Nicu Ceauşescu: "Numai oamenii proşti au probleme cu răzbunarea"

"Dacă m-aş simţi vinovat, cu ceva vizavi de învinuirile care mi se aduc, aş discuta altfel. Mă rog, fiecare om are părţile lui bune şi părţile lui rele. (...) În conştiinţa mea, ca să fiu mai explicit, nu-mi găsesc nici o vină faţă de ceea ce s-a întâmplat la Sibiu" - Nicu Ceauşescu

Dr. Aurelian Arusoaei (comandantul Spitalului Penitenciar Jilava) - Vă deranjează lumina, domnule Nicu?

Nicu Ceauşescu - Mă deranjează şi lumina, mă deranjează şi filmatul.

Adrian Păunescu - Nu te filmează nimeni. Poate, mai târziu.

N.C. - Ei, nu, că eu sunt chior?! Adriane, nu sunt de cinci ani.

A.P. - Nicule, nu vrei să lăsăm o mărturie?

N.C. - Sunt două lucruri pe care trebuie să le clarificăm de la început. Deci, o discuţie putem purta. Eu am văzut întrebările. Astea, nu? (Arată foile cu întrebări).

A.P. - Putem să-i dăm drumul?

N.C. - Poţi să-i dai drumul. (Face semn de încuviinţare cu mâinile).

A.P. - Dar eu te rog să nu mă iei pe mine ca pe cei de la „Adevărul". Deşi, să ştii, era superb dialogul, şi ei au fost foarte buni, şi tu ai răspuns extraordinar.

N.C. - Consecvent principiilor mele, interviuri nu dau. Discuţii pot să port.

A.P. - Da, dar principiile pot merge cu nişte oameni străini. Dar cu un om pe care-l cunoşti şi care nu şi-a exercitat meseria pe tine ca un cinic, nu înţeleg ce s-a întâmplat. De fapt, ce înseamnă interviu? O întrevedere.

N.C. - Bun, întrevedere. (ia revista şi se uită pe prima pagină): „Atac la generali", A. „Memoriile lui Florin Piersic".

A.P. - Da, Nicule. Am vrut neapărat să te văd.

N.C. - Plăcerea este reciprocă.

A.P. - Mulţumesc. Am vrut neapărat să stăm de vorbă, aşa cum am vorbit nu doar o dată, ci de mai multe ori, şi să lăsăm o mărturie. (Sună tare telefonul).

N.C. (către Andrei Păunescu, care voia să răspundă la telefon): - Lasă-l, că aici sunt nişte reguli.

A.P. (către Andrei P.): - Ce, vrei să răspunzi la telefon? Lasă-l, nu răspunde, că aici eşti la Spitalul Penitenciar.

N.C. - Aici e o închisoare.

A.P. (către Dr Arusoaei): - Băiatul meu voia să răspundă la telefon.

Andrei P. - Voiam să închid şi să opresc zgomotul.

A.P. - Deci, eu ştiu cât de greu îţi e, cât de greu e. Dar te rog să crezi că nici noi nu venim cu o dificultate mai mică, dar, aşa cum zicea domnul doctor înainte, zidurile sunt mai depărtate de noi decât de tine, care le simţi pe umeri.

N.C. - De ce? Vezi, fiecare om poate să aibă un zid al lui. Da. Un zid care nu e al altuia, decât al lui.

A.P. - Acum cred că ai avut destul timp să evaluezi întreaga viaţă pe care ai trăit-o. Mai ai câteva săptămâni şi împlineşti 40 de ani. La 1 septembrie, nu?

N.C. - Da. (Se uită la ceas). Întâmplător!

A.P. - N-am apucat niciodată să vorbim pe larg despre toate astea şi te-aş ruga neapărat s-o facem.

N.C. - Bun. În principiu, deci, accept acest dialog. (Strâmbă din gură a dispreţ). Interviu sună şi puţin forţat. Aşa.

A.P. - Mai bine dialog. Aşa este.

N.C. - Da. M-am uitat.

A.P. - Pe întrebări?

N.C. - Pe întrebări. Nu ne cunoaştem nici de două zile, nici de doi ani, nici de aproape două luni.

A.P. - Chiar aşa. Ştii de când ne cunoaştem?

N.C. - Direct şi nemijlocit? Fără poze, Andrei, am spus. Nu-mi plac pozele.

A.P. - Dar nu le simţi.

Avocat Aurora Lăzărescu - Lasă.

