„Auzisem”, cu ani în urmă, un „Cocoș” brâncușian vestind dimineața, în grădina Fundației Gianadda din Martigny, Elveția. Iar în ziua în care, un deceniu mai târziu, urma să vizitez o altă mare colecție privată - MAEGHT, în Saint Paul de Vence, Franța - m-am întrebat dacă voi afla și acolo un semn românesc. Așa m-am obișnuit, să caut urmele celor de-un neam cu mine, orișiunde merg - și simțurile de jurnalist arareori mă înșeală!
Ei bine, n-a fost rău nici de astă dată să „stric o întrebare”. Iar responsabilii serviciului de comunicare al Fundației Marguerite et Aime Maeght, prompți și excelent informați, mi-au revelat informația dorită. Da, la Saint Paul de Vence am toate șansele să mă întâlnesc cu... vecinul lui Brâncuși. Mai mult, chiar, cu cel care l-a îngrijit în ultimii ani de viață și a fost executorul lui testamentar: pictorul Avangardist Alexandre Istrati. La MAEGHT, o pânză de 2 metri pe 1,80 m, semnată de artistul român, exultă frumusețe și dinamism. Dar să o luăm cu începutul. Cine a fost Alexandre Istrati și cum a ajuns să-și împletească destinul cu unul dintre cei mai puternici artiști plastici români din toate vremurile?
Cine a fost Alexandre Istrati?
Pictorul avangardist s-a născut la Dorohoi, în anul 1915 și a murit la Paris, în Franța, oraș în care a ajuns la vârsta de 32 de ani, imediat după Război. A studiat iniția Dreptul (licența fiind obținută în 1937), dar nu și-a mai dat niciodată examenele pentru intrarea în Barou. Vechea și puternica lui dragoste - pictura - l-a luat „în stăpânire”, astfel că, încă din anii studenției, alege să urmeze și cursurile Academiei de Arte Frumoase, maestru fiindu-i Camil Ressu.
Alexandre Istrati (Alexandru Istrati) (n. 1915, Dorohoi - d. 1991, Paris, Franţa) a fost un pictor român avangardist, stabilit în Franţa din 1947. A fost membru al comitetului Salon des realites nouvelles. Alături de soţia lui, pictoriţa Natalia Dumitresco, a avut grijă de Constantin Brâncuşi, în ultimii ani de viaţă ai acestuia, fiind totodată şi executorii testamentului marelui artist român. La Academia de Arte, la clasa unui alt titan al picturii, Francisc Șirato, avea să o întâlnească pe cea alături de care va păși prin lume toată viața: pictorița Natalia Dumitrescu. Prima expoziție personală a deschis-o în anul 1940. Intenția lui era de a-și aprofunda studiile artistice, dar războiul l-a făcut să amâne acest proiect. În vara lui 1947, însă, șansa îi surâde și pleacă la Paris (însoțit de Natalia), cu o bursă a statului francez. Va urma, deopotrivă, cursurile Academiei Andre Lhote şi ale Academiei Naţionale de Arte Frumoase.
La doar câteva luni după venirea în Franța - țară care îl va adopta, în cele din urmă, pictorului fiindu-i teamă să revină în România intrată sub umbrela Uniunii Sovietice - avea să aibă loc și întâlnirea providențială cu titanul Brâncuși. În 1948, Alexandru și Natalia închiriază un atelier în Impasse Ronsin. Chiar alături de Brâncuși, cu care avea să împărtășească și dorul de România, și bucatele după rețete gorjenești pe care Brâncuși le gătea ca nimeni altul (îi plăceau mâncarea frustă, mămăliga vârtoasă și vinul bun). Prietenia celor doi cu Brâncuși avea să dureze până la moartea sculptorului. În anii ultimi (și grei) i-au stat alături, l-au îngrijit și, în cele din urmă, au devenit executorii testamentari ai artistului. Ceva mai târziu, în 1987, Alexandre Istrati, soția lui, Natalia Dumitresco și Pontus Hulten vor redacta o monografie brâncușiană, tradusă deja în câteva limbi.
Alexandru Istrati și soți a lui - care a decedat în 1997 - sunt îngropați în aceeași criptă cu Constantin Brâncuși, în Cimitirul Montparnasse.
În ce privește cariera lui artisitcă, să marcăm că Alexandre Istrati este o figură notabilă a avangardei pariziene din anii 1950-1980. În 1953, chiar, a obținut Premiul Kandinsky, iar pânzele lui au fost expuse în marile galerii și muzee ale Franței și ale lumii. Natalia Dumitrescu este o demnă reprezentantă a curentului picturii abstracte. Împreună, reprezintă un cuplu bine sudat de artiști români, care, deși departe de țară, nu au încetat să lucreze pentru gloria ei.
Tabloul „fără nume” de la MAEGHT
Pânza care se găsește în colecția Fundației MAEGHT, la Saint Paul de Vence, e relevantă pentru dispoziția liric-abstractă a artistului din anii lui de creație cei mai buni. În anii 70, Istrati a pictat relativ mult, dar puține dintre tablourile sale au fost „botezate”. Artistul lucra cu gesturi largi, care se simt în dinamica liniilor și ale culorii, punând culorile pe pânză direct cu cuțitul, „remodelând” apoi culoarea ce sta să se usuce și să se fixeze pe pânză, trădând astfel intense frământări interioare. Culorile sunt vii, puternice, multe dintre ele prea puțin depărtate de culorile primare - riscând să violenteze privirea dacă tușelor păstoase nu le-ar fi adăugat altele transparente, diluate, conferind echilibru și o liniște intermediară. Chiar dacă e o diferență de material și tehnică între Brâncuși și Istrati, recunosc că, la MAEGHT, m-a ajuns cântecul din zori al Cocoșului din grădina Gianadda.