Şase francezi în căutarea Micului Paris

Cum arată Bucureştiul pentru un străin? Nu prea bine, dacă ai ocazia să treci prin el. La pas încet alături de un mic grup de turişti francezi. Multe dintre răspunsurile dumnealor sunt politicoase. Altele, incredibil de tăioase. Idealul Bucureştiului, "Micul Paris", nu este aici. La fel ca şi românii, nu îl găsesc deloc...

Domnul Jean Jacques Vogt nu suportă deloc căldura. De cum se urcă în microbuz porneşte repede aerul condiţionat. Şi este tot primul care coboară când dogoarea de afară se instalează confortabil înăuntru şi nu se mai lasă alungată nici măcar de aerul rece. Acum urcă Dealul Mitropoliei cu o umbreluţă de soare drept paravan deasupra capului. 'Geaba, însă. Pe deal soarele nu mai bate în cap, ci fără milă nimereşte în umeri şi şale. Cum pare să fi înţeles că nu are scăpare, urcă resemnat, mai departe, pe acest deal al Golgotei, aproape de femeia care l-a tras după ea în România.

Soaţa dlui Jacques, dna Marie Chantal, însă nu pare la fel de supărată pe condiţiile deloc agreabile şi face conversaţie cu partenerii de călătorie. Sunt şase francezi care vizitează ţara de nouă zile încoace. Iar Bucureştiul încins de căldură este tocmai concluzia călătoriei lor. Ultimele 24 de ore pe care le petrec în România. Şoferul şi ghidul lor de drum, Adrian Lucaci, rămâne în spate cu o dilemă: a închis sau nu porţile de la maşină? O fi acesta un loc sfânt, dar nu ar vrea să dea ocazia cuiva să păcătuiască. Şi pleacă înapoi, cu pas hotărât, să se mai uite o dată la încuietoare. Pe cărare, nici ţipenie de om. Doar o cerşetoare cu un copil în braţe s-a trântit fix în mijlocul prafului, pe drumul pietruit, şi invocă în acelaşi timp mila cerească, dar şi un bănuţ pentru ea. La vederea ei, aproape întregul grup îşi mută privirea în direcţia opusă. O privelişte oarecum familiară străinilor, dar la fel de neplăcută şi aici, se pare, şi ocolesc femeia desculţă. Prilej ca şi ceilalţi milogi să sară brusc vederii, în faţă. Se ascund la răcoare sub copaci, rezemaţi de ziduri, şi îşi expun lumii, de sub zdrenţe jegoase, diformităţile şi nenorocirile care-i mănâncă de vii.

Ghidul şi turiştii se reîntâlnesc la umbra clădirii. Biserica Patriarhiei este plină de credincioşi care ies şi intră în locaş. Cei care ies se opresc o clipă şi se uită nelămuriţi la omul cu geantă pe umăr şi la grupul care-l înconjoară. Vorbesc toţi în franceză, iar cel din mijloc arată cu mâna împrejur. Fiecare clădire a Patriarhiei are o poveste şi nişte detalii: Biserica Patriarhiei, care aduce a construcţie cu Mănăstirea Curtea de Argeş, pe care au văzut-o săptămâna trecută, Clopotniţa sub care a murit Barbu Catargiu, Palatul Patriarhal etc. Arhitectură, istoria românilor, canoane religioase ale ortodocşilor, toate se cuprind şi se îmbrăţişează în discursul ghidului.

Din când în când, o întrebare rupe firul. Dnul Lucaci îl reînnoadă după ce răspunde şi merge mai departe. Şi tot aşa, capetele placide din jurul ghidului se mai ridică o dată şi-l întreabă sau completează: au mai auzit unele detalii pe la o mănăstire sau alta văzută în drumul lor prin ţară. Dinăuntru răzbate muzica religioasă a slujbei care se ţine duminica. Iar prin du-te-vino-ul mulţimii se strecoară fără grabă, parcă şi el ameţit de căldură, un miros de tămâie amestecat cu lumânări arse care îmbată nasul şi la un loc cu zăduful de afară dă, parcă, dureri de cap. Dar asta nu sperie pe nimeni şi, curioşi, francezii se încurcă prin grămada umană prinsă înăuntrul zidurilor. Cu aparatele foto la braţ, cu tot.

