Urâţi-vă voi, urâţilor!

Ei vând medicamente. De fapt, suplimente alimentare. Ei sunt vânzători. Ca să obţină profit, vânzătorul e în stare să se vândă pe sine însuşi. En detail. Începe întâi cu sufletul, e mic, se ambalează repede. Dacă-l vinde, asta înseamnă că se pricepe la afaceri. Linguşeşte, complimentează, păcăleşte, jigneşte, înjură, scuipă, deranjează, devine viral, prin urmare are succes şi e inteligent. În bussines, scopul scuză mijloacele. Oare?

"Doamne, îmi pare rău, dar îl urăsc. Îl urăsc atât de tare! Vreau şi eu o viaţă normală. Un copil normal. Dar cu el, cu el ce să fac?”. E un fragment dintr-o reclamă la un produs  (supliment alimentar ce se comercializează prin telverde) care cică "luat preventiv,  optimizează funcţiile cerebrale”. Reclama, care mimează războiul lăuntric al unei mame de copil autist, are sloganul: "Urăşte-ţi băieţelul! Urăşte-i autismul!”. Next: "Urăşte-ţi tatăl! Urăşte-i Alzheimerul!”. Nu ştiu dacă suplimentul alimentar propovăduit e recomandat mamei care urăşte, copilul urât, bunicului cu Alzheimerul, urât la rându-i sau privitorului, după vizionarea reclamei. Cu siguranţă însă, copywriterii acestor infantile clipuri publicitare au nevoie de ceva puternic, care să le redea contactul cu realitatea. Pentru că nu numai că-s urâţi, dar trăiesc şi pe altă lume!

Am cunoscuţi, în ultimii ani, zeci de familii cu copii autişti. Le e greu pentru că, deşi există o lege în vigoare care prevede accesul gratuit la terapie, statul nu le decontează nimic. Pentru că luptă singuri cu sistemul, pentru a-şi înscrie copiii în învăţământul de stat, deşi Constituţia România garantează fiecărui copil dreptul la educaţie. Pentru că nicio firmă de advertising şi nicio companie farmaceutică n-au sărit vreodată să susţină un ONG ce luptă pentru drepturile persoanelor cu autism. Le e greu şi pentru că politicienii folosesc cuvântul "autist” peiorativ, fără să aibă vreo apăsare că în România trăiesc peste 30.000 de oameni, adulţi şi copii, diagnosticaţi cu acest sindrom. Aşa e, părinţilor cu copii autişti le e greu. Dar nu i-am auzit niciodată declarându-i că urăsc pe cineva sau ceva. Nu urăsc nici măcar România, deşi e ţara care le ciunteşte drepturile.  Cât despre copiii lor... Am cunoscut o femeie care a înfiat, împreună cu soţul ei, un băieţel despre care au aflat, 2 ani mai târziu, că este autist. Copleşit de veste, el i-a sugerat soţiei să ducă înapoi băiatul, la Protecţia Copilului. Dar cum să pui o mamă adevărată să-şi smulgă inima din piept şi s-o lase pe treptele unei clădiri? Femeia şi-a strâns puiul în braţe, cu toate problemele lui, care deveniseră şi ale ei. Iar bărbatul a dat bir cu fugiţii şi a divorţat. Acestei mame îi cereţi voi, urâţilor, să-şi urăscă băiatul?!      

Am cunoscut un tată care-şi creşte singur copilul autist. Se chinuia să-i găsească un loc într-un centru de zi, unde să-l poată lăsa ziua, cât timp era el plecat la muncă. Muncea ca să-şi poată creşte copilul. Ca să-i poată plăti logopedul. Statul nu voia să-l ajute, nici măcar cu un loc într-un centru de zi, îi lăsa ca singură alternativă abandonul copilului. Părinte singur. Tată singur. Numai că el n-a abandonat, s-a luptat pentru drepturile copilului lui, iar acum încearcă să-i ajute pe alţii. Acestui tată îi cereţi voi să-şi urăscă băiatul, urâţilor?
Urâţilor, ce sunteţi atât sunteţi atât de urâţi pe dinăuntru, încât niciodată n-o să puteţi înţelege ce se întâmplă în sufletul unui părinte şi nici n-o să aflaţi definiţia iubirii necondiţionate... Urâţi-vă voi, urâţilor!