Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Timp de trei zile şi jumătate coasta dreaptă a Americii a trecut printr-un junghi de proporţii. Cea mai populată zonă a acestei ţări fost traumatizată de ameninţarea şi efectele unui uragan-ciclon cum nu s-a mai văzut de sute de ani. Iar eu m-am aflat în mijlocul nenorocitei de Sandy.
În tot acest timp nu s-a mai vorbit de preşedinţi, de Romney sau Obama, despre Benghazi, Irak sau Afganistan. Nici măcar economia ţării n-a mai ţinut prim-planul atenţiei americanilor.
Vineri la amiază aflasem pentru prima dată că voi fi în calea unui uragan monstru, cum nu s-a mai văzut. La început am tratat ştirea cu indiferenţă. Alegerile erau cel mai important subiect. Abia după ce ascultasem o ştire în care se spunea că şi cei mai pesimişti meteorologi prezic că uraganul Sandy va fi un monstru cu trei capete, am început să îmi fac griji. Şi să iau măsuri de precauţie.
Sâmbătă dimineaţă am mers la cumpărături să mă aprovizionez cu apă de băut, alimente conservate, lumânări, baterii şi lanterne. Rămăsesem surprinsă să observ că sute de alte persoane înaintea mea au făcut acelaşi lucru. Surprinderea a fost cu atât mai mare pentru că americanii sunt cunoscuţi drept oameni relaxaţi, care nu prea iau în serios ameninţările meteorologilor. De această dată, nu ştiu exact din ce motiv, oamenii deciseseră că e mai bine să fie pregătiţi decât să regrete.
Isteria dinaintea furtunii
Raftul cu apă potabilă era complet gol, un raft lung de câţiva metri şi cu vreo 4 etaje. În schimb, am găsit secţiunea cu bere încă bine aprovizionată, aşa că am pus mâna imediat pe o ladă de 24 de sticle înainte să dispară. De parcă ar fi trecut termitele prin magazinul acela. Zeci de oameni umăr la umăr, cu un anumit sens de alertă, şi-au umplut cărucioarele cu exact aceleaşi produse pe care le căutam şi eu, în special conserve de peşte. Şi generatoare de electricitate.
Sâmbătă după-amiază cerul în zona Washington D.C. deja era acoperit cu nori greoi aflaţi la altitudine scăzută. Mai-mai să se atingă de coroanele copacilor ruginii. Era un cer ameninţător, s-a simţit în aer o anumită tensiune, o energie negativă, poate de aceea oamenii n-au mai aşteptat să li se spună de două ori să se pregătească de ce e mai rău. S-a simţit în aer că un dezastru urmează să se întâmple.
Rafale puternice au început să se simtă în zona Washington D.C. încă din seara de sâmbătă. Duminică pe tot parcursul zilei a plouat intermitent, cerul a continuat să fie acoperit cu nori grei, iar intensitatea vântului a crescut considerabil. În tot acest timp am urmărit traiectoria uraganului Sandy pe telefonul mobil, prin intermediul unei aplicaţii create de Centrul Naţional de Monitorizare a Uraganelor. Speram să fim informaţi din moment în moment că Sandy se va disipa în largul oceanului Atlantic. Însă informaţiile primite din oră în oră deveneau tot mai sumbre. Sandy se intensifica, deja începuse să capete puteri de categoria a 2-a. În acelaşi timp autorităţile instituiseră situaţii de urgenţă şi ne îndemnau să stăm în casă cu orice preţ. Chiar şi o simplă plimbare în faţa casei, ori a blocului, putea reprezenta un pericol. Copacii pot fi smulşi din rădăcină foarte uşor când ai rafale de vânt de 100 km la oră şi un sol înmuiat de precipitaţiile intense din ultimele ore.
Mii de saci de nisip au fost distribuiţi oamenilor care locuiesc la nivelul mării. În cartierul Huntington, la doar 1 kilometru distanţă de mine, aproximativ 100 de locuinţe au fost evacuate obligatoriu. Acestea se aflau exact pe malul râului Cameron Run, afluent al renumitului Potomac.
Calmul de după
Aveam să aflu câteva zile mai târziu că oamenii respectivi au ascultat de autorităţi şi au părăsit locuinţele. Unii mi-au spus că au preferat să se ducă la rude care locuiesc în zone mai sigure. Alţii nu au avut de ales şi au acceptat adăpostul provizoriu acordat de autorităţile locale în incinta unei biserici. Din fericire, inundaţiile în această zonă nu au fost atât de mari încât să producă daune materiale caselor. Dar oamenii cu care am vorbit mi-au spus că sunt bucuroşi că au părăsit domiciliul. ”Întotdeauna avem inundaţii aici. Întotdeauna. Indiferent dacă e o furtună mică sau un uragan, aici apele se revarsă şi ne ajung în case aproape în fiecare an,” mi-a spus un bărbat greoi sprijinit de un baston din lemn, care s-a identificat pe numele de Mr. Thomas. Oamenii veneau rând pe rând să monitorizeze situaţia râului, după care se urcau în maşină şi plecau din nou la adăpost. Cu toţii, am observat, erau bucuroşi că ce a fost mai greu a trecut, dar mai ales că în zona lor uraganul s-a purtat mai cu ”milă”.