N.C. - Nu e vorba de simţit sau nesimţit, e vorba că nu-mi plac pozele.

A.P. - Hai, mă, Nicule. Ai tu o chestie, primul sfert de oră parcă eşti echipa de ştafetă a Statelor Unite. Până nu zici tu nu, nu, nu... lasă să facă nişte poze.

Dr Arusoaei - Numai să nu se întrerupă accesibilitatea, graţie prea multor poze. Să nu se întrerupă.

A.P. - Deci din 19...?

N.C. - 1973. R.F.G. De-atunci ne cunoaştem.

A.P. - Da. Dintr-o vizită a preşedintelui în RFG.

N.C. - Ei, vezi?

A.P. - Dar am mai fost o dată împreună în regiunea Bacău, în 66.

N.C. - Da, da, când ai recitat tu o poezie, nu?

A.P. - Da, am recitat pe balcon o poezie, în prezenţa lui Nicolae Ceauşescu, la Piatra Neamţ.

(Se stinge lumina).

N.C. - Da, s-a stins lumina. Nu-i nici o problemă.

Dr. A. - Cum nu-i nici o problemă? Treaba a fost dirijată - râde - ce dracu?! Acum poţi să vorbeşti orice.

N.C. (zâmbeşte şi dă din mână) - Nu.

Dr A. - Dar dacă merge pe baterii, sigur!

A.P. - Dar de ce nu merge lumina?

N.C. - Spitalul intră pe grup, imediat.

Dr A. - Noi suntem vitregiţi de soartă aici. Ne scot ăştia din reţea foarte frecvent. (la telefon): „Bărbuceanu, fiţi atenţi, domnule, ăştia cu grupul să intre pe lumină. Se poate? Îmi întrerup operaţiile din cauza lor".

N.C. - Gata, ţi-ajunge, nu mai fotografia.

Dr A. - Fiindcă nu se poate domnule, ăsta e spital, trebuie să fie non stop lumină. Rămâne omul pe jumătate tăiat şi nerezolvat?

N.C. - Ce, „Tineretul liber", în care scria că Jilava e hotel, sau cum? (îşi aprinde o ţigară).

A.P. - Am văzut.

N.C. - Spitalul sau penitenciarul?

A.P. - Nu, nu, despre spital era vorba.

N.C. - Ei, mă rog. (se aprinde lumina). Gata, aţi văzut c-a pornit şi lumina? (către Andrei P., care-i face poze): Băi, nu te mai potoleşti cu măgăoaia aia?

A.P. - Deci hai să începem.

N.C. - Începe.

A.P. - În prima întrebare îţi pusesem şi...

N.C. - Nu, nu discutăm despre întrebările alea, că în general, adică, nu-mi plac. Lucrurile prefabricate sunt nişte kitsch-uri până la urmă.

A.P. - Ei, totuşi, ele au coerenţă...

N.C. - Eu nu sunt genul de om care să cer întrebările, după aceea să răspund la ele, să stau să mă gândesc. Ştii şi la ce mă refer. Şi aşa mai departe.

Dr A. - Domnule Păunescu, poate doriţi un cadru mai intim. Eu pot să vă las în doi.

N.C. - Nu, nici o problemă.

Dr A. - Nu, dacă la mine ar veni un prieten şi ar fi de zece ori să fiu băgat în cătuşe, aş discuta ca şi cu un prieten. Nu a venit la dumneavoastră nici poetul Păunescu, nici gazetarul, a venit un prieten de-al dumneavoastră.

N.C. - Păi tocmai de-aia. Aia am zis, că n-are rost să stăm pe întrebări, pe chestii de-astea.

A.P. - Ei, da, dar întrebările nu sunt date de altcineva mie. Sunt întrebările care mi-au venit în distanţa care ne separă. Adică nu mi-am închipuit că ne vom putea şi vedea. Am zis să-ţi trimit întrebările, ca să te familiarizezi cu ele.

N.C. - Ei, uite că până la urmă ne şi vedem (Pare plictisit.) Domnule doctor.... (arată cu mâna spre ceva).

Dr A. - Acelea nu sunt pentru dumneavoastră, sunt pentru cei care au dat avizele de ieri, ca să vadă cadrul general ce se va discuta.

A.P. - Mi-e greu să-ţi pun întrebări hotărâtoare, pentru că...

N.C. - De ce, ţi-e greu să te hotărăşti? Hotărăşte-te.

