Pare incredibil, dar acest literat discret și incomod chiar a îndrăznit să imagineze - deloc rău! - continuările faimoaselor opere „O scrisoare pierdută” și „Sub pecetea tainei” (roman nefinalizat al lui Mateiu Caragiale). Ia, să-i/să le demascăm povestea!
Fiul lui George și al Elizei Georgescu, Alexandru a finalizat (cu întreruperi, între 1941 și 1949, din cauza unei boli sâcâitoare) studiile liceale și s-a înscris la Facultatea de Filologie în 1949, moment total nepotrivit. Originile „nesănătoase” l-au determinat să renunțe după doar un an la facultate, pomenindu-se peste noapte truditor necalificat, apoi, grație unor diligențe convingătoare, desenator tehnic la Institutul de Cercetări Științifice pentru Construcții (doar începea să se edifice socialismul, nu?) și, la scurt timp, bibliotecar la Academia Română, post onorat între 1959 și 1972. A debutat publicistic în 1969 la „Luceafărul”, cu povestirea Nocturnă şi la „Ramuri”, în acelaşi an, cu articolul Parvenitul Paşadia. „Va deveni, după un sejur tâgoviștean în adolescență, apropiat al viitorilor scriitori asociați Școlii de la Târgoviște (romanul Caiet pentru... din 1984 evocă acest interval) - sesiza criticul și istoricul literar Paul Cernat în completarea acestei minibiografii-altfel închinate (aproape) necunoscutului, astăzi, Alexandru George.
Polemic-cârcotaș și detectivist
Dar să urmăm firul propus de profesorul Cernat: „Alexandru George a fost, în critica literară pe care a practicat-o, un lovinescian de factură șerban cioculesciană, polemic-cârcotașă și detectivistă, autor al unor cărți cu interpretări inovative despre Arghezi («Marele Alpha», 1970), E. Lovinescu («În jurul lui E. Lovinescu», 1975, unde accentul cade nu asupra teoriilor criticului, ci pe practica lor estetică) și Mateiu Caragiale («Mateiu I. Caragiale», 1981). O culegere incitantă, dar eteroclită și eterogenă de eseuri despre I.L. Caragiale a publicat în 1996 («Caragiale»), din păcate fără ecou”. În completare: „Chiar dacă are o contribuție minoră prin comparație cu a coechipierelor Gabriela Omăt și Margareta Feraru, Alexandru George rămâne legat și de excepționala ediție critică în șase volume a «Agendelor literare lovinesciene», publicate în anii 1990-2000 sub patronajul Monicăi Lovinescu”.
Un estet împotriva curentului
Altceva? „Alexandru George a îngrijit, la editura Institutului Cultural Român, și o nouă ediție integrală a ciclului maiorescian al lui Eugen Lovinescu. Îi datorăm, de asemenea, o mai veche editare a scrierilor lui Pompiliu Eliade despre literatură. Critica sa în răspăr s-a vădit și în activitatea de editor, îndeosebi în tentativa de reabilitare a lui V. A. Urechia («Scrieri literare», 1976), compromis în posteritate de Titu Maiorescu”. Mai mult: „Spirit voltairian, Alexandru George era (și) un estet împotriva curentului, admirator al individualistului Remy de Gourmont, criticul simbolist fin de siècle. Cele patru volume de eseuri din seria «La sfârșitul lecturii» dau măsura unui critic - depanator al mitologizărilor discutabile și al ideilor primite (vezi, de pildă, considerațiile despre Urmuz sau despre «Inspecțiunea» lui Caragiale). Ambiția sa a fost aceea de a fi considerat, înainte de orice, prozator”.
Experimentator în manieră retro
Mai departe, urmând semnalele lui Paul Cernat: „Debutat tardiv, asemeni companionilor «târgovișteni», Alexandru George s-a ilustrat mai ales ca autor de proze scurte ironice și enigmatice («Simple întâmplări cu sensul la urmă», 1970, «Clepsidra cu venin», 1971, «Simple întâmplări în gând și spații», 1982, «Petreceri cu gândul și alte inducții sentimentale», 1985, «Într-o dimineață de toamnă. Cinci sau chiar șase personaje în căutarea unui autor», 1989, «Șapte povestiri fără una», 1997), punându-l în umbră pe romancier (experimentator în manieră retro, cu material diaristic și memorialistic personal în «Dimineața devreme», 1986, sau «Seara târziu», 1987)”. Un creator sofisticat, așadar.
Oameni și umbre, glasuri și tăceri
Să nu anticipăm însă: „Piesa de rezistență în materie - mai remarca Paul Cernat - rămâne «Oameni și umbre, glasuri și tăceri» (1996), frescă autobiografică de medii (inclusiv internaționale) din interbelic până în anii comunismului, cu deschideri apetisante spre anii celui de-al Doilea Război Mondial”. Și-acum, bomboana de pe tort: „Alexandru George a fost și un pasionat continuator de texte caragialiene: a compus o continuare ingenioasă la romanul matein neterminat «Sub pecetea tainei» și una a «Scrisorii pierdute», reluată după moartea lui Dandanache («O altă scrisoare pierdută», 1982)”. Un literat cutezător, nu? Până la urmă e mare lucru să scrii în siajul clanului Caragiale fără să te faci de râs.
