Aşadar, în momentul în care statul român e copleşit de stângăcia cu care a administrat şi dus deficitul fiscal pe culmile nesustenabilităţii, iar datoria publică în mare viteză spre limita maximă a Tratatului de la Maastricht, n-ar trebui să se ţină cont de cantitatea de sânge furnizată de persoanele fizice şi să se ofere condiţii similare pentru toţi cei care au curajul să-şi asume riscul pentru felul în care a fost gestionată economia, în situaţia în care titlurile cu care e creditat statul sunt remunerate cu dobânzi real negative!
Ce se întâmplă, este „arbitrat” faptul că băncile comerciale, spre deosebire de persoanele fizice, furnizoare sau nu de sânge, cu sau fără suportul postului de radio Rock FM şi a emisiunii Morning Glory, depind, prin efectul legii, de titluri pentru refinanţare? Că persoanele juridice sunt constrânse, tot prin lege, să-şi deruleze activitatea prin intermediul băncilor, pentru că fără conturi bancare, nu au cum să funcţioneze?
Dar haideţi mai bine să ne uităm în trecut, pe vremea capitalismului nealterat, numit şi clasic. Şi cred că am mai zis-o, BNR a luat fiinţă în 1880, ca o bancă de „scompt şi circulaţiune”, ceea ce-i permitea să scadă pe 1 aprilie 1931 taxa scontului de la 9% la 8% şi rata împrumuturilor pe efecte publice de la 10% la 9%. Comunicatul de la precedenta criză arată că micşorând taxa scontului e ca şi cum banca centrală ar scădea acum dobânda de politică monetară, alături de rata la facilităţile de creditare (lombard).
Dar marea deosebire între decizii e că atunci dobânda-cheie era efectivă. După ce BNR taxa mai puţin o bancă pentru a-i reesconta un efect de comerţ (cambie, bilet la ordin), societatea bancară îi oferea mai ieftin lichiditate negustorului care o solicita.
Iar dacă tot am adus vorba de lichiditate, în zilele noastre e greu de spus de ce băncile se mai numesc comerciale, din moment ce nu mai prezintă efecte de comerţ la reescont, ci se refinanţează eminamente cu efecte publice - titluri de stat -, pe care băncile centrale nu le iau în proprietate, cum făceau odinioară cu cambiile.
Probabil că ele şi-au spus că, faţă de perioada capitalismului clasic, băncile comerciale au suficientă expertiză să-şi administreze activele şi au decis doar să vegheze prin norme prudenţiale şi să se deconecteze de economia reală. Pe vremuri, băncile nu erau atât de interconectate în cadrul sistemelor financiare şi principala lor activitate era să le administreze clienţilor economisirile, nu să raporteze Fiscului că se spală bani, fiindcă, în definitiv, aceştia intrau tot în economia reală.
În prezent însă, lucrurile s-au schimbat, spălarea de bani e legată strâns de îngreunarea poverii fiscale şi de globalizare, ceea ce arată cât s-au politizat economiile. Fiscalitatea opresivă distruge concurenţa şi face din marketing principalul vehicul de vânzări, fiindcă nu mai contează ce îşi doreşte clientul, ci ce îşi permite firma suprataxată să-i ofere.
Şi asta se vede bine în contextul actual în care finanţarea e legată în proporție covârșitoare de titlurile de stat, nu de hârtii comerciale private. De ce are statul întâietate? Fiindcă el ar avea cel mai mic risc, dat de ratingul suveran. Adică, prin procesul electoral, indiferent cum e el structurat, alegi statul, cel mai prost administrator, dar marketingul ţi-l vinde ca fiind cel mai bun. Chiar aşa, de ce cu hârtii comerciale cărora li se atribuie rating suveran nu se poate obţine finanţare? De ce doar Banca Angliei îşi permite?!
E clar că odată cu politizarea economiei în prim-plan e propulsată finanţarea deficitului bugetar şi nu a economiei private. Mai mult, titlurile de stat au regim fiscal special faţă de acţiuni şi opţiuni. De ce nu-i impozitat şi câştigul lor, ci sunt considerate principala garanţie când se refinanţează băncile de la banca centrală? Pentru că ele finanţează deficitul rezultat din proasta gestiune politică. Şi astfel politicienii forţează încrederea în ei, indiferent de ceea ce fac. Ba mai fac şi discriminare între titluri de stat „sociale”, pentru populaţie şi cele pentru companii, de parcă banii ar avea miros!