Lucky Marinescu: Mi-era dor să-i zic “bună ziua” vecinului

Cîteodată artista Lucky Marinescu a avut noroc asemenea poreclei pe care o poartă din liceu...

Cîteodată artista Lucky Marinescu a avut noroc asemenea poreclei pe care o poartă din liceu...

Se simte singură, deşi are un copil şi a avut un soţ. Dar... “Soţul meu, un om minunat şi mai ales un prieten bun, s-a stins acum 4 ani. Iar băiatul este in­gi­ner de succes în Canada”, spune Lucky Marinescu. Apoi îşi deschide, încet-încet, sipetul amintirilor. “De mică am vrut să fiu vedetă. Aşa că, după ce am terminat Conservatorul Ghe­orghe Dima din Cluj, am venit să mă angajez la Operetă, în Bucureşti. M-au plăcut mult, însă trebuia să fac parte din cor, ceea ce nu mi-a convenit.” Aşa că a plecat la Teatrul Constantin Tănase. Primul succes a fost repurtat la Sala Dalles, cu spectacolul “N-aveţi un bilet în plus?”, alături de Ion Dichiseanu, Radu Zaharescu şi Horia Şerbănescu. Acolo şi-a întîlnit şi iubirea, pe nume Constantin Barbu. “Ne-am îndrăgostit la prima vedere, apoi el mi-a făcut o curte asiduă şi m-a cerut de nevastă. L-am refuzat, spunînd că eu vreau să fiu vedetă şi că nu pot să mă mărit.” S-au despărţit, însă destinul şi-a făcut de lucru tocmai în America. S-au reîntîlnit la New York, în '85. Erau, deja, amîndoi divorţaţi. “A venit la mine şi mi-a spus: «Eu nu te mai las. Vreau să-ţi fac un cadou». «Ce cadou? Vezi că n-am venit cu o sacoşă prea mare», i-am răspuns în glumă. El mi-a oferit inelul. Eu, pur şi simplu, am zis «Da»“, îşi aminteşte Lucky Marinescu. Au revenit în ţară abia peste 11 ani.

CIOCAN, GINECOLO­GUL. Care a fost primul amor al lui Lucky Marinescu? Un ol­tean, din Caracal sau Corabia, stu­dent la medicină. Mai precis, la ginecologie. Îl chema... George Ciocan. “Ne-am logodit, dar m-am gîndit că, dacă el e ginecolog, o să întîlnească multe femei, iar eu am să fiu geloasă şi am să plîng. Aşa că ne-am despărţit. Am auzit că el nu s-a recăsătorit.”

FANELE ÎNFOCATE. Cîte spectacole, atîtea amintiri. “Acum parcă dau toate năvală peste mine”, spune Lucky Marinescu. Şi începe să rîdă contemplînd cîteva secvenţe haioase din filmul vieţii profesionale. Era într-un turneu, la Iaşi, împreună cu Cornel Constantiniu. Cîntau în duet melodia “Replici” a lui Laurenţiu Profeta. “Cîntam la Casa de Cultură, alături de care era un cămin de fete. Normal că toate, înnebunite după Cornel, ne priveau de la geamuri strigînd, în dulcele lor accent: «Cărniel Cănstantiniu, Cărniel Cănstantiniu!». Mai aveam puţin pînă să intrăm în spectacol, aşa că ne-am dus să bem o cafea. Cînd am ieşit din Casa de Cultură, am auzit următorul dialog purtat de fetele din cămin: «Marişică, vino, bre, c-a vinit Cărniel Cănstantiniu!». «Şi îi, bre? Sînt la baie!» «Hai, vino repede, că e Cărniel Cănstantiniu!» «Nu pot să viu, că, iaca, ma c.c!»“, povesteşte Lucky Marinescu. La spectacol, aceleaşi fete pasionale nu-i mai lăsau pe cei doi artişti să plece de pe scenă. Dar Lucky a rezolvat “problema”. “Le-am spus: «Fe­te­lor, dacă nu ne putem înţelege, mă văd obligată să reproduc expresia aceea a lui Maricica!». Ei bine, de frică să nu spun aşa ceva, s-au liniştit ca prin farmec”, îşi aminteşte amuzată artista.

PANTALONII RUPŢI. Al­tă­­da­tă Lucky Marinescu avea un spectacol în care trebuia să danseze cazacioc. “Eram îm­bră­cată în nişte pantaloni lucioşi. La un moment dat, după ce mă aşezasem şi mă ridicasem rapid, am auzit prrrr! Îmi crăpaseră pantalonii. Şi, unde? Tocmai între picioare! M-am oprit, am comunicat sălii că mi-au pleznit pantalonii şi am întrebat dacă pot să cînt aşa sau vor să mă duc să mă schimb? Spre uşurarea mea, oamenii au fost de acord să continuu aşa.”

SCĂRILE-CAPCANĂ. O sperie ceva pe Lucky Marinescu? Da. Scările. “Dacă-mi dai scări, tot timpul am ameţeli şi am senzaţia că la fiecare treaptă voi cădea.” Şi, cum de ce-ţi este frică nu scapi, artista s-a confruntat cu fobia ei tocmai la Tel Aviv, în cea mai mare sală de spectacole de acolo. “Aveam un spectacol foarte frumos. Eu trebuia să cînt o melodie, mare şlagăr la ei, numit «E după miezul nopţii». Mă îmbrăcasem într-o rochie superbă, minijup, peste care aveam o alta care se despica la mijloc. Eram mîndră de picioarele mele şi îmi plăcea să le arăt. Dar, nenorocire! M-au pus să cobor scările, pe scenă, înainte de a cînta. Am coborît eu cîteva trep­te şi, cînd mai aveam vreo patru-cinci, m-a apucat o ameţeală zdravănă. În plus, tocul de la pantofii mei eleganţi s-a prins între scîndurile de la scară. Am avut prezenţă de spirit şi am su­gerat publicului să cînt în picioarele goale. Toţi au fost de acord. Am avut un succes ne­mai­pomenit.”

“Nu ştiu de ce am revenit în România. Nu am o ex­pli­caţie logică. Poate pentru că m-a tras sufletul înapoi. Sau m-a chemat ţara. Mi-era dor de veci­nul, să-i spun «bună di­mi­neaţa!». Mi-era dor să mă duc la colţ la pîine şi să întreb «de ce nu e pîi­nea proaspătă?» sau vizavi la magazin şi să aleg roşiile”

Lucky Marinescu