Doar dna Danielle Galopin, franţuzoaica blondă, care a venit atrasă de faima mănăstirilor din nordul ţării, mai rămâne un timp afară, ca să vâneze cu lentila aparatului de fotografiat o faţadă şi o amintire în plus pentru albumul foto, din România.

Se pleacă din faţa hotelului. Lux de cinci stele. Turiştii, toţi trecuţi de prima tinereţe. Statisticile oficiale văzute pe stradă. România este ţară de destinaţie turistică pentru oameni trecuţi de 50 de ani. Mai exact, cei între 40 şi 80 de ani, interesaţi de altceva decât munte şi litoral românesc. Se iese cu greutăţi, pe o străduţă utilizabilă doar pe jumătate. Dar cu puţină prudenţă, un pic de noroc şi turul de oraş începe cu o vizită la Monumentul Eroilor Patriei. Cu oareşce greutăţi, pe o străduţă care mai este utilizabilă doar pe jumătate. Dar cu puţină prudenţă, un pic de noroc şi turul de oraş începe cu o vizită la Monumentul Eroilor Patriei. Cele două basoreliefuri gigantice strâng la mijloc soclul de piatră întunecat pe care îl împart cei trei soldaţi. În lumina zilei, locul pare părăsit şi aruncat în urmă de o dramă întunecoasă.

Cu atât mai mult cu cât mai jos, în piaţa din Bulevardul Eroilor, viaţa plezneşte de atâta enervare. Aici, în afară de francezi, care pun întrebări şi fac fotografii cu statuia, mai apare de nicăieri doar un nene care îşi plimbă căţelul de dimineaţă.
Clădirea gigantică a Casei Poporului strică tuturor surpriza pe care o aşteptau un pic mai departe şi mai târziu.

Cu 1 kilometru şi ceva mai în faţă, silueta ei masivă muşcă deja din cer o halcă şi se dă singură de gol. Toţi ochii, spre ea. E un magnet gigantic care a sucit toate capetele din maşină spre partea dreaptă. Ghidul merge paralel de-a lungul bulevardului şi apoi dă roată Pieţei Constituţiei pentru a da câteva explicaţii şi despre Bulevardul Unirii, care stă ţeapăn exact în coasta construcţiei. Ceauşescu şi-a dorit un Champs Elysees al lui. Mai lung, mai lat, mai altfel... Într-adevăr, spun cei din maşină, aduce cu importantul bulevard francez. Fără fântâni, adică, adaugă dna Vogt. Altfel o copie perfectă, şi se amuză de descoperire. În alte împrejurări poate că discrepanţa dintre entuziasmul ghidului, o domnişoară pe nume Cristina, şi rezerva turiştilor pe care îi conduce prin labirint nu ar fi fost atât de flagrantă.

Ori poate dintre datele statistice înghesuite în cifre, mărimi şi, bineînţeles, recorduri şi interesul mult mai natural al francezilor pentru detaliile sculptate în uşă, modelul şi calitatea covoarelor ori poate a tablourilor agăţate pe pereţi, după care întorc lung gâtul. Dar drumul lung care urcă, coboară ar putea conduce şi la o astfel de observaţie. Fiecare tur de sală se încheie cu aceeaşi întrebare: mai sunt întrebări? Francezii dau din cap că nu şi se merge mai departe după acelaşi ritual. Sunt mai interesaţi de detalii decât de povestea în sine. Raymond Ravel este, la cei 80 de ani, cel mai curios dintre toţi. Dar şi cel mai activ. Opreşte grupul doar ca să afle cui aparţine un anumit bust. Dacă i se pare că nu a văzut bine ceva, îşi abandonează colegii şi se întoarce ştrengăreşte pe un picior să mai arunce încă o privire înapoi. Fixează locul cu pricina, preţ de câteva secunde, apoi, după ce pare să fi fotografiat cu mintea ceea ce îşi doreşte să afle, se întoarce la fel de rapid şi se alătură grupului de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

