Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ce lovitură de maestru! Ce mostră de abilitate politică! Ce dulce răzbunare – umană, fireşte – a unui om profund cumsecade… Şi ce demonstraţie că virtutea fundamentală în spaţiul mioritic este, înainte de orice, răbdarea…
Am urmărit şi eu, ca şi alte miliarde de români, teleshow-ul politic de sâmbăta trecută. Care a început în derizoriu şi s-a încheiat în apoteoză. Cu personajul principal nu premiantul întâmplării, versatul tânăr politician Victor Ponta, ci extraordinarul om politic Ion Iliescu. Căruia simt nevoia să-i creionez un portret, acum, în preajma zilei sale de naştere - pentru că, fără îndoială, este vorba despre una dintre marile personalităţi ale Istoriei Contemporane a românilor.
Şef al elevilor comunişti, apoi politehnist de talent şi ministru al Tineretului în România anilor ̒60, omul creat din fibra lui Dubcek, Gorbaciov şi Havel nu şi-a mai găsit locul în lumea de stânga în care crescuse şi sincer crezuse - pentru că nu o lume a stângii era orânduirea impusă de dictatura bolşevică lagărului socialist, ci un fel de domnie a arbitrariului, după - doar - logica Puterii.
Ion Iliescu a "rupt rândurile" şi avut răbdare în anii de dezlănţuire a autocratului Ceauşescu dar s-a pregătit tot timpul pentru inevitabila explozie socială care avea să vină - aşa cum îl cunosc eu, cred că era singurul român cu un plan, cu o strategie pentru variantele de viitoruri pe care putea să le aducă prăbuşirea dictatorului Nicolae Ceauşescu.
A apărut în momentele esenţiale ale Revouţiei din Decembrie - adus nu de cine ştie ce conspiraţie de complotişti ci de noi, cei care ieşiserăm în stradă ca să schimbăm lumea. În haosul celor trei zile de adevărat război civil a ştiut să strige la timp: Lăsaţi armele jos! Încetaţi bătălia absurdă! Hai să ne organizăm!.. Şi ţara l-a ascultat, oamenii s-au aşezat, ne aflam toţi în faţa unui mare moment al Istoriei şi, instinctiv, i-am încredinţat lui Ion Iliescu comenzile.
Aşa a s-a născut CPUN - ce lecţie deschisă de democraţie a fost!... - şi, amintiţi-vă, aşa am promulgat noi, poporul român, prima lege, Legea Electorală din 1990. Au urmat alegerile din mai, Ion Iliescu primeşte peste 80% din voturi, începe să funcţioneze un embrion de Parlament, un Guvern încearcă să se impună - şi nu prea reuşeşte -, în 1991 are loc un alt mare eveniment, este lansată Constituţia, un fel de prim Cod al lui Hammurabi, de care teribilă nevoie era, în democraţia nascentă. Aici trebuie să fac o paranteză în scurta prezentare a eroului nostru şi să vă povestesc un episod la care am fost martor: Comisia Parlametară care construia actul fundamental îi cere o audienţă Preşedintelui României iar în timpul întrevederii Vasile Gionea, Antonie Iorgovan şi ceilalţi i-au propus lui Ion Iliescu să regândească împreună articolele din Constituţie referitoare la Preşedintele ţării. Aveţi prea puţină putere în această lege fundamentală, aşa cum este ea proiectată acum, au spus părinţii Constituţiei, şi ne gândim să vă lărgim drepturile... Nu faceţi asta, le-a spus atunci Ion Iliescu, nu puteţi şti când se întoarce Ceauşescu... Teribila metaforă a convins, Preşedintele României a fost încuiat de lege în colivia de aur a Palatului Cotroceni, obligat să respecte democraţia parlamentară şi separaţia puterilor în stat.
Cu Constituţia votată larg de popor, Ion Iliescu iniţiază construirea unui partid şi în toamna lui 1992 reuşeşte un adevărat tur de maestru: câştigă alegerile cu o formaţie proaspăt înfiinţată, ruptă din conglomeratul eterogen numit Frontul Salvării Naţionale. Îşi începe primul mandat constituţional de Preşedinte a României - şi vor urma patru ani de relativă linişte în ţară, cu momentul admiterii României în Consiliul Europei, în ciuda multdiscutatelor mineriade, odios exploatate, chiar pe plan internaţional, de Opoziţia nascentă. Guvernul Nicolae Văcăroiu face primii paşi spre structurile - încă îndepărtate - NATO şi Uniunea Europeană, şi în 1996 se petrece, după părerea mea, un alt moment semnificativ: Ion Iliescu pierde alegerile şi se retrage demn în opoziţie, demonstrând că democraţia chiar poate funcţiona în România!