A durat trei zile
De sâmbătă la amiază şi până luni seară, când Sandy a aterizat pe Coasta de Est în statul New Jersey, am simţit efectele uraganului secolului în fiecare secundă. Experţii au declarat oficial că Sandy aterizează luni seară la ora opt, însă monstruozitatea aceasta a naturii cu un diametru de 300-400 kilometri şi-a întins veninul asupra noastră zile mai devreme. ”Ochiul” uraganului, adică centrul unde intensitatea vântului este cea mai mare, a ajuns pe coasta de est la ora 8 seara, luni. Dar ”corpul” uraganului, întinderea de sute de kilometri din care fac parte vijelii şi ploi aproape la fel de intense, a ajuns la noi mult mai devreme.
Dar şi când a aterizat! Când Sandy a aterizat pe pământ s-a terminat cu glumele şi mi-a dispărut şi ultimul gram de bună dispoziţie pe care încercasem să mi-l menţin. M-am baricadat în casă, deşi locuiesc la etajul 15 şi sunt ferită de inundaţii, între doi stâlpi de siguranţă. Acolo mi-am instalat ”centrul de comandă” adică un scaun, o măsuţă, laptopul, un carneţel cu pix, telefonul mobil şi un pahar mare de Pinot Grigio. Din acest ”centru de comandă” am avut patru transmisii telefonice în direct cu colegii de la Antena 3.
Între timp rafalele vântului erau atât de puternice încât unul dintre geamuri pierduse o balama. Am încercat să-l repar, însă stricăciunea a fost permanentă. Eram în mijlocului unui uragan fioros, iar singurul lucru pe care-l puteam făcea era să ne rugăm să se termine mai repede.
Stres psihologic continuu
Am încercat să explic celor care nu au fost în situaţie de acest gen, prin ce stare trece un om în asemenea situaţii. Este un stres psihologic în primul rând. Pentru că te afli la mâna unor forţe pe care nu le poţi controla, forţe cu potenţial devastator. Iar eu am văzut cu propriii mei ochi ce poate face un uragan în 2005, când m-am deplasat în Lousisiana pentru a monitoriza dezastrul produs de Katrina. Acolo am văzut case complet dispărute, pereţi întregi făcuţi varză, vapoare aterizate pe şosea ... şi multe pagube materiale. Un uragan de categoria 5, cum a fost Katrina, măsoară intensitatea vântului de peste 250 km la oră. Un uragan de categoria 1 înregistrează viteze de maxim 152 kilometri la oră.
Uraganul Sandy a fost leneş. S-a mişcat extrem de încet. Ştii doar când începe, dar nu ştii când se va termina, şi cu ce efecte. Te afli într-o clădire şi te rogi ca pereţii să ţină, geamurile să nu se spargă şi să ieşi teafăr din toată aventura aceasta. În timp ce urmăream ştirile de pe canalul meteorologic am observat că începuse să curgă apă prin tavan. Înţelesesem că acoperişul fusese probabil afectat, dar nu ştiam până la ce nivel se poate extinde dauna. Minute mai târziu aveam să aflu că în New York peretele întreg al unei clădiri cu 4 etaje se prăbuşise. Nu fusese nimeni rănit, însă ştirea aceasta mi-a ridicat nivelul de alertă semnificativ.
Tragedia se măsoară în vieţi pierdute
Nu există cuvinte să descriu momentul în care afli pentru prima dată numărul victimelor. Te rogi să nu fie niciuna, însă realitatea nu ţine cont de rugăciuni. În prima oră aflasem deja că erau 9 morţi. Putea fi oricine. Tristeţea este cu atât mai mare cu cât printre victime s-au aflat şi copii, unul chiar de 8 anişori. Una dintre victime, un bărbat făcând parte dintr-un echipaj de urgenţe, se deplasa în maşină să ajute o femeie ce sunase să ceară ajutor. Omul era în timpul serviciului, într-un moment când lumea căuta adăpost, el risca totul să-i ajute pe cei aflaţi în nevoie. Un copac a căzut peste maşină şi bărbatul a făcut stop cardiac, diagnostic ce indică nivelul extrem de mare de stres psihologic prin care trec oamenii atunci când natura trimite cei mai înverşunaţi emisari să ne amintească cine deţine controlul.
Din fericire, odată ce s-a apropiat de ţărm Sandy a început să se deplaseze cu o viteză de trei ori mai mare, ca rezultat al frontului de aer rece din Vest ce a acţionat ca un magnet. A fost o schimbare în viteză binevenită. A însemnat că aveam să scăpăm mai repede de sub blestemul vântului puternic, al inundaţiilor şi zăpezii.
