E drept că timp de un sfert de secol (1890-1914), prima legislație antitrust din lume, respectiv din Statele Unite, a prevăzut implicit printre faptele anticoncurențiale și pe cele din sfera activităților sindicale; ulterior, printr-o reglementare din 14 octombrie 1914 și anume The Clayton Antitrust Act, Congresul SUA a exceptat piața muncii de la aplicarea legislației privind sancționarea cartelurilor, motivația fiind că „munca unei ființe umane nu este o marfă și nici un obiect de comerț”.
Așadar pentru că munca nu e o marfă precum cimentul sau benzina, în jurul cărora se creează carteluri, Consiliul Concurenței „nu are mandat” să acționeze nici măcar atunci când vede clar cum contractele colective de muncă restrâng concurența cu șomerii. În schimb, Consiliul a penalizează „breslele” - scheletul pe care s-a format mișcarea sindicală - pentru că restrâng accesul noilor intrați pe piață și impun tarife minime pentru prestații. Aproape că nu există profesie liberală care să nu fie reglementată și reprezentată de o organizație sau o asociație profesională de la avocați, notari, arhitecți, contabili autorizați și experți contabili, medici veterinari, farmaciști, la profesii mai noi, precum cea de evaluator, mediator etc. - restricționări în domeniu criticate la nivel european pentru efectele lor anticoncurențiale.
Dar, reiterez, deși sindicatele fac același lucru precum breslele, adică impun prețuri minime pentru forța de muncă din sistem și ridică bariere pentru noii intrați proveniți din rândul șomerilor, ele nu sunt acuzate de practici anticoncurențiale, precum notarii. De ce prestația avocatului e considerată un serviciu, iar cea a lucrătorului sindicalizat - muncă, care nu-i marfă? Și de ce la negocieri la nivelul companiilor participă doar patronatele și sindicatele? N-ar fi normal ca pe o piață concurențială, în afară de patronate și sindicate, să se așeze la masa discuțiilor și reprezentanții șomerilor?
Până când se vor limpezi aceste lucruri e bine de știut că salariile mai mari nu au legătură cu forța instituțiilor care fac „justiția socială”, sindicatele. Dacă salariile depășesc productivitatea, rezultă falimente și șomaj, iar dacă productivitatea depășește salariile, vor veni alți patroni să atragă muncitorii cu salarii mai mari și să scoată profit. Prin îmbunătățirea continuă a ofertei salariale, nivelul salariului ajunge să-l egaleze pe cel al productivității. În orice manual de economie scrie că salariile depind de productivitatea muncii, nu de puterea sindicatelor.
Reluăm discuția pornind de la faptul că ținta acuzațiilor de constituire de monopol sau oligopol reprezintă corporațiile, marile companii. Autoritățile de supraveghere și control stau la pândă să vadă dacă nu cumva o firmă are prea mult succes și ajunge să aibă o poziție dominantă sau dacă nu cumva cade la pace cu cei cu care ar trebui să concureze pentru a-și împărți piața, în prejudiciul consumatorilor.
Bineînțeles, se scapă din vedere faptul că, de cele mai multe ori, monopolurile și oligopolurile de facto sunt create chiar de stat, prin reglementări favorabile jucătorilor dominanți și menite să submineze concurența, ca și prin subvenții și alte avantaje directe sau indirecte.
Și totuși, există o piață care scapă în mod constant ochiului vigilent al autorităților de concurență: piața muncii. Iar aici legea o fac sindicatele.
Evident că nu este nimic rău, ba dimpotrivă, în faptul că salariații se asociază pentru a-și gestiona cât mai bine interesele, inclusiv pentru a negocia contracte de muncă cu angajatorii. Numai că sindicatele nu sunt tocmai asta și, în plus, beneficiază de privilegii conferite prin lege.
În primul rând avem de-a face cu obligativitatea angajatorilor de a reține și de a vira de la salariați la organizație cotizațiile sindicale. În al doilea rând, despre obligația din unele țări și unele industrii ca nicio persoană să nu poată fi angajată fără să se fi înscris întâi în sindicat și fără să se angajeze să nu accepte un salariu lunar mai mic de un plafon stabilit de sindicat. În acest fel, cu binecuvântarea legii și a statului, sindicatele reprezintă adevărate oligopoluri pe piața muncii, împiedicând practic șomerii și tinerii fără experiență să aibă acces la locuri de muncă. Iar pe șomeri nu-i reprezintă niciodată nici un sindicat.
După care nu e deloc de mirare că șefii de sindicat ajung să se comporte exact ca boșii corporatiști pe care pretind că îi detestă și fac afaceri și avere cu banii membrilor de sindicat.
Apropo de boși, care la noi se numesc baroni, de ce administrația locală nu face niciodată grevă, ci doar corpul profesoral? Pentru că există interes doar pentru prima categorie de a o ține „aproape”? Politicienii consideră că le aduce voturi?! Poate că nu își dau seama: declinul educației este corelat în mod direct cu absenteismul la vot!