Pornind de la distribuția numelor ocupaționale, textul arată că industrializarea nu a fost o explozie spontană în secolul XVIII, ci punctul culminant al unui proces de secole, în care diviziunea muncii, urbanizarea și apariția unei clase de meșteșugari, comercianți și administratori au precedat cu mult mașina cu aburi.
Pentru spațiul românesc, concluzia este incomodă: societatea premodernă a Țărilor Române a fost structural dezechilibrată. Majoritatea populației a rămas cantonată în ramuri cu productivitate scăzută - agricultura extensivă, munca forțată, claca - în timp ce sectoarele secundar și terțiar au fost slab reprezentate, fragile instituțional și rareori protejate de putere.
Această realitate explică un fapt istoric adesea tratat superficial sau ideologizat: importul deliberat de germani în Transilvania, Banat și alte regiuni care aveau să intre mai târziu în componența României.
Germanii nu au fost „invadatori”, ci soluție economică
Sașii transilvăneni, șvabii bănățeni și alte comunități germanice, precum țipțerii (originari din Zips), n-au fost aduși pentru folclor sau arhitectură, ci pentru productivitate. Acolo unde populația locală era masiv concentrată în ramuri cu randament scăzut, cineva trebuia să ocupe zonele economice superioare: meșteșuguri, minerit, comerț, administrație urbană, gestiune fiscală, bresle.
Analiza numelor de familie arată limpede acest lucru. În Transilvania, proporția numelor ocupaționale de origine maghiară sau germană este net superioară celei românești. Nu pentru că românii ar fi fost „inferiori”, ci pentru că instituțiile au direcționat grupuri diferite către segmente diferite ale economiei.
Diviziunea muncii nu apare din patriotism sau bunăvoință. Apare din incentive, protecție juridică și piețe urbane. Oriunde aceste condiții au existat - în burguri fortificate, conectate la coridoare comerciale central-europene - germanii au prosperat și au generat valoare adăugată ridicată.
Evreii: aceeași logică, alt rol
Un mecanism similar a funcționat în Moldova, unde evreii au fost aduși pentru competențe administrative și comerciale, până la a deține demnități publice sub Ștefan cel Mare. Nu „toleranța” a fost motorul, ci nevoia de echilibru a mixului rațiune-emoție: alfabetizare, contabilitate, rețele comerciale, educație.
Acolo unde românii investeau puțin în capital uman și rămâneau blocați într-o economie de subzistență, evreii au devenit actori centrali ai diviziunii muncii. Economiile de piață funcționale au avut întotdeauna minorități implicate în educație și meserii cu valoare adăugată mare.
Plecarea lor: o amputare, nu o „eliberare”
Drama este că nu s-a înțeles niciodată de ce au fost aduși. Germanii au plecat - vânduți la bucată - împreună cu alți vorbitori ai unei limbi germanice: idiș. Odată cu ei a plecat infrastructura invizibilă a productivității: disciplina breslelor, managementul urban, etica lucrului bine făcut, capacitatea de a transforma surplusul în investiție.
România a rămas cu o populație concentrată în ramuri cu productivitate scăzută și cu orașe puține, mici și slab conectate la piețe mari. Iar acolo unde nu există piețe mari, nu există diviziune a muncii sofisticată.
Exportăm prost, importăm prost
Ce a urmat?
export de români către ramuri cu valoare adăugată redusă în Occident;
import de forță de muncă din spațiul hindus pentru servicii simple, logistice sau de livrare, exact ca în Evul Mediu.
Nici exportul, nici importul nu cresc semnificativ VAB. Nu întăresc diviziunea muncii. Nu creează clustere industriale. Nu generează orașe mari. Sunt ajustări primitive ale ofertei de muncă.
În acest context, reforma structurală devine evidentă: exporturile României au valoare adăugată redusă, importurile - mare. Pentru a produce mărfuri cu valoare adăugată medie, avem nevoie de muncitori străini care să ne învețe să le fabricăm, la fel cum au venit germanii odinioară, pe ai căror descendenți Ceaușescu i-a vândut la bucată.
Românii care muncesc în afară lucrează în ramuri cu valoare adăugată scăzută. Noi avem nevoie - în schimbul țăranilor români - de muncitori care să opereze în domeniile deficitare.
Management medieval cu MBA
Problema de fond este managementul. Acesta știe să dimensioneze costurile într-un singur fel, prin reducerea celui cu forța de muncă. Aceeași logică primară descrisă de călătorii străini din secolele XVII-XVIII.
Louis-Emmanuel d’Antraigues nota în 1779 că boierii „își pot ucide oamenii lăsându-i să moară de foame sau prin bătăi”. Josef Mikoscha observa în 1782: „Domnul nu este călăuzit în cârmuirea sa nici de cea mai slabă dragoste pentru bunăstarea țării (...) se gândește doar la stoarceri și închide ochii asupra hoților care îl plătesc”. E departe de a face cel mai mic lucru pentru dezvoltare.
Iobagul nu deține pământ și-l muncește pe cel al nobilului. Sistemul nu răsplătește munca de bună calitate, dincolo de necesarul de achitare a obligațiilor fiscale. Nu încurajează administrarea sustenabilă sau gândirea antreprenorială, întrucât țăranii nu își pot extinde proprietatea în funcție de performanța economică. Rezultatul e un angrenaj antimeritocratic, cu o structură de stimulente defectuoasă, unde mobilitatea socială e practic inexistentă. Iobagii și urmașii lor sunt legați de glie.
Administrația din Transilvania a oferit privilegii ghildelor și locuitorilor orașelor, după model german, stimulând tagmele meșteșugarilor și negustorilor. Breslele din Țara Românească și Moldova, de inspirație slavă, nu au beneficiat de același sprijin. Lipsa orașelor populate și fortificate a limitat dezvoltarea economică comparabilă cu Ardealul.
Franco Sivori, negustor genovez în suita lui Petru Cercel, nota în 1588: „Muntenii sunt prin fire nestatornici (...) fără a deprinde un meșteșug sau a practica vreo artă. Populația mijlocie și țăranii se ocupă cu munca câmpului (...)”.
Concluzia incomodă
România nu are nevoie de mai mulți livratori. Are nevoie de generatori de productivitate. Exact tipul de oameni pe care i-a pierdut: muncitori calificați, ingineri, meșteșugari, administratori, comercianți - „nemții” în sens economic, nu etnic.
Diviziunea muncii nu se face pe Facebook și nici în sate depopulate. Se face în orașe mari, pe piețe mari. România are prea puține din ambele.
Până când managementul va înceta să semene cu seniorii medievali și va înțelege că productivitatea nu se obține prin stoarcerea muncii ieftine, ci prin specializare, capital uman și instituții, vom continua să rotim aceeași schemă: exportăm prost, importăm prost și ne mirăm că rămânem la fel.
Istoria ne-a arătat deja soluția. Am folosit-o o dată. Am pierdut-o. Și încă nu ne-am prins de ce.