Trenul pe acoperiş
De la ora 8 seara şi până pe la aproximativ ora 1:30 dimineaţa Sandy ne-a zdruncinat atât de rău încât aveai impresia că trece trenul exact deasupra acoperişului. Eu şi mulţi alţii am fost norocoşi, acoperişul nu a cedat. Dar câteva zeci de persoane nu s-au putut lăuda cu acelaşi lucru. În apropiere de cartierul meu, acoperişul unui bloc cu patru etaje a fost zburat. Oamenii, am aflat mai târziu de la autorităţi, au fost evacuaţi. Nu doar că aceştia au trecut prin coşmarul de a se vedea în mijlocului unui uragan sub cerul liber, dar imediat după ce au fost preluaţi de echipajul unui centru de adăpost, aceştia au fost nevoiţi să-şi găsească locuinţe noi.
Până spre dimineaţa zilei de marţi aveam să aflu că numărul celor morţi crescuse la 33. Peste 8 milioane de locuinţe rămase fără curent electric, în frig, posibil pentru alte 2-3 zile. Pagube materiale de zeci de miliarde. Pagube umane de nemăsurat. Economia a şase state înţepenită vreme de două zile. Oficialităţile au declarat că pagubele la infrastructură depăşesc nivelul celor produse de urganaul Katrina în 2005. Reţeaua de metrou din New York City a înregistrat cea mai mare inundaţie şi cele mai multe pagube din istoria de 108 a companiei de transport în comun.
Dezmeticirea
Marţi seară oamenii începuseră să iasă pe străzi. Familii întregi, ca nuclee ale societăţii, părinţi şi copii, cupluri de tineri, de bătrâni, stăpân şi câine. Cizmele de cauciuc şi umbrelele au dominat garderoba de promenadă. Ieşiseră de curiozitate, ori să se dezmorţească. Jurnaliştii erau, cumva, dezamăgiţi. Dar oamenii, în schimb, fericiţi că au scăpat teferi. Survolau zona în lung şi-n lat pe lângă râul Potomac. Fericite erau şi păsările cerului care, vreme de 3 zile, au fost nevoite să stea la adăpost. Marţi, când vântul s-a mai domolit, se puteau observa cârduri-cârduri de păsări în căutarea de mâncare.
Străzile în oraşul Alexandria erau inundate marţi la amiază, iar camioane parcate unul în spatele celuilalt încărcate cu saci de nisip puşi la dispoziţia celor ce încă se află la risc de inundaţii. Unul dintre voluntarii care s-au oferit să ajute oficialităţii şi comunitatea locală mi-a spus că oamenii continuă să fie prudenţi. Am văzut câteva restaurante şi buticuri deschise în Old Town Alexandria, însă multe magazine au rămas sechestrate în spatele sacilor de nisip.
Am stat de vorbă, pe marginea râului Potomac, cu căpitanul unui vas, pe nume John. Omul era fericit că vaporul nu suferise pagube. ”Dar încă nu am trecut hopul. De ce a fost mai greu, am scăpat deocamdată, dar rămâne să vedem în următoarele ore, zile, dacă inundaţiile nu ne vor da bătăi de cap.” Omul mi-a explicat că încerca să ajusteze frânghiile vaporului şi alte maşinării în aşa fel încât, dacă nivelul apei creşte, vaporul său să fie protejat.
Colegii din Bucureşti m-au întrebat de câteva ori ce i-a scos din case pe oamenii care s-au aventurat în calea uraganului, în ciuda faptului că autorităţile au declarat starea de necesitate. Cred că răspunsul este foarte evident: o combinaţie între surplus de adrenalină, naivitate şi dorinţa de a face parte dintr-un eveniment istoric, precum uraganul Sandy. Şi, mai există o explicaţie, anume atracţia pe care o prezintă un jurnalist cu o cameră de luat vederi. Americanii vor să se vadă la televizor iar autorităţile nu-i pot ţine cu forţa nicăieri. Oamenii sunt liberi şi în ultimă instanţă responsabili de propriile vieţi.
16 reactoare nucleare în calea uraganului
Sandy a întâlnit în calea ei cel puţin 16 reactoare nucleare. Nici unul dintre acestea nu a fost avariat. Conform metodologiei în situaţii critice, reactoarele au fost închise înainte ca uraganul Sandy să ajungă în vecinătatea lor. Un inspector nuclear verifică apoi dacă instalaţia este securizată aşa cum cere legea şi analizează eventuale pericole ce pot apărea în cursul unui eveniment meteorologic de calibrul lui Sandy. Anul trecut, când coasta de Est a Americii a fost măturată de uraganul Irene, un reactor din statul Virginia aproape că fusese pus în situaţie de cod roşu din cauza nivelului de inundaţii ce ameninţa instalaţia nucleară.
Citește pe Antena3.ro