A.P. - Nu, dar îmi pare rău, îmi pare rău de situaţia în care ne găsim. De situaţia dificilă în care ne găsim. (N.C. îşi ridică ochelarii pe frunte şi se uită la A.P.) N-am crezut că vom ajunge în ea. Ştiu atât cât mi-a fost cu putinţă să ştiu, câte lucruri bune ai făcut şi cum ai încercat, într-o perioadă destul de grea, să limitezi proporţiile unor necazuri, ale unui dezastru care ţinea mai mult de sistem (lumina se stinge şi se aprinde imediat), decât de o persoană. Ştiu cât te-ai zbătut pentru cauze individuale, pentru cauze mai generale, şi de-aia, mi-e greu să te accept, în conştiinţa mea, ca deţinut. De-aia mi-e greu să te şi întreb. Că dacă n-aş şti ce-ai făcut, mi-ar fi foarte uşor. Aş fi cinic şi gata. De-aia, mă rog, la Jilava, cu o zi după Schimbarea la Faţă, care a fost ieri, am să-ţi pun prima întrebare, pe care am şi scris-o.

N.C. - Dar ce-ai făcut, l-ai schimbat pe Avram Iancu? Înainte îl purtai pe Avram Iancu pe piept.

A.P. - Da, din 1985 nu l-am mai lăsat. Îl purtam pe piept, da.

N.C. - Cum din 85?

A.P. - Din 1985 nu-l mai port.

N.C. - Ba da. Când ai venit la Sibiu îl aveai.

A.P. - Nu-l mai aveam.

N.C. - Îl aveai.

A.P. - Nu-l aveam. Îmi spui tu mie?! Nu cred că-l aveam. (se stinge lumina).

A.A.P. - În 1985, exact când s-a terminat lupta. Şi eu l-am întrebat de ce nu-l mai poartă mi-a zis: „Domne, ăsta era un semn că luptam" (Se aprinde lumina).

N.C. - Deci în '85...

A.P. - Renunţam la luptă, la lupta publică.

N.C. - Renunţai la luptă. Asta e o laşitate. Ce e?

A.P. - Nu e o laşitate, e o adaptare la condiţiile exterioare care mi s-au impus.

N.C. - Păi de ce? De ce trebuie să renunţi la luptă?

A.P. - Pentru că am renunţat la luptă în forma aia, în forma publică. Din moment ce nu mai puteam să mai ies în public, din moment ce nu mai puteam să fac o revistă, din moment ce nu mai puteam face cenaclu, din moment ce nu mai puteam să mă duc la întâlniri cu cititorii, mă rog, cu oamenii, cu contemporanii, nu mai aveam motivaţia de a-l purta pe Avram Iancu. Deci, îl purtam, ca pe un talisman, care-mi spunea: „Uite, domne, mă duc în munţi şi fac revoluţie". Ce mai eram? Eram o epavă la momentul acela, după cum, de fapt...

N.C. Ei, nu, că epavă nu te-am văzut niciodată. Cel puţin fizic; n-ai fost niciodată o epavă.

A.P. - Lasă chestiile astea. Dacă ai fi văzut cum s-a scufundat Okeanos: cu două minute înainte de scufundare nu părea epavă. Dar la un minut după ce s-a scufundat, era chiar epavă.

N.C. - Nu. După un minut după ce s-a scufundat, nu mai era nimic.

A.P. - Ba da, chiar asta e epavă, un vas după ce nu mai pluteşte.

N.C. - (Către Andrei P., care face poze); Gata.

A.P. - Deci asta e prima întrebare.

N.C. (Dă din cap, interogativ).

A.P. - Cine crezi că eşti, dacă e să te evaluezi...

N.C. - Eu! Sunt eu!

A.P. - Da, tocmai asta e, eu sunt altcineva şi de-aia te întreb.

N.C. - Păi, tocmai de-aia îţi şi explic foarte clar, că sunt tot eu. Spuneai cu câteva momente înainte, că refuzi să crezi anumite lucruri. Bun. Dacă m-aş simţi vinovat, cu ceva vizavi de învinuirile care mi se aduc, aş discuta altfel. Mă rog, fiecare om are părţile lui bune şi părţile lui rele. Ar fi o absurditate să spui că un om a făcut numai lucruri bune sau că a făcut numai lucruri rele.

A.P. - Deci, dacă te-ai simţi vinovat cu ceva?

N.C. - Vizavi de...

A.P. - De învinuirile concrete care ţi se aduc.

