Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Când Peter Hurtley (sau Petre al lui Hurtley, după cum l-a "botezat" Gheorghe Turda), un irlandez sadea care a găsit în el puterea să zâmbească în cele mai dificile momente, a plecat acum 16 ani din Irlanda de Nord, probabil că nu s-a gândit că vreodată, pe o scenă, cimpoiul va deveni frate cu tulnicul. După "duelul" muzical irlandezo-român de duminică seară, de pe pajiştea de la Săpânţa, nu se ştie cine o să "mănânce clopul", cum se spune prin zonă. Peter Hurtley şi muzicianul Shaun Davey au adus în Maramureş muzica irlandeză veche şi nouă.
L-au cooptat pe Grigore Leşe la organizarea Festivalului "Drumul lung spre Cimitirul Vesel", iar acesta i-a "convocat" pe scena din Săpânţa pe aromânii fârşeroţi, românii ucraineni de pe Tisa, maramureşeni, lăutari din Gorj şi pe inegalabilii Mambo Siria. Stiluri, muzici, sunete îmbinate care i-au ridicat pe români, irlandezi, francezi, belgieni şi ce naţii or mai fi fost ei la o horă mare în faţa scenei. "Dacă ăştia sunteţi voi, atunci sunteţi mişto", îmi spune un francez devenit săpânţean pentru cinci zile. Cu o zi înainte, s-a arătat dornic să facă o poză cu nea Şchiopu de la Mambo Siria. Cu trompeta în mână şi în paşi de Chaplin, nea Şchiopu, o mână de om cu o poftă de viaţă mare, s-a ridicat şi s-a aranjat să dea bine la poză. "Aţi cântat în Mambo Siria, aşa-i?", îl agaţă cineva. "Eu?... Da... Păi, cânt şi acum. Eu sunt Mambo Siria."
Festivalul "Drumul lung spre Cimitirul Vesel" a început, aşa cum a spus Peter Hurtley, în ziua când trenul care l-a adus pe ambasadorul Irlandei la Sighetu Marmaţiei.
"Atunci cineva l-a întâmpinat pe ambasador pe peron cu un saxofon soprano şi i-a cântat. Atunci s-a dat startul." A continuat cu un excelent concert al lui Shaun Davey, susţinut de muzicieni irlandezi şi români şi corul bărbătesc al Facultăţii de Teologie "Andrei Şaguna", în Cimitirul Vesel, în ajun de Sfântă Mărie. Davey a aranjat câteva epitafuri luate de pe crucile morţilor din cimitir pe muzică irlandeză. Apoi, tot satul s-a adunat la biserica din Cimitirul Vesel la slujba de Sfânta Mărie.
A urmat apoi, a doua zi, concertul de muzică irlandeză veche şi nouă, pe pajiştea de la intrarea în Săpânţa. Pe un cer spart în cioburi de lumini după sute de fulgere şi o ploaie măruntă, a început "provocarea" românilor, care adunaţi laolaltă pe scenă au arătat ce înseamnă muzica autentică, nealterată din strămoşi.
Răzvan Roşu, un tânăr de 17 ani, din judeţul Alba, şi-a luat tulnicul tocma' până la Săpânţa, pentru a aduce cu el o poveste. Tulnicul e viaţa lui. Nu ştia să mai facă altceva. Se urcă pe deal de trei ori pe zi, la 5 dimineaţa, la amiază şi pe înserat şi sună din tulnic peste văi. Aşteaptă să-i răspundă cineva. Din păcate, tulnicarii au dispărut, iar sunetul lui rămâne deocamdată fără ecou. "Să nu te apuci de vreo şcoală de etnologie, să te strice cum i-a stricat pe alţii", îl bate pe umăr prieteneşte Grigore Leşe.
Ultima generaţie de aromâni fârşeroţi, patru bătrânei în baston cu gâtlejuri de aramă ("Cum or scoate, Doamne, sunetele astea din gât?, se minunează o tânără întinsă pe iarbă), se încinge la horă pe scenă, laolaltă cu nea Pupăză din Maramureş, cu româncele din Ucraina de pe Tisa, pe ritmurile lăutarilor din Gorj. Petrecerea s-a terminat, evident, cu Mambo Siria, care le-a adus românilor, pe o ploaie mocănească, cântece "fără perdea".
Ultima zi a arătat că acest festival intercultural, care s-a aflat la prima ediţie, poate să descopere sau să redescopere ceea ce unii au crezut că nu mai poate fi găsit. Dar cine ştie să scotocească sigur găseşte. Iar Peter Hurtley şi Grigore Leşe au arătat că nu există vârstă sau epocă în care se poate să-ţi descoperi rădăcinile. "Maramureşul este ca un brad de Crăciun, împodobit, dar care nu este băgat în priză." Peter Hurtley a găsit cablul şi priza, deşi a întâmpinat mai multe dificultăţi. "Mulţumim celor care ne-au sprijinit, fie şi ei puţini. Fiecare ne-a ajutat cu ce a putut. Nişte bârne de lemn, o bancă, un scaun, un capsator."
Zâmbeşte amar, în colţul gurii. A găsit forţa să zâmbească şi atunci când a căzut sunetul, şi când fondurile au fost pe terminate, şi când a mai lipsit una-alta. Dar a fost tot un zâmbet când s-a băgat în horă şi a jucat cu foc, la final, când totul s-a terminat cu bine. Iar filozofia lui de viaţă a contaminat cu spor: "Dacă învăţăm să ne asumăm consistenţa timpului, să căutăm esenţa şi autenticul în ceea ce facem, dacă învăţăm să ne ascultăm vocea interioară şi ne găsim rădăcinile, vom porni pe drumul lung ca nişte călători în vagon de lux".
Citește pe Antena3.ro