Recâştigarea alegerilor din 2000 i se datorează mult mai mult decât vor să creadă Adrian Năstase sau Viorel Hrebengiuc, iar Ion Iliescu va pregăti marile momente de europenizare care aveau să fie admiterea României în NATO şi semnarea documentelor de aderare la UE, gestionâd discret următorii patru ani de guvernare. Chiar prea discret, partidul pe care îl înfiinţase începe să-i scape din mâini, are doar o singură încercare de redresare a situaţiei când, la Parlament, vorbeşte despre "capitalismul de cumetrie" - dar, împotriva crezului său de om profund onest, acceptă că ţara trebuie să intre în capitalism şi capitalismul, cum toată lumea ştie, se construieşte cu hoţi şi hoţie (chiar el mi-a spus-o!). Este însă convins că la încheiera mandatului prezidenţial va prelua conducerea PSD, îl va scutura de corupţi şi hoţi şi îl va aşeza pe calea sa firească, aceea de veritabil partid de stânga.
În 2005, însă, o monstruoasă coaliţie îl va azvârli ca pe o măsea stricată, apele se învolburează în acest partid devenit, după anul 2000, ultraliberal, Ion Iliescu se retrage într-un con de umbră; de altfel, în 2008 dă un nou exemplu de demnitate, refuzând să candideze pentru Parlament. În ochii publicului larg el pare să fi renunţat cu totul la orice activitate politică.
Şi iată-l acum, în 2010, eclozând din nou, irumpând - a câta oară, Doamne? - pe scena politică românească şi impunând baronilor PSD care îl îndepărtaseră o nouă conducere şi, inevitabil, o altă foaie de parcurs pentru anii care urmează.
Pentru că, iată, susţinând - impunând? - un om foarte tânăr la conducerea social-democraţiei, Ion Iliescu va milita pentru ca liberalismul să rămână taberei liberalilor, nu social-democraţiei, iar PSD nu va avea încotro şi va trebui să se plaseze la stânga eşicherului politic, acolo unde-i este locul.
Dar pentru ca PD-L (de ce s-o declara Traian Băsescu om de dreapta mi-e greu să pricep...) să aibă cu adevărat opoziţie pe scena politică a momentului, trebuie ca opziţia să fie logică, onestă şi constructivă.
Tânărul - dar rutinatul - Victor Ponta va trebui să susţină, înainte de orice, reprofesionalizarea României, cu oameni cu multă carte şi cu multă pricepere pregătiţi pentru posturile esenţiale în administraţie, în peisajul politic, în societatea civilă de stânga (care trebuie cu orice preţ aglutinată!).
Programele "Educaţie şi cercetare ştiinţifică" şi "România rurală" trebuie să fie cele în care PSD va construi, urgent, colaborând transparent şi fructuos cu celelalte partide.
Apoi: bătălia pentru revenirea la impozitul progresiv (aici expertiza echipei fostului premier Nicolae Văcăroiu poate fi decisivă) şi susţinerea, prin toate mijloacele, a unei excelente iniţiative parlamentare a tânărului deputat Mugurel Surupăceanu, aceea a unei legi de impozitare pentru marile averi (complementarizată cu o lege pentru transparenţa averilor) -iniţiative legislative care pot pur şi simplu înflăcăra electoratul de stânga.
"La pace" cu preşedintele Traian Băsescu, noul PSD trebuie să promoveze rezultatele referendumului din noiembrie 2009, ţării nu-i place să aibă prea mulţi boieri plătiţi din banii săracilor - în una sau două camere ale Parlamentului, 300 de parlamentari harnici şi profesionişti înseamnă un număr suficient pentru o ţară de 22 milioane dfe locuitori.
O infuzie mai masivă de tineri capabili la conducerea diverselor structuri ale PSD - înlocuind prea numeroşii foşti activişti PCR, UTC şi UASCR convertiţi întru social democraţie - se va impune în mod natural, după cum, cred eu, se va impune şi folosirea experienţei acumulate în antreprizele de succes de până acum ale social democraţilor, adesea ignorate, dar şi promovarea ideii esenţiale pentru un partid de stânga că un partid trebuie să lucreze cu toţi oamenii lui.
Deşi, după spusele sale, din nou retras din prima linie, Ion Iliescu, fiţi siguri, va urmări atent felul în care se mişca PSD. Care, n-aveţi încotro, fraţilor, va fi până la urmă partid de stânga...