N.C. - E important. Atunci, am discutat altfel. Dar aşa mă simt eu. Adică, în conştiinţa mea, ca să fiu mai explicit, nu-mi găsesc nici o vină faţă de ceea ce s-a întâmplat la Sibiu. Probabil că ai trecut prin Sibiu după 89.

A.P. - O dată. Mi-a fost foarte greu să trec, pentru că mi-a fost, mi-era jale că era o situaţie şi a oraşului şi a centrului distrus. Până acum, am trecut o singură dată.

N.C. - Centrul! Centrul nu prea era distrus. A, da, asta. Internele.

A.P. - Da, da, sediul, sediul internelor.

N.C. - Bun. Raţiunile învinovăţirii mele, de fapt, le-am spus şi celorlalţi. Îmi scapă.

A.P. - Mie nu-mi scapă, eu cred că e o schemă simplă. Pentru a se putea crea o anumită credibilitate, o nouă crdibilitate, s-a exagerat foarte mult în partea de scenariu care privea familia Ceauşescu.

N.C. - Dar nu era nevoie. (neagă şi din cap).

A.P. - Ei, bine, ştii cum e. Ştii că părinţii grijulii dau copilului la prima răceală antibiotice. O simplă gargară cu apă cu sare ar fi destul. Vorba ta, nu era nevoie. Dar uite, ieri, generalul Stănculescu a spus pentru prima oară o chestie care, dacă se spunea de la început ori era luată ca atare, şi nu era nimeni închis pentru ceea ce nu făcuse; ori era respinsă, şi atunci era închis şi generalul Stănculescu. Şi anume, a spus că armata, miliţia şi securitatea au tras în legitimă apărare.

N.C. - Ştiu.

A.P. - Păi, dacă-i aşa, înseamnă că principiul ăsta e valabil şi după prima staţie. E valabil pe tot parcursul. E valabil şi la cei care sunt de-aici sau nu e valabil pentru nimeni.

N.C. - E o problemă foarte delicată, pe care trebuie s-o analizezi foarte profund, pentru a-ţi da seama de anumite lucruri. Greşeala, dacă se poate numi greşeală, este că ei au restat organele de interne de la început. Deci din prima zi.

A.P. - Unde, la Sibiu sau în general?

N.C. - În general, cam în toată ţara asta a fost conduita generală, ca să-i spun aşa. Şi la Timişoara, practic, i-au luat din prima zi şi, mă rog, cam în toate localităţile. Dar după aceea s-a continuat să se tragă.

A.P. - Am înţeles ce spui, Nicule.

N.C. - După aceea s-a spus: „Bun, dar cu cine ne-am luptat?".

A.P. - Excepţională chestie!

N.C. - Nu e excepţională chestia. Chestia e tragică, fiindcă din chestia asta au murit oameni.

A.P. - Ştiu. E excepţional ce ai spus tu, nu ce s-a întâmplat. Te faci că nu înţelegi?

N.C. - Şi nu este aici vorba de ceea ce spune un om, ci este vorba de ceea ce se întâmplă în realitate. Că, până la urmă, noi trăim într-o realitate. Dată, nu? Dată de noi, dată de alţii şi aşa mai departe. Or, cei care au făcut ancheta au fost tot militari, cei care au judecat au fost tot militari.

A.P. - Numai cei care au fost condamnaţi n-au fost militari.

N.C. - Sunt şi doi militari condamnaţi. I-a luat ca în povestea aia cu acarul Păun, doi plutonieri majori sau cam aşa ceva. E o chestie foarte simpatică, de exemplu, oameni condamnaţi aşa, la nişte ani... 18-20, achitaţi între timp. Lucrul e foarte complicat. Adică eu rămân până la urmă la teza pe care ţi-am mai spus-o, cred şi altă dată. Ca să înţelegi evenimentele istorice, îţi trebuie zeci de ani, uneori sute de ani. Dar cei care au fost în interiorul lor, le ştiu.

A.P. - N-aş putea spune că nu eşti unul dintre cei care au fost în mijlocul evenimentelor, în ultimele două decenii. Şi până acum. De-aia, te rog, să ajuţi la limpezirea acestei istorii. Eu nu îmi pierd nădejdea că, pe timpul vieţii noastre, lucrurile se vor clarifica. Nu ca să intre altcineva în locul tău în închisoare, că nu ăsta este idealul meu personal, să fie cineva închis. Ci ca să se ştie exact adevărul şi să fie limpede pentru toţi oamenii.