România este a 83-a ţară pe care o vizitează. De abia în Sala Drepturilor Omului, după ce sunt aprinse candelabrele, rezerva francezilor se topeşte natural şi se aud fluierături de admiraţie. Sunt impresionaţi. Se iese pe balconul clădirii, unde francezii se întâlnesc şi dau mâna cu turiştii englezi sosiţi într-un al doilea grup. Se schimbă două, trei vorbe şi din nou la drum. De data asta, înapoi. La fel cum se şi intrase. Turiştii francezi urmând-o îndeaproape pe domnişoara ghid, care îi conduce spre ieşirea din Palat, reporterul însoţit de ofiţerul de presă. "Cine era domnul acela?", întreabă foarte neliniştită dna Marie Vogt, în timp ce grupul se adună curios în spate, lângă microbuz, să audă răspunsul. Misterul răcelii din interior începe să se devoaleze. "Mi s-a părut, doar, că ne supraveghea", continuă dânsa.

"Dânsul este de la PR (relaţii publice - n.r.) şi era acolo pentru mine. Mă supraveghea pe mine", îi răspunde reporterul zâmbind aiurit de toată situaţia creată. "Am crezut că este de la Securitate (fosta poliţie politică - n.r.). Deci, o parte din bănuielile mele au fost corecte. Ştiţi, s-a comportat ca cei de pe vremuri. Doar apăreau fără să spună nimic şi erai urmărit." Dânsa vizitase România şi înainte de '89. Viva Ceauşescu! Dna Vogt a recunoscut Micul Paris doar într-un poster care atârna la soare pe masa unui negustor de nimicuri ieftine din Centrul Vechi. "Acesta ar putea fi Micul Paris, dacă am vorbi despre Parisul de acum 50 de ani."

Dar bucata fâşneaţă de plastic ce înfăţişează oraşul Bucureşti are automobile care azi sunt la muzeu, domni cu joben şi monoclu şi doamne cu umbrele. O poză care ar fi trebuit să moară de mult, dar e ţinută artificial în viaţă cu tehnologii noi. Altfel, prin plimbarea lor, în zona veche a oraşului au zăbovit câteva minute pentru a privi nişte faţade şi mai mult pentru a studia bisericile vechi. Pentru turiştii francezi, Micul Paris nu mai există nici măcar acasă. După cum spunea cu amărăciune cel care le-a fost ghid-interpret şi şofer pentru zece zile din viaţa lor, "inima Parisului este refăcută în întregime. Pe când inima Bucureştiului o să o vadă astăzi, şi o să vadă că este o ruină..."


"Eu vând România ca şi când ar fi curată..."
"Sunt unul din optimiştii turismului românesc. România pe termen lung are şansa ei în industria turistică, marea belea este că ai noştri nu prea înţeleg", spune directorul firmei Invitation Romania, Gheorghe Fodoreanu, cel care a intermediat legătura dintre reporter şi grupul de turişti francezi. Dar prezentul nu arată prea bine "... Incomingul (totalitatea operaţiunilor prin care sunt aduşi turişti străini în ţară - n.r) nu foloseşte banii ţării. Noi aducem bani de afară. Şi tot ce aducem noi de afară rămâne în ţară. Şi ţara, în loc să ne ajute, ne blochează ca să ne dezvoltăm. (...) Eu vând mult în afară şi ştiu din start că 10%-20% din ceea ce vând este «stricat». Nu ştiu dacă înţelegi, în proporţie de 10%-20% eu mint când mă aşez faţă în faţă cu partenerul de afaceri. Îi spun «vino, domnule, hai, hai...», dar nu îi spun că prin Lacul Bicaz sunt 3-4 hectare de gunoi şi PET-uri, nu îi spun că în România am gropi, dar nu am wc-uri, nu îi spun că am probleme... Eu vând România ca şi când ar fi curată, ca şi când ar avea drumuri, eu vând o Românie care este ideală. O Românie pregătită să primească turişti străini. Dar mă tem că noi nu suntem pregătiţi..."