În istorie, în politică, în literatură...
„Nu în ultimul rând - mai puncta Cernat -, Alexandru George e autorul celei mai bune antologii de proză fantastică autohtonă («Masca», 2 vol., 1982) și al unei antologii, mai puțin cunoscute, de proză umoristică (1985). După 1990, iese la suprafață ca istoric al ideilor, de un liberalism conservator intransigent, dar civilizat, moralist acid, antiruralist excesiv și burghez asumat, partizan și (prea) subiectiv adeseori. Celibatar cu ștaif matein, îi plăcea să pozeze în domn de modă veche, un solitar aflat în miezul polemicilor zilei”. Printre ultimele comentarii (critice): „Capricios și supărăcios, tot mai rigid cu trecerea anilor, a intrat în conflict cu majoritatea revistelor care-i găzduiau rubricile (de la «România literară» la «Adevărul literar și artistic»). Din numeroasele sale culegeri eseistice (Întâlniri, Reveniri, restituiri, revizuiri, Pro libertate, Confesiuni împotrivă, În treacăt, văzând, reflectând, Consemnări în curs și la fine etc.), titlul definitoriu pentru întreaga activitate e «În istorie, în politică, în literatură»”.
Material secundar
Un scriitor incomod
Colegii de breaslă nu l-au scutit pe Alexandru George de caracterizări acide. Iată, de pildă, cum îl „vedea” profesorul Mircea Zaciu: „Morocănos, dar plin de umor, iconoclast pentru firile susceptibile, mereu înverşunat împotriva locurilor comune, a prejudecăţilor şi a fetişurilor, fire polemică prin excelenţă, şicanator, uneori de amorul artei, Alexandru George reprezintă cazul tipic al scriitorului incomod. Dezicându-se de originalitate într-un chip şiret, autorul invocă de fiecare dată falsa modestie pentru a-şi incita cititorul şi a-l face curios de scrisul său. Critic şi prozator în egală măsură, dar şi traducător cu elan heliadesc, Alexandru George preferă să fie considerat în primul rând autor de ficţiune şi abia apoi exeget”.
La confluenţa dintre spiritul decadentist şi ispitele metaliteraturii
Apoi: „La începutul volumului «Semne şi repere» (1971), scriitorul declara, nu fără un subînţeles polemic, că refuză în chip hotărât să se înregimenteze în rândul criticilor literari, declinându-şi talentul şi aplicaţiunea pentru această corvoadă artistică. (...) Ca autor de proză, Alexandru George se mişcă la confluenţa dintre spiritul decadentist şi ispitele metaliteraturii, dintre rafinamentul estetizant al descrierii şi ficţiunile livreşti de factură borgesiană, dintre pastişa ironică şi intertextualitate. Nu-i lipsesc scriitorului nici imaginaţia povestitorului clasic, predispusă la tot soiul de înscenări epice, de la nuvela poliţistă la povestirea de groază, şi nici înclinaţia de tip manierist către contrafacerea subtilă”. Din cleștii criticului Zaciu a ieșit parcă mai bine scriitorul decât omul Alexandru George, nu?
Nerecunoscut la adevărata valoare
Caracterul bizar al scriitorului Alexandru George a fost evidențiat, de-a lungul timpului, și de Nicolae Manolescu: „Unul dintre eseiştii şi criticii cei mai originali de după al Doilea Război este neîndoielnic Alexandru George. El îşi face apariţia relativ târziu, ca şi Paleologu sau Creţia, când criticii generaţiei ‘60, majoritatea mai tineri decât el, erau deja maturi. Deloc didactic, interesat doar de anumiţi autori (pe unii i-a şi editat), nerecunoscut la adevărata valoare, poate şi din cauza firii sucite şi cârcotaşe, omul are iritarea uşoară şi durabilă, capabil a trezi mai degrabă indulgenţă decât simpatie”. Edificator, nu?
93 de ani s-au împlinit pe 6 aprilie 2023 de la nașterea lui Alexandru George
Alexandru George a fost și un pasionat continuator de texte caragialiene: a compus o continuare ingenioasă la romanul matein neterminat «Sub pecetea tainei» și una a «Scrisorii pierdute», reluată după moartea lui Dandanache”, Paul Cernat, critic literar
Celibatar cu ștaif matein, lui Alexandru George îi plăcea să pozeze în domn de modă veche, un solitar aflat în miezul polemicilor zilei”, Paul Cernat, critic literar
Alexandru George e autorul celei mai bune antologii de proză fantastică autohtonă («Masca», 2 vol., 1982) și al unei antologii, mai puțin cunoscute, de proză umoristică (1985)”, Paul Cernat, critic literar
3 Premii ale Uniunii Scriitorilor a primit Alexandru George - în 1971, 1982 și 1996