N.C. - Aşa cum ai vorbit, mi-am adus aminte de chestia aia a lui Nichita, ştii?
„Îmi pare bine că trăim în timpul vieţii noastre şi că nu trăim în timpul vieţii altora".

A.P. - Excepţional. Ţin minte. M-ai omorât în interviul ăla din „Adevărul", m-ai omorât. Credeam că te cunosc.

N.C. - Nu te-am omorât, eşti încă în viaţă.

A.P. - Hai, lasă că ai fost inspirat. Şi i-am invidiat şi pe Sălăjan şi pe Bunea, pentru felul cum au reuşit să te convingă. Rar există aşa ceva în gazetărie. Pentru felul în care au reuşit să te descrie prin cuvintele tale. Şi îl laud, deşi eu îţi trimisesem întrebările dinainte. Am citit toate interviurile pe care le-ai dat şi care, mă rog, au ajuns la mine. Şi în străinătate, şi ce s-a mai furat pe-aici.

N.C. - A, bine.

A.P. - Dar o anumită crispare, care nu e numai a ta, probabil e şi a mea, în scurtul timp pe care l-ai stat cu câte unul sau altu, i-a privat pe oameni de faţa ta adevărată, de profunzimea adevărată a conştiinţei tale. În „Adevărul" mi-a plăcut mult interviul. Şi cred că al nostru o să fie mai bun. Sper să fie mai bun. Acum, totuşi simt că te-ai aşezat în starea de firesc, pe care am întâlnit-o deseori, când veneam să-ţi cer câte un ajutor, lucru pe care nu l-am uitat niciodată, încă din 1990, în ciuda faptului că am fost învinuit că am fost prieten cu tine, deşi prieteni propriu-zis noi n-am fost, dar am fost tovarăşi de luptă, ăsta este adevărul, pentru tot felul de cauze, pe care eu le voi invoca şi în interviul ăsta, ca să rămână mărturie. El (arată spre Andrei P.) e mai tânăr ca noi cu 20 şi ceva de ani, decât tine cu 18 şi, oricum, banda asta va rămâne mărturie, am fost tovarăşi de luptă. Ca să fiu scos din luptă şi eu, deci ca să fie scoşi din luptă martorii eventuali ai timpului care a trecut, mi s-a adus învinuirea că am fost la beţii cu tine, că am făcut...

N.C. - A, astea sunt nişte copilării.

A.P. - Nu erau copilării în ianuarie '80. astea erau copilării cu care se putea omorî un om. Spuneau că Nicu Ceauşescu şi Adrian Păunescu au băut ca porcii. Şi lumea zicea: „Cum? Şi noi o duceam greu, tu-le mama lor de porci". Şi a publicat „România liberă" poze, articole, mizerii de-astea. Adică, eu vreau să ne amintim: am făcut noi, ţii tu minte să fi făcut noi vreo...

N.C. - Mi-ai pus întrebarea asta. Voiam, de fapt, de la început, să-ţi spun două lucruri. Dar m-am luat cu altele şi am rămas fără să le spun. În primul rând, despre viaţa mea personală sau particulară sau privată, cum vrei să-i spui, poţi să-i spui proprie şi personală, nu vorbesc. Doi: poza aia care a apărut am văzut-o. Mai erau încă vreo 70-80 de poze identice, dacă mi-aduc eu bine aminte. Dar cu 70-80 de alţi oameni. Şi deocamdată memoria nu m-a lăsat. Asta a avut loc când a fost o decernare de premii.

A.P. - La Cenaclul Flacăra.

N.C. - Şi la Cenaclul Flacăra şi la restul...

A.P. - Da, la sfârşitul lui '84.

N.C. - '84.

A.P. - În sediul U.T.C.

N.C. - În sala Biroului. Da. Şi la sfârşit am băut câte o cupă de şampanie. Şi am ciocnit cu fiecare. Vedeţi ce se întâmplă, domnule comandant. La momentul 1984 s-au făcut pozele. Deci poze cu...

A.P. - 70 de oameni.

N.C. - 70, 60, mă rog, nu contează. Şi după aceea scoţi o poză şi o pui.

A.P. - Şi spui: „Uite ce beţii făceau ăştia", pe fondul mâniei populare, terorişti, frigul, necazurile.

N.C. - Atunci când era toată isteria aia generală. Dar mă rog.

