Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Călătorind prin ţară, am ajuns într-o dimineaţă la Criţ unde, la casa parohială, am întâlnit-o pe doamna Sofia Folbert. Este una dintre acele persoane care au reuşit să depoziteze un adevărat tezaur, şi etnografic, şi gastronomic al comunităţii săseşti şi chiar dacă de mai bine de 20 de ani a plecat din România, se întoarce în fiecare vară pentru a se simţi, măcar pentru puţin timp, acasă.
O doamnă venerabilă la 88 de ani, nu a uitat pentru nici o clipă cum forfoteau pe plită bucatele săseşti ale căror reţete le-a purtat cu ea, peste mii de kilometri şi zeci de ani şi la copiii, nepoţii şi strănepoţii din Germania.
Revenită peste vară în satul natal, doamna Sofia priveşte cu nostalgie către turnul bisericii din Criţ unde, când era copil, se depozita carnea. "Noi nu afumam nici carnea, nici cârnaţii peste iarnă. Le puneam doar la uscat în turnul bisericii. Biserica noastră a avut 5 turnuri, apoi a rămas cu patru. Şi cum satul avea 4 străzi principale, fiecare stradă avea turnul ei. Şi în fiecare turn, fiecare om avea grinda lui de uscat carnea. Şi acum dacă merg în turn, mai văd beţişoarele unde stăteau toate la uscat".
Cu carnea asta uscată, doamna Sofia pregăteşte o reţetă săsească tomnatecă: supă de mere. "Se ia o bucată de os de porc. Luăm carnea de porc, o spălăm, o fierbem cu zarzavat, pătrunjel, un pic de ţelină, şi când e gata fiert, se pun mere de toamnă tăiate, să dea un clocot. Şi se face din smântână, un pic de făină şi ou un amestec şi se drege, se mai dă un clocot, se pune sare şi asta este. Acreală nici nu trebuie pentru că merele dau ele o acreală plăcută".
Saşii mănâncă bucuroşi supe dulci, nu prea acre. Preferatele lor sunt cele cu tăiţei sau cu găluşte de griş. Iar ceea ce le face speciale, sunt găluştele mari şi pufoase. "Nu e foarte deosebită de cea din alte zone, doar că îi puneam mult zarzavat, şi se făceau găluşte mari de griş cu ou. Secretul de ieşeau aşa mari şi pufoase este că nu se face aluatul prea tare. Când e prea tare, şi găluşca iese tare. Nu trebuie nici să stea grămădă, dar nici să curgă din linguriţă atunci cand o iei să o pui în supă".
DULCI POVEŞTI
În comunităţile săseşti, prăjiturile s-au aflat mereu la mare cinste. Sunt o mulţime de dulciuri care au fost împrumutate după aceea şi de celelalte etnii. Una dintre ele este şi cea numită lichiu. Se făcea cu prune sau cu alte fructe. "Noi mai ales făceam cu smântână, de Crăciun şi de Paşti. Lichiul e un aluat amestecat cu ou şi cu zahăr, din care se întindea o foaie mare. Aveam o tavă specială pentru lichiu care avea o anumită dimensiune. Avea cam 50-60 de cm lungime şi cam 40 cm în lăţime, cu un mâner în cap. Fiecare gospodină avea neapărat 3-4 scânduri de lichiu, făcute din brad.
Erau doar pentru întins foaia, pentru dimensiune. Se amesteca o smântână tare, pusă peste noapte peste o pânză cu tărâţe, ca să se scurgă zerul, cu gălbenuş şi cu zahăr (dar puţin, pentru că la copt se caramelizează), cu care se ungea apoi foaia şi se punea la cuptor. Cuptorul în care se făcea lichiul era cel în care înainte se făcuse pâinea. După ce stătea pâinea un ceas în cuptor, puteai să bagi lichiul. Pâinea stătea mai în spate, iar în faţă era prăjitura. Şi când se colora puţin la suprafaţă, se băga lopata de lichiu şi se scotea. După aceea, cu lingura de zahăr, cu găuri, presăram puţin, pentru că atunci nu se mai topea şi rămânea frumos. Le-am învăţat şi pe fetele şi pe nepoatele mele să-l prepare. Şi strănepoţica mea de 14 ani vine şi ea şi ajută la învârtit. Tradiţiile şi reţetele saşilor le-am luat cu mine. Nu este acasă acolo unde nu se face lichiu".
Cozonac pe pom
Un preparat săsesc foarte îndrăgit este şi baumstretzel. "Cozonac pe pom, asta înseamnă. Aluatul nu este nici prea dulce, şi la frământat se pune cam la un kil de făină, o jumăte de litru de lapte. Dacă e prea moale sau se pune prea mult zahăr sau prea multă grăsime, cade jos de pe pom când se învârteşte la foc. Se întinde o foaie mare, apoi se ia pomul, care trebuie să fie cam cât braţul unui om voinic şi se învârteşte pe el. Apoi îl pui deasupra jarului. Lângă jar, noi ţineam untură şi o bucată de pânză de bumbac pe un băţ, cu care ungeam din când în când baum-ul şi presăram zahăr deasupra, cu o lingură specială. Era gata când prindea crustă. Pomul pentru baumstretzel se moştenea în familie, ca un hambar sau o casă. Fiecare gospodină pornea cu unul şi îşi mai făcea apoi doi-trei singură, de-a lungul timpului. Era necesar să fie mai mulţi pomi pentru că de Anul Nou, pe lângă ce pregăteai pentru familie, trebuia să mai faci câte unul pentru fiecare copil pe care îl botezai. Copiii veneau, îţi spuneau o poezie şi o urare şi primeau o prăjitură dintr-asta, un baumstretzel. Uneori aveau mere sau bănuţi înăuntru sau, dacă mergeau la şcoală, un creion".
