi s-au calmat brusc. Asta s-a întâmplat pentru că au primit telefoane din anumite zone de influenţă. În principiu, reacţionează la telefoane. Eu atunci eram la Curtea de justiţie cu o rezervă de douăzeci şi ceva de oameni. Pe străzi nu mai era aproape nimeni. Era o linişte suspectă şi aşa a rămas până la final. Albanezii au venit cu vuvuzele, cu steaguri cu artificii, dar n-au reuşit să-i provoace pe sârbi. Toată noaptea s-a tras în Sud. Happy shootings (focuri de bucurie)." Venit în Kosovo de mai puţin de două luni, Bogdan Ştir crede că jandarmii îşi merită fiecare cent din cei 3.000 de euro pe lună plătiţi de Eulex pentru această misiune: "În Priştina e parfum, în schimb aici şi noaptea dormim cu un ochi deschis."

Ambasadorul Marii Britanii în Kosovo: "Încă mai sperăm că România îşi va schimba poziţia"
Contestat de autorităţile kosovare, refuzul României de a recunoaşte independenţa nu-i încântă foarte tare nici pe reprezentanţii diplomaţiilor occidentale, dar aceştia, în numele diplomaţiei şi pragmatismului, susţin că înţeleg poziţia Bucureştiului. Ambasadorul Marii Britanii la Priştina, Andy Sparkes, a explicat pentru Jurnalul Naţional care sunt sentimentele Vestului faţă de atitudinea autorităţilor de la Bucureşti: "În timp ce este un bun aliat al NATO, România insistă să nu recunoască Kosovo. Cred că înţelegem că România are propriile îngrijorări, care pleacă din propria istorie a relaţiei cu minorităţile". Potrivit lui Sparks, cancelariile occidentale încă mai mizează pe o schimbare de atitudine: "Încă mai sperăm că România îşi va schimba această poziţie, nu credem că situaţia din Kosovo poate fi privită ca un precedent, ea este sui-generis. Credem că România îşi poate schimba această poziţie fără să-şi provoace vreo pagubă. Dar relaţia noastră bună cu România şi statutul ei de bun partener nu pot fi schimbate de poziţia în cazul Kosovo şi cred că dacă alege să nu recunoască Kosovo sunt mai multe metode de a construi o relaţie bună cu Priştina, sub premisa că am căzut de acord să nu fim de acord în privinţa independenţei. Ecxistă relaţii comerciale sau de bună vecinătate, în ideea de a construi un cămin european comun, idee în care România a crezut întotdeauna şi către care Kosovo aspiră."