A.P. - Sau (pentru că au fost mai multe poziţii) eu stăteam lângă Nicu în poza aia şi-i spuneam: „Uite, ce zici, ar fi bine să cânte Doru Ghiaja?". Doru Ghiaja era preot, preot ortodox. A fost, poate, singurul moment din istoria de 45 de ani a României, în care în sediul unei organizaţii politice, organizaţia comunistă, a tineretului, un popă, popa Doru Ghiaja, din Alba Iulia, a fost premiat de liderul organizaţiei respective.

Andrei P. - A luat diplomă şi bani, şi a şi cântat şi cântecele Ardealului.

A.P. - A luat diplomă şi bani. Era cel mai bun. Şi eu întrebam: „Ce zici, Nicule, să cânte aici?". Zicea: „Sigur", cum băga el buza aşa, în faţă: „Sigur". Şi unul a pozat aia, n-a mai spus ce spuneam eu, ce se întâmpla acolo, că popa Ghiaja cânta în sediul CC al UTC, lucru profund insolit, care nu se întâmpla nicăieri. Nu s-a întâmplat nicăieri altundeva. Şi a cântat acolo. A cântat lucruri nemaipomenite. Era un cântăreţ de mare valoare. Dar asta nu mai contează. Nu mai contează, deci, ce am făcut noi atunci, contează că avem două pahare cu şampanie în mâini. Cineva-mi scria ulterior: „Doamne, ne cred idioţi? Păi, dacă era beţie, voi stăteaţi în picioare? Şi cu fotograf! Lângă uşă? Păi, aţi fi fost rupţi, la masă, dacă!..." Păi, dar stai puţin, dacă ar fi să fie judecaţi oamenii după cum au dominat băutura în viaţă. Fănuş Neagu trebuia să fie regele Europei. Unul dintre cei mai buni şi mai curaţi oameni. Fănuş, care adevereşte noţiunea de mare scriitor român.

N.C. - A, scrie, în „Ţara", am văzut, da.

A.P. - Da, e directorul revistei. Cu ce sentimente făceai lucrurile alea, pe care nu le făcea nimeni, totuşi Nicu? Eu îţi veneam cu propuneri aberante. Asta de exemplu (aberante faţă de ordinea dată, era şi atunci o realitate dată), deci veneam cu un popă şi tu îl premiai. Adică eu îţi propuneam să-l premiezi şi tu îl premiai. Sigur că primeai reproşuri. Şi asta trei ani la rând. Eu am citat, la un moment dat, la un cenaclu (Către Andrei P.: Unde, tată, la Orăştie? Andrei P.: La Orăştie, astă-vară.) deci astă-vară, la Orăştie, am avut un cenaclu. Şi am zis: „ia să vă arăt eu, că toţi sunteţi deştepţi, toţi ştiţi ce a făcut Nicu Ceauşescu" îmi trimiteau câţiva bilete. „Hai să vă arăt eu ce a premiat Nicu Ceauşescu". Şi am citat...

Andrei P. - „Omul liber".

A.P. - „Omul liber", cântec pe care tu l-ai premiat şi, după aceea, chiar în seara aia, s-au dus, s-a prezentat, din câte au spus ei, la conducerea superioară, textul, şi s-a interzis. Dar tu ai continuat să-l consideri un cântec valoros. Nu mi s-a mai cântat la radio, dar în cenaclu ai spus: „Cântă-l liniştit". Care era cântecul? Deci, cum începea?

Andrei P. - „Sfidăm violenţa şi tot ce-i urât"...

A.P. - „de proşti suntem astăzi sătui până-n gât".

N.C. - Ai scris şi în ziar. Am văzut.

A.P. - Nu face pe plictisitul, că asta e foarte important.

N.C. - Nu fac pe plictisitul.

A.P. - Deci, 1984. sau 83?

Andrei P. - Asta se întâmpla în 84.

A.P. - Şi cântecul era considerat cântecul anului. Domnule doctor, mă ascultaţi, că asta e foarte important...

Dr A. - Vă ascult.

A.P. - ...ca să ştiţi ce chiriaş aveţi.

N.C. - Nu sunt chiriaş, că eu nu plătesc chirie.

Dr Aurelian Arusoaei - O să văd dacă este în „Poezii cenzurate".

A.P. - Este, „Omul liber" se cheamă. Deci: „Sfidăm violenţa şi tot ce-i urât/ De proşti suntem astăzi sătui până-n gât,/ Nimic nu se face cu omul ca roi,/ Iubirea cu forţa se cheamă viol.// Sunt creşteri forţate, plătite cumplit/ De cei ce natura o udă cu flit.// Noi nu vom trăi niciodată cum vor/ Dogmaticii proşti după dogmele lor./ Cu lanţuri la gură, la suflet şi mâini,/ Noi credem real că ne suntem stăpâni.// Şi nici mersul nostru nu-i marşul forţat/ Ci visul în care de voie-am intrat./ În lături, dogmatici din cinicul rond,/ Natura umană e liberă-n fond". Ai premiat asta. Ţi-am arătat textul. L-ai premiat. Ca dovadă că a fost ceva straniu, este că nu s-a mai putut cânta la radio. S-a interzis imediat. Deci, cei care aveau responsabilitatea propriu-zisă a activităţii culturale, a mass-media, n-au fost de acord cu cântecul şi s-au speriat de el. Tu n-ai făcut asta! Eu spun ca să se ştie, pentru că obedienţa faţă de părinţii tăi este, poate, lucrul care ţi s-a reproşat cel mai aiurea. Nu te-am auzit niciodată zicându-mi mie sau zicându-le altora: „Fac asta pentru că a zis tata sau a zis mama". Dimpotrivă. Ţin minte, de exemplu, o chestie (sigur că, dacă eram omorât anul trecut, nu mai avea cine să ţină minte asta), că i-ai dat telefon primarului Capitalei şi i-ai spus că eşti împotriva dărâmării cartierului Uranus. Eu ştiu asta. Şi ai spus o chestie, care mi s-a părut nemaipomenită atunci. Poate ai uitat. Ai spus aşa: „Dacă este adevărat ce spune conducerea noastră, că ne îndreptăm spre o treptată desfiinţare a...".

N.C. - Asta-i teoria lui Marx, da, ştiu.

A.P. - E teoria lui Marx. Ştiu că-i teoria lui Marx, dar tu o aplicai la Centrul Civic. „Dacă e adevărat ce spune conducerea noastră, că ne îndreptăm spre o lume în care statul va avea tot mai puţine funcţiuni, ce ne trebuie, domne, să construim sedii îngrozitoare şi mari?". Sau: erai la Sibiu, eram în cabinetul tău şi ai primit un telefon. Nu contează de la cine, pentru că nu vreau să-l inculp...

N.C. - Normal.

A.P. - Când e în lanţuri, deşi nu mi-a fost prieten, încerc să fiu corect. Şi ţi-a spus: „tovarăşe Nicu, sunteţi de acord să-nchidem Centrala de gaze de la Mediaş? Vrem să-l trimitem pe Amza acolo". Amza era ministrul gazelor. Şi i-ai spus: „Cum să fiu de acord? Nu sunt de acord!". Şi ţi-a spus omul acela: „Bine, dar 80% din populaţie a depăşit consumul normal din decretul recent apărut". Şi tu ai dat o replică dură, care m-a înfrigurat. Ai spus: „Dacă 80% din populaţie a depăşit consumul, înseamnă că decretul nu-i bun".

N.C. - Păi, da. E o chestie logică.

A.P. - Bun, bun, ştii ce mă întreabă pe mine unul: „Domne, dacă era aşa cum spuneai dumneata, de ce nu l-a convins pe taică-său?". Şi eu ţi-am pus atunci întrebarea asta, şi mi-ai răspuns: „Ştiu că taică-tu e cu o femeie şi ţie nu îţi convine. Tu de ce nu-l convingi pe taică-tu să nu mai fie cu femeia aia?". Zic: „Nu, că nu pot". Şi Nicu zice: „Nici eu nu pot".

N.C. - Păi da.

A.P. - Ce păi da? Vorbesc despre asta, că e cel mai discut lucru.

N.C. - Păi bun, deci, dacă le ştii...

A.P. - De ce te mai întreb?

N.C. - Da.

A.P. - Pentru că nu te întreb pentru mine. Eu te întreb pentru cei care citesc azi, pentru cei care vor citi mânine, care vor vrea să ştie ce fel de oameni am fost noi, am fost viermi, am fost oameni, am avut păreri, n-am avut păreri? Pentru că se anulează totul printr-o trăsătură. Vine nu ştiu ce dobitoc, care voia să facă o gazetă...

N.C. - Dar de ce foloseşti cuvinte foarte tari?

A.P. - Ei, bine, un imbecil, atunci.

N.C. - Nu, dar şi ăsta este un cuvânt foarte tare.

A.P. - Vine un amator. Şi vrea să se îmbogăţească prin presă. Şi atunci, pune nişte lucruri în ziarul lui. Te rog, nu mă mai cenzura.

N.C. - Nu te cenzurez. Poţi să te autocenzurezi.

A.P. - Da, mă, dar eu vreau să vorbim normal.

N.C. - Eu vorbesc normal, tocmai de aia, dar mie niciodată nu mi-au plăcut cuvintele tari.

A.P. - Mă rog, mie mi-au plăcut.

N.C. - Bun, foarte bine.

A.P. - Ei bine, dar cum poţi să vorbeşti despre un om care ştie că minte şi minte, unul care foloseşte presa ca să îngroape oameni vii şi ca să-şi facă el un mic tiraj, falsifică tot?

N.C. - Ştii ce se întâmplă? Numai oamenii proşti au probleme cu răzbunarea şi aşa mai departe.

A.P. - Nicule, ştiu asta foarte bine, că dacă eu voiam ca să mă răzbun, tu ştii câţi dintre cei de aici, care sunt închişi acum aici, mi-au făcut mie rău. Ştii câţi ţi-au reproşat şi ţie că sprijini Cenaclul „Flacăra". Ştii câţi mi-au făcut rău. Mi-au luat casa de la Breaza şi altele. Deci, eu n-am nici o răzbunare, cu nimeni.

N.C. - Nu, dar să ştii că nu ăştia de-aici ţi-au luat casa. Ăia de afară.

A.P. - Ce?

N.C. - Sunt nişte chestii. Titel. Stai liniştit, că nu...

A.P. - A, crezi că nu ştiu? Ştiu, nu, dar eu vorbeam aşa. Dar eu trebuie să-i urăsc? Nu pot să-i urăsc. Este un nefericit.

N.C. - Dar să ştii că ura este un sentiment mai puternic decât iubirea, aşa că...

A.P. - E mai puternic, dar e mai primitiv, e mai la îndemână.

N.C. - Vezi, asta e.

A.P. - Deci, nu din punct de vedere al revanşei - că eu nu am nici o revanşă cu nimeni - vorbesc eu despre cei care fac presă, ăia sunt în picioare, pot să spun despre ei ce cred. Deci, unul care ţi-a inventat şi ţie biografia. A inventat biografii tuturor celor care nu se mai pot apăra.

N.C. - Bun, şi?

A.P. - Păi, asta e. Eu vreau să lămurim nişte lucruri, să încercăm să răspundem.

N.C. - Bun, ştii ce se întâmplă? După părerea mea, a răspunde ăstora care mă rog, nici măcar gazetari nu pot fi numiţi, deşi s-a umplut ţara, înseamnă a te coborî. Înseamnă a abdica de la nişte principii ale tale. Şi dacă rămâi, totuşi, consecvent, că de-aia ţi-am spus de la început, că am rămas tot eu... aşa. Ce să fac, să mă apuc să-i răsund unuia care mă înjură într-un ziar, şi aşa mai departe? Să le explic celor de la „România liberă" că ar fi bine să pună mâna pe Codul de procedură penală, înainte de a scrie ce au scris despre mine? De fapt, de-aia e raţional că e nesemnat. Că trebuie să ştie şi ei că un procuror militar oricum, indiferent, şi oricine e în ţara asta, poate fi dat în judecată. Dar, domne, ăştia puteau să pună mâna pe Codul de procedură penală sau puteau să pună mâna pe o carte, să citească de drept, înainte de a scrie. Dar probabil că oamenii sunt prea grăbiţi de senzaţional şi, tocmai de-aia, câteodată greşesc. Şi atunci, ce rost are?

A.P. - Totuşi, trebuie răspuns, măcar în anumite ocazii. Şi asta aş vrea să te rog, să fii de acord ca întâlnirea noastră să fie una din ocazii. Să spunem câteva lucruri importante şi semnificative, adevărate, despre această perioadă, care n-a fost doar într-un fel, n-a avut doar 4 ani, 5 ani grei, complicaţi, ani în care nu s-a putut comunica în diverse trepte sociale. Totuşi, sunt 25 de ani, în care s-au petrecut şi multe lucruri importante, bune, valoroase. Să ştii că mi-e foarte greu să susţin asta azi. Cu atât mai greu mi-a fost ieri, în '90, la începutul lui '91, când tot socialismul a fost considerat un faliment. Aşa era, aşa era scenariul.

N.C. - Da.
Articolul a aparut in revista "Flacăra lui Adrian Paunescu" - 3-9 iulie 2009